Din punct de vedere biblic, ucenicul este un om care crede sincer în Domnul Isus Hristos, care rămâne în Cuvântul Lui şi care este în mod constant eliberat de păcat. Ucenic este cel care învaţă să păzească toate poruncile lui Hristos, care Îl iubeşte pe Isus mai mult decât propria familie, confortul şi bunurile personale şi care manifestă dragoste prin stilul de viaţă. Cei ce sunt cu adevărat ucenici ai lui Isus se iubesc unii pe alţii şi demonstrează această dragoste în mod practic[1]. Acesta este genul de oameni de care are nevoie Isus.
Este clar că cei care nu sunt ucenicii Domnului nu pot face alţi ucenici. De aceea, înainte de a încerca să facem ucenici pentru El, trebuie să fim siguri că noi înşine suntem ucenicii Lui. Atunci când le este evaluată lucrarea conform definiţiei biblice a ceea ce ar trebui să fie un ucenic, mulţi lucrători nu se clasifică. Nici nu poate fi vorba ca astfel de lucrători să facă ucenici, şi, de fapt, nici nu încearcă. Nu sunt suficient de dedicaţi lui Isus Hristos pentru a îndura dificultăţile care apar atunci când vrei să modelezi ucenici autentici.
Voi considera că lucrătorii care vor continua să citească această carte sunt cu adevărat ucenici ai Domnlui Isus Hristos, devotaţi împlinirii poruncilor Lui. Dacă nu faci parte din această categorie, nu are nici un sens să citeşti mai departe, decât dacă doreşti din tot sufletul să devii un ucenic autentic. Nu mai aştepta! Lasă-te pe genuchi şi pocăieşte-te! Prin harul Său minunat, Dumnezeu te va ierta şi te va face o creaţie nouă în Hristos.
Redefinirea uceniciei
Deşi Isus a menţionat foarte clar ce este un ucenic, mulţi i-au înlocuit definiţia cu una personală. De exemplu, pentru unii, cuvântul ucenic este un termen vag care se aplică tuturor celor care declară că sunt creştini. Pentru ei, cuvântul ucenic a fost dezgolit de tot mesajul biblic.
Alţii consideră că ucenicia este un al doilea pas, opţional, pe care îl fac credincioşii care doresc să se dedice mai mult. Aceştia consideră că poţi fi un credincios consacrat şi fără să fii ucenicul lui Isus! Deoarece este foarte greu să ignore faptul că Scripturile vorbesc clar despre cerinţa lui Isus specifică de a face ucenici şi criteriile ce trebuiesc respectate, se spune că există două categorii de credincioşi care merg în Rai: creştinii, cei care cred în Isus, şi ucenicii, cei care cred şi sunt devotaţi total lui Isus. Se spune adesea că această dublă clasificare cuprinde mulţi creştini şi puţini ucenici, dar că ambele categorii vor merge în Rai.
Această doctrină nu face altceva decât să neutralizeze porunca lui Hristos de a face ucenici, care la rândul ei neutralizează formarea altor ucenici. Dacă a deveni ucenic înseamnă a te lăpăda de tine însuţi şi a trece prin greutăţi şi dacă a fi ucenic este o alternativă opţională, marea majoritate va alege să nu devină ucenici, mai ales dacă gândesc că vor fi primiţi în cer şi ca non-ucenic.
În acest caz, iată câteva întrebări foarte importante pe care să ni le punem: Ne învaţă Scriptura că putem merge în Rai fără a fi mai înainte ucenici ai lui Isus Hristos? Este ucenicia un pas opţional pentru credincioşi? Există două categorii de creştini: credincioşii nededicaţi şi ucenicii devotaţi?
Răspunsul la toate aceste întrebări este Nu. Nicăieri în Noul Testament nu ni se spune că există două categorii de creştini: credincioşii şi ucenicii. Dacă citim Faptele Apostolilor, vom vedea referiri repetate la ucenici şi este foarte clar că nu se vorbeşte despre o clasă superioară de credincioşi, adică cei ce sunt mai devotaţi decât ceilalţi. Oricine credea în Isus era un ucenic[2]. De fapt, „pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia“ (Fapte 11:26; subliniere personală).
Comentariul lui Isus
Cu siguranţă Isus nu a considerat că a deveni ucenic este un pas secundar şi opţional pentru credincioşi. Cele trei cerinţe ale Lui din Luca 14 referitoare la ucenicie nu erau adresate sub forma unei invitaţii făcută credincioşilor de a trece la un nivel superior de dedicare. Din contră, cuvintele Lui se adresau fiecărui om din mulţime. Ucenicia este primul pas în relaţia cu Dumnezeu. Mai mult, citim în Ioan 8:
Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El. Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:30-32).
Nimeni nu poate aduce argumente inteligente împotriva adevărului de netăgăduit că Isus le vorbea unor credincioşi nou convertiţi despre cum pot fi ucenicii Lui. Isus nu le-a spus acestor noi creştini: „Cândva, în viitor, poate veţi dori să faceţi un alt pas, un pas spre dedicare, pentru a deveni ucenicii Mei.“ Nu, Isus le-a vorbit acestor noi credincioşi ca şi când S-ar fi aşteptat ca ei să devină deja ucenicii Lui, ca şi când cuvintele credincios şi ucenic ar fi fost sinonime.
Isus ştia că simplu fapt că oamenii erau religioşi nu le garanta autenticitatea credinţei. Ştia, de asemenea, că cei ce credeau cu adevărat că El era Fiul lui Dumnezeu se şi comportau ca atare – deveneau îndată ucenicii Lui – tânjind să fie pe placul Stăpânului şi să asculte de El. Asemenea credincioşi/ucenici vor rămâne în mod natural în Cuvântul Lui, strângându-l în inima lor. Şi pe măsură ce vor învăţa poruncile Lui şi vor descoperi voia Lui, vor fi eliberaţi progresiv de păcat. De aceea, încă de la bun început, Isus i-a provocat pe aceşti noi credincioşi să se autoevalueze. Afirmaţia Lui: „Sunteţi în adevăr ucenicii Mei“ indică faptul că exista posibilitatea ca ei să nu fie ucenici veritabili, ci doar declaraţi. Probabil că se înşelau singuri. Numai dacă treceau testul lui Isus puteau fi siguri că erau cu adevărat ucenicii Lui. (Şi, din ceea ce citim în continuarea dialogului din Ioan 8:37-59, se pare că Isus avea motive întemeiate să se îndoiască de sinceritatea lor.)[3]
Pasajul nostru cheie, Matei 28:18-20, demolează el însuşi teoria că ucenicii ar reprezenta o clasă superioară de creştini – credincioşii dedicaţi. Isus a poruncit în Marea Trimitere ca ucenicii să fie botezaţi. Este clar că, în conformitate cu informaţiile din Fapte, apostolii nu au aştepat până când noii credincioşi au făcut „un al doilea pas spre o dedicare definitivă“ înainte de a-i boteza. Apostolii i-au botezat aproape imediat după convertirea lor. Au considerat că toţi credincioşii adevăraţi erau implicit ucenici. În acest sens, cei care cred că ucenicii sunt numai creştinii devotaţi îşi contrazic propria teologie. Majoritatea dintre ei botează pe oricine declară că se încrede în Isus, fără să aştepte să atingă nivelul de devotament necesar „uceniciei“. Însă, dacă ar crede într-adevăr ceea ce predică, ar trebui să îi boteze doar pe cei ce ajung la nivelul uceniciei, ceea ce ar însemna puţini.
Poate că un ultim argument împotriva acestei doctrine diabolice va fi de ajuns. Dacă ucenicii sunt diferiţi de credincioşi, de ce a scris Ioan că dragostea faţă de fraţi este semnul distinctiv al credincioşilor cu adevărat născuţi din nou (vezi 1 Ioan 3:14), iar Isus a spus că dragostea de fraţi este semnul distinctiv al celor ce îi sunt ucenici în adevăratul sens al cuvântului (Ioan 13:35)?
Originea acestei doctrine false
Dacă în Biblie nu găsim ideea a două clase separate de creştini, credincioşii şi ucenicii, care sunt fundamentele acestei doctrine? Răspunsul este următorul: această doctrină este susţinută doar de o altă doctrină falsă despre mântuire, ce pretinde că cerinţele pentru ucenicie nu sunt compatibile cu doctrina mântuirii prin har. Pe baza acestei logici s-a tras concluzia că cerinţele nu se aplică şi mântuirii. Astfel, ucenicia este un pas opţional pentru credincioşii care sunt mântuiţi prin har.
Marele defect al acestei teorii constă în faptul că există dovezi biblice care o contrazic. De exemplu, ce ar putea fi mai clar decât ceea ce a spus Isus la încheierea Predicii de pe Munte, după ce enumerase mai multe porunci?
„Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri“ (Mat. 7:21).
În mod evident, cu această ocazie şi în multe alte împrejurări, Isus a legat ascultarea de mântuire. Cum putem reconcilia numeroasele pasaje din Scriptură asemănătoare celui de mai sus, cu afirmaţia Bibliei că mântuirea se câştigă prin har? Este foarte simplu. Dumnezeu, prin harul Său nespus de mare, oferă momentan fiecăruia dintre noi posibilitatea de a se pocăi, de a crede şi de a fi născut din nou, dându-i puterea de a trăi în ascultare, prin Duhul Sfânt. Deci, mântuirea se câştigă prin credinţă. Fără harul Lui, nimeni nu ar putea fi mântuit, deoarece toţi au păcătuit. Păcătoşii nu merită mântuirea. De aceea este nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a putea fi salvaţi.
Harul lui Dumnezeu este revelat în foarte multe aspecte referitoare la mântuirea personală. Este relevat prin moartea lui Isus pe cruce, prin faptul că Dumnezeu ne cheamă la Evanghelie, că ne îndreaptă paşii spre Hristos, că ne convinge de păcatele noastre, că ne dă posibilitatea de a ne pocăi, că ne regenerează şi ne umple cu Duhul Sfânt, că rupe puterea păcatului asupra vieţilor noastre, că ne dă puterea de a trăi vieţi curate, că ne disciplinează atunci când păcătuim şi aşa mai departe. Nu merităm nici una dintre aceste binecuvântări. Suntem mântuiţi prin credinţă de la început şi până la sfârşit.
Totuşi, conform Scripturii, nu suntem mântuiţi numai „prin har“, ci şi „prin credinţă“: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă“ (Efeseni 2:8a; subliniere personală). Ambele componente sunt necesare şi, evident, compatibile. Mântuirea unei persoane necesită atât harul, cât şi credinţa. Dumnezeu Îşi manifestă dragostea, iar noi răspundem prin credinţă. Credinţa autentică are ca rezultat direct respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Aşa cum a scris Iacov în al doilea capitol al epistolei sale, credinţa fără fapte este moartă, fără valoare şi nu aduce mântuirea (vezi Iacov 2:14-26).[4]
Adevărul este că harul lui Dumnezeu nu a dat nimănui libertatea de a păcătui, ci reprezintă mai degrabă o oportunitate temporară pentru pocăinţă şi naştere din nou. După moarte, nu mai este nici o posibilitate de a te pocăi şi a fi născut din nou şi, astfel, harul lui Dumnezeu nu mai este disponibil. De aceea, harul de a mântui nu poate fi decât temporar.
Femeia mântuită de Isus prin har şi credinţă
O ilustraţie perfectă de mântuire oferită prin har şi credinţă este aceea găsită în relatarea întâlnirii lui Isus cu femeia prinsă în timp ce comitea adulter. Isus i-a spus: „Nici Eu nu te osândesc. [Acesta este har, deoarece merita să fie condamnată.] Du-te, şi să nu mai păcătuieşti“ (Ioan 8:11; subliniere personală). Deşi merita să moară, Isus a lăsat-o să plece. Totuşi, a lăsat-o să plece cu un avertisment: să nu mai păcătuieşti. Iată ceea ce spune Isus fiecărui păcătos din lume: „Nu te voi condamna. Meriţi să mori şi să îţi petreci veşnicia în Iad, dar Eu îţi arăt îndurare. Harul Meu, totuşi, este doar temporar, aşa că pocăieşte-te. Opreşte-te acum, înainte ca harul Meu să se sfârşească iar tu să stai în faţa tronului Meu de judecată şi să fii găsit vinovat.“
Să presupunem că femeia adulteră s-a pocăit, aşa cum a învăţat-o Isus. Dacă a făcut acest lucru, ea a fost mântuită prin har, prin credinţă. A fost mântuită prin har pentru că, fiind păcătoasă, nu ar fi putut fi niciodată mântuită fără harul lui Dumnezeu. Nu ar fi putut spune niciodată că şi-a câştigat mântuirea prin propriile fapte. Şi a fost mântuită prin credinţă deoarece a crezut în Isus şi implicit în ceea ce i-a spus El, ţinând seama de avertismentul Lui şi renunţând la păcat înainte de a fi prea târziu. Oricine crede sincer în Isus se va pocăi, deoarece El a avertizat că dacă oamenii nu se pocăiesc, vor pieri (vezi Luca 13:3). De asemenea, Isus a declarat în mod solemn că numai cei care vor face voia Tatălui vor ajunge în Împărăţia cerurilor (Mat. 7:21). Cine crede în Isus, va crede şi va lua în considerare şi avertismentul Lui.
Dar să presupunem că femeia adulteră nu s-a pocăit de păcatul ei. A continuat să păcătuiască şi apoi a murit şi a ajuns în faţa tronului de judecată al lui Isus. Imaginează-ţi că aceasta i-ar spune lui Isus: „O, Isus! Mă bucur atât de mult să Te văd! Acum îmi aduc aminte că nu m-ai condamnat când erai pe pământ şi am fost adusă în faţa Ta pentru păcatul meu. Cu siguranţă vei fi la fel de îndurător. Nu m-ai condamnat atunci, sigur nu mă vei condamna nici acum!“ Ce crezi? O va primi Isus în Rai? Răspunsul este evident. Pavel a avertizat: „Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii…nici preacurvarii…nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“ (1 Cor. 6:9-10).
Aceste lucruri ne spun că toate cerinţele lui Isus pentru ucenicie conduc spre una singură: aceea de a avea o credinţă veritabilă, adică o credinţă care să mântuiască. Şi oricine are această credinţă este mântuit prin har, prin credinţă. Nu există argumente biblice pentru afirmaţia că, deoarece mântuirea este oferită prin har, cerinţele lui Isus pentru ucenicie devin incompatibile cu cerinţele pentru mântuire. Ucenicia nu este un pas opţional pentru creştini; ucenicia este mai de grabă dovada unei credinţei autentice.[5]
Astfel stând lucrurile, pentru a fi biruitor în ochii lui Dumnezeu, un lucrător ar trebui să înceapă adecvat procesul de ucenicie prin predicarea adevăratei Evanghelii, chemând oamenii la o viaţă de credinţă în ascultare. Atunci când lucrătorii promovează falsa doctrină că ucenicia este un pas opţional pentru creştini spre dedicare, ei lucrează împotriva poruncii lui Hristos de a face ucenici şi promovează o doctrină şi un har false. Numai ucenicii autentici ai lui Hristos au credinţa care mântuieşte cu adevărat şi vor merge în Rai, aşa cum a promis şi Isus: „Nu orişicine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri“ (Mat. 7:21).
Noua Evanghelie Falsă
Datorită unui concept fals referitor la harul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea, Evanghelia modernă a fost deseori dezbrăcată de elementele biblice esenţiale, deoarece erau considerate incompatibile cu mesajul harului. Dar o Evanghelie falsă nu poate produce decât creştini falşi, motiv pentru care, la doar câteva săptămâni de la „primirea lui Hristos“, un mare procentaj de noi-convertiţi moderni nu mai rămân în biserici. Mai mult, mulţi dintre cei care merg la biserică sunt destul de greu de diferenţiat de cei ce nu sunt născuţi din nou, având aceleaşi valori şi practicând aceleaşi păcate ca şi vecinii lor. Şi toate acestea datorită faptului că nu cred în mod real în Domnul Isus Hristos şi nu au fost născuţi din nou.
Unul dintre elementele esenţiale scoase în prezent din noua Evanghelie este chemarea la pocăinţă. Mulţi lucrători au sentimentul că dacă le spun oamenilor să nu mai păcătuiască (aşa cum i-a spus Isus femeii prinse în actul adulterului) ar fi echivalent cu a le spune că sunt mântuiţi nu prin har, ci prin fapte. Însă acest lucru nu este adevărat, deoarece Ioan Botezătorul, Isus, Petru şi Pavel au proclamat toţi patru că pocăinţa este absolut necesară pentru a putea fi mântuit. Dacă predicarea pocăinţei neagă în vreun fel harul lui Dumnezeu în procesul mântuirii, înseamnă că toţi au negat acest lucru, şi Ioan Botezătorul şi Isus şi Petru şi Pavel. Însă aceştia au înţeles că harul lui Dumnezeu oferă oamenilor posibilitatea temporară de a se pocăi, nu de a continua să păcătuiască.
De exemplu, atunci când Ioan Botezătorul a proclamat ceea ce Luca numeşte „Evanghelie“, mesajul central a fost pocăinţa (vezi Luca 3:1-18). Cei ce nu se pocăiau ajungeau în Iad (vezi Mat. 3:10-12; Luca 3:17).
Isus a predicat pocăinţa încă de la începutul lucrării Sale (vezi Mat. 4:17). El a avertizat oamenii că dacă nu se vor pocăi, vor pieri (vezi Luca 13:3, 5).
Când Isus i-a trimis pe cei doisprezece să predice în mai multe cetăţi, „ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa“ (Marcu 6:12; subliniere personală).
După ce a înviat, Isus le-a spus să ducă lumii întregi mesajul pocăinţei, deoarece acesta reprezenta cheia ce deschidea uşa către iertare:
Şi le-a zis: „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim“ (Luca 24:46-47; subliniere personală).
Apostolii s-au supus poruncilor lui Isus. Când Petru a predicat în ziua Cincizecimii, cei ce îl ascultau, după ce au înţeles adevărul despre Omul pe care tocmai Îl răstigniseră, l-au întrebat pe Petru ce să facă. Răspunsul acestuia a fost că, mai întâi de toate, trebuiau să se pocăiască (vezi Fapte 2:38).
A două predică a lui Petru în public, cea de la pridvorul lui Solomon, conţinea un mesaj identic. Păcatele nu pot fi şterse fără pocăinţă.[6]
„Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele…“ (Fapte 3:19a; subliniere personală).
Când Pavel s-a aflat în faţa regelui Agripa, el a declarat că Evanghelia propovăduită de el a conţinut întotdeauna mesajul pocăinţei:
„De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor“ (Fapte 26:19-20; subliniere personală).
În Atena, Pavel i-a avertizat pe cei care îl ascultau că fiecare va sta în faţa lui Hristos la judecată, iar cei ce nu s-au pocăit vor fi luaţi pe nepregătite:
„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…“ (Fapte 17:30-31; subliniere personală).
În predică lui de rămas bun către prezbiterii din Efes, Pavel a menţionat pocăinţa o dată cu credinţa, ca fiind parte esenţială din mesaj:
„Ştiţi că n-am ascuns nimic … şi nu m-am temut … să vestesc Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos“ (Fapte 20:20a, 21; subliniere personală).
Această listă cu dovezi scripturale ar trebui să fie suficientă pentru a convinge pe oricine că Evanghelia nu este vestită decât dacă este proclamată şi pocăinţa. Relaţia cu Dumnezeu începe prin pocăinţă. Fără aceasta nu există iertarea de păcate.
Redefinirea Pocăinţei
Chiar şi în lumina atâtor dovezi biblice ce susţin că mântuirea depinde de pocăinţă, unii lucrători tot mai găsesc modalităţi prin care să-i anuleze obligativitatea, denaturându-i înţelesul clar pentru a o face compatibilă cu concepţiile lor defectuoase despre harul lui Dumnezeu. Prin noua lor definiţie, pocăinţa nu este mai mult de o schimbare a perspectivei referitoare la cine este Isus şi încă una care, în mod surprinzător, nu produce neapărat o schimbare în caracterul persoanei respective.
Dar ce aşteptau predicatorii nou-testamentali când chemau oamenii la pocăinţă? Îi îndemnau să îşi schimbe părerea despre cine este Isus sau să îşi schimbe comportamentul? Pavel a crezut că adevărata pocăinţă cerea o schimbare a comportamentului. Am citit deja mărturia lui referitoare la decenii de lucrare, aşa cum a declarat în faţa regelui Agripa:
„De aceea, împărate Agripa, n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti. Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor“ (Fapte 26:19-20; subliniere personală).
Şi Ioan Botezătorul credea, de asemenea, că pocăinţa era mai mult decât o schimbare a minţii vis-a-vis de anumite realităţi teologice. Atunci când cei ce îl ascultau răspundeau chemării sale la pocăinţă şi îl întrebau ce trebuie să facă, el enumera anumite schimbări specifice de comportament (vezi Luca 3:3, 10-14). De asemenea, îi ridiculiza pe farisei şi saduchei, deoarece doar se prefăceau că se pocăiesc şi i-a avertizat că vor ajunge în Iad dacă pocăinţa lor nu este sinceră:
Dar cînd a văzut pe mulţi din Farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră…Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc“ (Mat. 3:7-10; subliniere personală).
Isus a predicat acelaşi mesaj de pocăinţă ca şi Ioan (vezi Mat. 3:2; 4:17). În Luca 11:32 chiar a afirmat că locuitorii din Ninive s-au pocăit la propovăduirea lui Iona (vezi Luca 11:32). Oricine a citit cartea Iona ştie că cetăţenii din Ninive au făcut mai mult decât să îşi schimbe părerea; ei şi-au schimbat, de asemenea, modul de a acţiona, întorcându-se de la păcat. Isus a numit această atitudine pocăinţă.
Pocăinţa biblică este o schimbare voită a comportamentului, ca o consecinţă a credinţei autentice izvorâtă din inimă. Când un lucrător propovăduieşte Evanghelia fără a menţiona nevoia de o schimbare reală a comportamentului care validează pocăinţa, acesta lucrează de fapt împotriva dorinţei lui Hristos de a face ucenici. Mai mult, îi înşeală pe cei ce îl ascultă, determinându-i să creadă că pot fi mântuiţi fără a se pocăi, ducându-i astfel la pierzare pe cei care se încred în spusele lui. Fie că este conştient sau nu, acesta lucrează împotriva lui Dumnezeu şi pentru Satan.
Dacă un lucrător doreşte să facă ucenici aşa cum a poruncit Isus, trebuie să înceapă acest proces în mod corect. Dacă nu propovăduieşte adevărata Evanghelie care cheamă oamenii la pocăinţă şi la o credinţă în ascultare de Dumnezeu, el este destinat eşecului, chiar dacă în ochii oamenilor poate părea că are succes. Chiar dacă păstoreşte o comunitate mare, dacă lucrarea lui este din lemn, fân şi paie, calitatea se va vedea atunci când va fi testată şi trecută prin foc. Va fi nimicită (vezi 1 Cor. 3:12-15).
Chemarea lui Isus la dedicare
Isus nu numai că i-a chemat pe cei nemântuiţi de la păcatele lor, dar i-a chemat şi la a se dedica pe ei înşişi să Îl urmeze şi să I se supună imediat. Nu a oferit niciodată mântuirea pentru mai puţin decât cerea în condiţiile deja menţionate, ceea ce în zilele noastre se întâmplă destul de des. Nu i-a invitat niciodată pe oameni să Îl „accepte“, promiţându-le în schimb iertarea şi sugerându-le mai târziu să se gândească dacă nu vor să se dedice ascultării de El. Nu! Isus a cerut ca primul pas să fie un pas spre o dedicare completă.
Din păcate, chemarea lui Isus la o dedicare jertfitoare este pur şi simplu ignorată de creştinii practicanţi. Sau, dacă este conştientizată, aceasta este considerată ca o chemare la o relaţie mai profundă şi care se adresează nu celor nemântuiţi, ci celor ce au primit deja harul mântuirii lui Dumnezeu. Totuşi, mulţi dintre aceşti „credincioşi“ care consideră că această chemare a lui Isus spre o dedicare jertfitoare le este adresată lor şi nu necredincioşilor, nu-i acordă suficientă importanţă, deşi o interpretează. În mintea lor există opţiunea de a nu asculta de această poruncă, ceea ce de altfel şi fac.
Să analizăm una dintre invitaţiile lui Isus la mântuire care este adeseori interpretată ca fiind o chemare la o dedicare mai profundă şi care se presupune că este adresată celor ce sunt deja mântuiţi:
Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său? Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8:34-38).
Această chemare la mântuire, este ea adresată necreştinilor sau reprezintă o invitaţie la o dedicare mai profundă adresată credincioşilor? Dacă suntem sinceri, răspunsul este evident.
În primul rând, observă că mulţimea căreia i Se adresa Isus era formată din „norodul împreună cu ucenicii Săi“ (v. 34; subliniere personală). Atunci este clar că „norodul“ nu era format din ucenicii Săi. Ei au fost de fapt „chemaţi“ de El pentru a asculta ce urma să le spună. Isus dorea ca oricine, ucenici sau nu, să înţeleagă adevărul pe care urma să îl propovăduiască. Observă, de asemenea, că a început prin a spune: „Dacă voieşte cineva“ (v. 34; subliniere personală). Cuvintele Lui se aplicau oricui şi tuturor.
Citind în continuare, devine încă şi mai clar cui Se adresa Isus. Cuvintele Sale erau îndreptate în mod specific spre oricine dorea (1) „să vină după“ El, (2) „să-şi scape viaţa,“ (3) să nu „îşi piardă sufletul“ şi (4) să fie printre aceia de care nu Se va ruşina atunci „când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.“ Toate aceste patru puncte indică faptul că Isus îi descria pe cei ce doreau să fie mântuiţi. Am putea oare crede că există credincioşi creştini care nu doresc „să vină după“ Isus şi „să îşi salveze viaţa“? Am putea oare crede că există credincioşi autentici care îşi vor „pierde sufletul“, care se ruşinează de Isus şi de cuvintele Lui şi de care Isus Se va ruşina atunci când Se va întoarce? Evident, Isus vorbea în acest pasaj biblic despre câştigarea mântuirii veşnice.
Observă că fiecare dintre ultimele patru fraze din acest pasaj format din cinci fraze încep toate cu prepoziţii cauzale. Astfel, fiecare frază explică şi extinde sensul propoziţiei anterioare. Nici una dintre acestea nu ar trebui interpretate fără a fi privită în lumina celeilalte. Având acest lucru în minte, haide să luăm propoziţie cu propoziţie şi să analizăm cuvintele lui Isus.
Propoziţia 1
„Dacă doreşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze“ (Marcu 8:34).
Din nou, observă că Isus adresa aceste cuvinte oricui dorea să vină după El, să devină urmaşul Lui. Acesta este singurul gen de relaţie pe care îl oferă Isus iniţial – aceea de a fi urmaşii Lui.
Mulţi doresc să Îi fie prieteni fără să Îi fie urmaşi, dar o asemenea opţiune nu există. Isus nu îi considera prieteni decât pe cei ce ascultau de El. La un moment dat a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu“ (Ioan 15:14).
Mulţi ar vrea să Îi fie fraţi fără a-I fi urmaşi, dar, din nou, Isus nu a lăsat loc aceastei variante. Nu îi considera fraţi decât pe cei ce ascultau de El: „Oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela îmi este frate…“ (Mat. 12:50; subliniere personală).
Mulţi doresc să ajungă în cer la Isus fără să Îl urmeze, însă Isus a afirmat foarte clar că un asemenea lucru este imposibil. Numai cei ce I se supun vor ajunge în Rai: „Nu orişicine-Mi zice «Doamne, Doamne» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cei ce fac voia Tatălui Meu care este în ceruri“ (Mat. 7:21).
Prin această propoziţie, Isus i-a informat pe cei care doreau să Îl urmeze că nu o puteau face decât dacă se lepădau de ei înşişi. Trebuia să fie dispuşi să îşi lase la o parte propriile dorinţe şi să le supună voinţei Lui. Lepădarea de sine şi supunerea reprezintă esenţa urmării lui Hristos. Iată ce înseamnă „a-ţi lua crucea“.
Propoziţia 2
A doua propoziţie rostită de Isus clarifică şi mai mult sensul celei dintâi:
„Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui“ (Marcu 8:35).
După cum observăm, propoziţia începe cu „Căci“. Acest conector face referire la prima afirmaţie şi o clarifică mai mult. În acest caz, Isus pune în antiteză doi oameni, aceiaşi doi oameni implicaţi şi în prima propoziţie – cel ce va dori să se lepede de sine însuşi, să îşi ia crucea şi să Îl urmeze şi cel ce nu va dori aceste lucruri. Acum sunt comparaţi din perpectiva celui ce îşi va pierde sau nu viaţa pentru Hristos şi pentru Evanghelie. Dacă ne vom uita atent la ceea ce leagă primele persoane din aceste două fraze, vom ajunge la concluzia că cel ce nu se va lepăda de sine însuşi este unul şi acelaşi cu cel ce vrea să îşi scape viaţa, dar care o va pierde. Iar cel ce, în prima propoziţie, era dispus să se lepede de sine însuşi, corespunde celui care îşi va pierde viaţa, dar care o va câştiga, din a doua propoziţie.
Isus nu vorbea despre pierderea sau salvarea vieţii fizice. Următoarele fraze ale pasajului ne indică faptul că Isus Se gândea la pierderi şi câştiguri veşnice. O exprimare similară se află la Ioan 12:25 unde Isus afirmă „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică“ (subliniere personală).
Persoana din prima propoziţie, care refuză să se lepede de sine însăşi, este aceaşi cu persoana din a doua propoziţie, care doreşte să îşi salveze viaţa. Astfel, putem trage concluzia rezonabilă că „a-ţi salva viaţa“ înseamnă „a-ţi planifica singur viaţa“. Acest lucru devine încă şi mai clar când ne gândim la cealaltă persoană pusă în antiteză, care „îşi pierde viaţa de dragul lui Hristos şi al Evangheliei“. Această persoană se leapădă pe sine însăşi şi renunţă la propriile planuri, trăind astfel pentru scopul de a promova planurile lui Hristos şi de a răspândi Evanghelia. El este acela care în cele din urmă „îşi va salva viaţa“. Cel care caută să placă lui Hristos mai mult decât lui însuşi va ajunge bucuros în Împărăţia lui Dumnezeu, în timp ce acela care continuă să îşi placă lui însuşi se va trezi lamentabil în Iad, pierzându-şi astfel libertatea de a-şi mai urma propriile planuri.
Propoziţile 3 şi 4
În continuare urmează propoziţile a treia şi a patra:
„Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?“ (Marcu 8:36-37).
În aceste propoziţii atenţia este îndreptată asupra celui care nu se va lepăda de sine însuşi. Tot el este acela care doreşte să îşi salveze viaţa, dar care va sfârşi prin a o pierde. Despre el se vorbeşte ca fiind cel ce caută plăcerile lumii şi care în cele din urmă îşi va „pierde sufletul“. Isus vorbeşte despre nebunia unui astfel de om, comparând întreaga bogăţie a lumii cu cea a sufletului. Bineînţeles că o asemenea comparaţie nu poate fi făcută. Teoretic vorbind, o persoană poate acumula tot ceea ce îi poate oferi lumea, dar, dacă rezultatul final al vieţii este acela de a-şi petrece veşnicia în Iad, atunci a făcut cea mai gravă dintre greşeli.
Tot din aceste două propoziţii înţelegem mai bine şi ce anume îi împiedică pe oameni să se lepede de ei înşişi şi să devină ucenici ai lui Hristos. Este dorinţa lor de realizare personală pe care le-o oferă lumea. Motivaţi de dragostea de sine, aceştia refuză să Îl urmeze pe Hristos, căutând satisfacerea poftelor păcătoase, în timp ce adevăraţii urmaşi ai lui Hristos sunt plini de dragoste şi ascultare faţă de El. Cei cei încearcă să câştige tot ce poate oferi lumea caută averea, puterea şi prestigiul, în timp ce adevăraţii urmaşi ai lui Hristos caută mai întâi Împărăţia şi neprihănirea Lui. Bogăţia, puterea sau prestigiul pe care le obţin sunt considerate lucruri pe care Dumnezeu li le dă spre administrare şi care trebuie folosite într-un mod lipsit de egoism, spre slava Sa.
Propoziţia 5
În final, ajungem la cea de a cincea afirmaţie din acest pasaj. Observă încă o dată felul în care se leagă de celelalte prin prepoziţia cu valoare cauzală „pentru că“:
„Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8:38).
Iată că se vorbeşte din nou despre cel care nu s-a lepădat de sine însuşi, ci care a ales să meargă după propriile planuri, căutând plăcerile lumii şi care şi-a pierdut astfel viaţa şi sufletul. Acesta este acum caracterizat ca fiindu-i ruşine de Hristos şi de cuvintele Lui. Bineînţeles, ruşinarea lui izvorăşte din necredinţa lui. Dacă ar fi crezut într-adevăr că Isus este Fiul lui Dumnezeu, cu siguranţă nu s-ar fi ruşinat de El sau de cuvintele Sale. Dar este membru al „acestui neam preacurvar şi păcătos“, iar Isus Se va ruşina şi El la rândul Lui de acesta. Cu siguranţă Isus nu vorbea despre o persoană mântuită.
Care este concluzia firească după toate aceste lucruri? Din punct de vedere obiectiv, nu putem considera că acest pasaj este o chemare la o dedicare mai profundă adresată celor ce sunt deja în drum spre Rai. El este în mod evident o revelare a drumului spre mântuire prin compararea celor care sunt mântuiţi cu adevărat cu cei care nu sunt. Cei mântuiţi cu adevărat cred în Domnul Isus Hristos, lepădându-se astfel de ei înşişi de dragul Lui, în timp ce aceia care nu sunt mântuiţi nu dau dovadă de o viaţă de credinţă în ascultare.
O altă chemare la dedicare
Sunt mai multe astfel de chemări pe care le-am putea lua în considerare, dar să analizăm numai una dintre ele, o chemare la dedicare pe care Domnul Isus o lansează şi care nu este altceva decât o chemare la mântuire:
„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară“ (Mat. 11:28-30).
Evangheliştii folosc adeseori acest pasaj din Scriptură în inviţaţiile lor evanghelistice şi bine fac. Aceste cuvinte reprezintă în mod clar o invitaţie la mântuire. Aici, Isus le oferă odihnă celor „trudiţi şi împovăraţi“. Nu le oferă odihnă fizică celor ce sunt împovăraţi fizic, ci odihna sufletelor, după cum El Însuşi afirmă. Oamenii nemântuiţi sunt împovăraţi de vină, teamă şi păcat şi atunci când devin conştienţi de starea lor, devin candidaţi buni pentru mântuire. Dacă astfel de oameni doresc să primească pacea pe care o oferă Isus, trebuie să facă două lucruri conform spuselor Sale. Trebuie (1) să vină la El şi (2) să ia jugul Său asupra lor.
Învăţătorii harului fals deformează adeseori înţelesul clar al sintagmei „a lua jugul lui Hristos“. Unii chiar afirmă că Isus vorbea despre un jug care era probabil pus în jurul gâtului Lui şi de aceea a spus „jugul Meu“. Şi, mai spun ei, probabil că Isus vorbea despre un jug dublu, o jumate fiind legată de gâtul Lui şi cealaltă aşteptându-ne pe noi, dar că ar trebui totuşi să înţelegem că Isus a promis că va trage El jugul, deoarece a spus că jugul Lui e bun şi sarcina uşoara. Astfel, conform acestor învăţători, singura noastră sarcină este aceea de a ne asigura că suntem înjugaţi cu Isus prin credinţă, permiţându-I Lui să facă toată treaba pentru a ne mântui, în timp ce noi ne vom putea bucura de beneficiile oferite de harul Său! Această interpretare este în mod evident destul de forţată.
Nu, când Isus a spus că cei trudiţi ar trebui să ia jugul Lui, El a vrut să spună că ar trebui să se supună Lui, făcându-L pe El stăpân şi permiţându-I să le direcţioneze vieţile. De aceea a afirmat că trebuie să luăm jugul Lui şi să învăţăm de la El. Cei nemântuiţi sunt ca animalele sălbatice – au propria lor direcţie şi îşi conduc singuri vieţile. Atunci când iau jugul lui Isus, ei Îi predau Lui controlul. Iar motivul pentru care jugul Lui e bun şi sarcina uşoară este acela că El ne dă puterea prin Duhul Său cel Sfânt să I ne supunem.
Astfel, vedem încă o dată că Isus a chemat oameni la mântuire, simbolizată în acest caz printr-o chemare la odihnă pentru cei împovăraţi, chemându-i de fapt să I se supună şi să Îl facă Domn.
Pe scurt
Am scris toate aceste lucruri pentru a înţelege că un lucrător biruitor cu adevărat este cel ce împlineşte porunca lui Isus de a face ucenici şi care ştie că pocăinţa, devotamentul şi ucenicia nu reprezintă alternative opţionale pentru credincioşii mântuiţi, ci că sunt singura dovadă autentică a credinţei mântuitoare. De aceea, lucrătorul biruitor trebuie să propovăduiască celor nemântuiţi Evanghelia care are un fundament biblic. El trebuie să îi cheme pe cei nemântuiţi la pocăinţă şi la a-L urma pe Isus şi nicidecum să îi asigure pe cei nededicaţi că sunt mântuiţi.
[1] Această definiţie este derivată din ceea ce am citit deja în Matei 28:18-20, Ioan 8:31-32; 13:25, 15:8 şi Luca 14:25-33.
[2] Ucenicii sunt menţionaţi în Fapte 6:1, 2, 7; 9:1, 10, 19, 25, 26, 36, 38; 11:26, 29; 13:52; 14:20, 21, 22, 28; 15:10; 16:1; 18:23, 27; 19:1, 9, 30; 20:1, 30; 21:4, 16. Credincioşii sunt menţionaţi numai în Fapte 5:14; 10:45 şi 16:1. În Fapte 14:21, de exemplu, Luca a scris: „După ce au propovăduit (Pavel şi Barnaba) Evanghelia în cetatea aceasta, şi au făcut mulţi ucenici…“ Astfel, Pavel şi Barnaba au făcut ucenici prin propovăduirea Evangheliei, iar oamenii au devenit ucenici de îndată ce s-au convertit şi nu ca o opţiune ulterioară.
[3] Acest pasaj din Scriptură demaschează şi obiceiul modern greşit de a asigura un nou convertit că este mântuit. Isus nu i-a asigurat pe aceşti noi convertiţi declaraţi că erau sigur mântuiţi, deoarece Îl rugaseră să intre în inima lor sau îşi exprimaseră verbal încrederea în El. Din contră, i-a provocat să se gândească bine dacă ceea ce spun este adevărat. Ar trebui să Îi urmăm şi noi exemplul.
[4] Mai mult, contrar celor ce susţin că suntem mântuiţi prin credinţă chiar şi fără fapte adecvate, Iacov spune că, din contră, nu putem fi mântuiţi doar princredinţă: „Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?“ Credinţa autentică nu este singură: ea va fi întotdeauna însoţită de fapte.
[5] De asemenea, este foarte important să nu uiţi că motivul pentru care Pavel a afirmat atât de des că mântuirea se câştigă prin har şi nu prin fapte este acela că era într-o continuă dispută cu legaliştii acelor vremuri. Pavel nu încerca să îi corecteze pe cei ce propovăduiau că sfinţenia este esenţială pentru a ajunge în Rai, întrucât el însuşi credea cu convingere şi susţinea adeseori acest lucru. De fapt, el a scris pentru a-i corecta pe evrei, care, necunoscând conceptul de har al lui Dumnezeu în procesul mântuirii, nu vedeau nici un motiv pentru care să fi trebuit să moară Isus. Mulţi nu credeau că Neamurile vor putea vreodată fi mântuite, deoarece nu înţelegeau că harul lui Dumnezeu poate face posibilă mântuirea lor. Unii credeau că circumcizia, arborele genealogic sau respectarea Legii (pe care oricum o încălcau) erau cele care aduceau mântuirea, anulând astfel harul lui Dumnezeu şi nevoia de a fi murit Hristos.
[6] De asemenea, când Dumnezeu i-a descoperit lui Petru că neamurile puteau fi mântuite prin simpla credinţă în Isus, Petru a declarat în casa lui Corneliu: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El“ (Fapte 10:34-35; subliniere personală). De asemenea, Petru a mai declarat în Fapte 5:32 că Dumnezeu a dat Duhul Sfânt „celor ce ascultă de El“. Creştinii autentici sunt plini de Duhul Sfânt (vezi Rom. 8:9; Gal. 4:6).