Deci eşti pastor şi vrei ca biserica ta să crească. Aceasta este o dorinţă frecvent întâlnită printre pastori. Dar de ce vrei să crească? Care este adevăratul tău motiv?
Doreşti ca biserica ta să crească pentru a avea sentimentul reuşitei personale? Vrei să fii respectat şi influent? Vrei să îţi exercizi puterea asupra oamenilor? Speri să te îmbogăţeşti? Toate aceste motive pentru care vrei să crească biserica sunt greşite.
Dacă îţi doreşti ca biserica ta să crească pentru ca numele lui Dumnezeu să fie glorificat ca urmare a cât mai multor vieţi schimbate de Duhul Sfânt, este un motiv corect pentru care să îţi doreşti un asemenea lucru.
Este de asemenea posibil să ne minţim pe noi înşine, gândindu-ne că motivele noastre sunt curate când, de fapt, ele sunt egoiste.
Cum putem descoperi adevăratele noastre motive? Cum putem şti dacă într-adevăr dorim să zidim Împărăţia lui Dumnezeu sau doar dorim să ne construim propriul nostru regat?
O modalitate este aceea de a ne urmări reacţiile interioare la succesul altor pastori. Dacă noi considerăm că motivele noastre sunt curate, că dorim sincer să crească Împărăţia lui Dumnezeu şi biserica Sa, dar descoperim că inima noastră este plină de invidie şi gelozie când auzim despre creşterea altor biserici, această dovadă denotă că motivaţiile noastre nu sunt aşa de curate pe cât credeam. Ele demonstrează că nu suntem interesaţi de creşterea bisericii, ci de cea a bisericii noastre. Şi de ce? Pentru că motivele noastre sunt cel puţin parţial egoiste.
Ne mai putem evalua motivaţiile şi prin monitorizarea reacţiilor interioare când aflăm că se deschide o nouă biserică în zonă. Dacă ne simţim ameninţaţi, acesta este semnul că suntem mai preocupaţi de împărăţia noastră decât de cea a lui Dumnezeu.
Chiar şi pastorii care au biserici mari sau în creştere îşi pot verifica motivele prin intermediul aceloraşi mijloace. Aceştia ar trebui să îşi pună, de asemenea, câteva întrebări de genul: „Aş consimţi vreodată la plantarea unor noi biserici, trimiţând şi renunţând la lideri cheie şi la oameni din comunitatea mea, micşorându-mi astfel biserica?“ Este foarte probabil ca pastorul care se opune unei astfel de idei să îşi zidească biserica pentru propria lui glorie. (Pe de altă parte, pastorul unei biserici extinse ar putea, de asemenea, planta biserici noi tot pentru gloria personală, astfel încât să se poată mândri cu cât de multe biserici au luat naştere din biserica lui.) O altă întrebare pe care şi-ar putea-o pune ar fi: „Mă întovărăşesc cu pastorii bisericilor mai mici sau m-am îndepărtat de ei deoarece m-am integrat într-o clasă superioară?“ Ori: „Aş fi dispus să păstoresc doar doisprezece sau douăzeci de oameni într-o biserică în casă sau ar fi prea puţin pentru eul meu?“ [1]
Mişcarea de creştere a bisericii
În librăriile creştine din America şi Canada, există secţiunii întregi cu rafturi pline de cărţi despre creşterea bisericii. Aceste cărţi precum şi conceptele pe care le cuprind s-au răspândit peste tot în lume. Pastorii sunt înfometaţi după a afla cum să mărească numărul celor care vina la biserică şi, de cele mai multe ori, se grăbesc să adopte sfaturile pastorilor mega-bisericilor americane care sunt consideraţi plini de succes datorită numărului oamenilor care participă la slujbă duminica şi în funcţie de cât de impunătoare este clădiriea bisericii acestora.
Cei care au însă un pic mai mult discernământ, sunt conştienţi că numărul participanţilor şi mărimea clădirii nu sunt neapărat un reper pentru calitatea lucrării de ucenicie. Unele biserici americane au crescut datorită doctrinelor atrăgătoare care pervertesc adevărul biblic. Am vorbit cu mulţi pastori din întreaga lume care au rămas şocaţi când au auzit că o mulţime de pastori americani cred şi proclamă că, odată ce ai fost mântuit, nu îţi mai poţi pierde mântuirea indiferent de ce crezi sau cum îţi trăieşti viaţa. De asemenea, mulţi pastori proclamă Evanghelia redusă la un har ieftin, lăsând oamenii să creadă că pot ajunge în Rai fără a fi sfinţi. Alţii proclamă o Evanghelie a prosperităţii, alimentând lăcomia oamenilor a căror religie este un mijloc de a aduna cât mai multe averi pe pământ. Aceştia sunt pastori ale căror tehnici de extindere a bisericii nu ar trebui imitate.
Am citit şi eu destule cărţi despre acest subiect şi părerile sunt împărţite. Multe conţin strategii şi sfaturi care sunt biblice într-o oarecare măsură, fiind astfel demne de a fi citite. Dar majoritatea sunt mai degrabă bazate pe modelul vechi de 1700 de ani al bisericii instituţionale, decât pe cel biblic. Drept urmare, atenţia este îndreptată nu asupra zidirii trupului lui Hristos prin formarea ucenicilor şi a ucenicizatorilor, ci asupra formării comunităţilor instituţionale individuale care necesită întotdeauna clădiri mai mari, mai mult personal specializat pentru biserică şi mai multe programe, precum şi o organizare ce seamănă mai degrabă cu o companie de afaceri, decât cu o familie.
Unele strategii moderne de creştere a bisericii par să sugereze că serviciile religioase ar trebui să fie mai atractive pentru cei care nu îşi doresc să Îl urmeze pe Isus, doar de dragul cifrelor. Sfatul este acela de a avea predici scurte şi pozitive, închinare inexpresivă, multe activităţi sociale, subiectul banilor să fie scos din calcul, etc. Această abordare nu are drept rezultat formarea de ucenici care să se lepede de ei înşişi şi să împlinească toate poruncile lui Isus. Rezultatul ei constă în creştini practicanţi care nu se deosebesc de restul lumii şi care merg pe calea cea lată direct spre Iad. Aceasta nu este strategia lui Dumnezeu de a câştiga lumea, ci strategia lui Satan de a câştiga biserica. Ea nu reprezintă „creşterea bisericii” ci „creşterea lumească”.
Modelul bisericilor non-ofensive
Cea mai populară strategie americană de creştere a bisericii este cunoscută sub numele de „non-ofensive”. Conform acestei strategii, serviciile de duminică dimineaţă sunt astfel organizate încât: (1) creştinii să se simtă confortabil să îşi invite prietenii nemântuiţi şi (2) oamenii necredincioşi să audă Evanghelia în termeni care să nu îi ofenseze, pe care să îi înţeleagă şi la care să se poată raporta. Serviciile din timpul săptămânii şi grupurile mici sunt rezervate pentru ucenicizarea credincioşilor.
Datorită acestor mijloace, bisericile individuale au crescut destul de mult. În contextul american, bisericile instituţionale au un potenţial extraordinar de a evangheliza şi a face ucenici cu condiţia ca oamenii să fie încorporaţi în grupuri mici (care de obicei nu sunt mici). Aceştia se află într-un proces real de ucenicie numai dacă Evanghelia nu este compromisă (care de multe ori este). Cel puţin bisericile non-ofensive au implementat câteva strategii pentru a-i evangheliza pe necredincioşi, ceea ce lipseşte majorităţii bisericilor instituţionale.
Dar în ce măsură poate fi comparat modelul bisericilor non-ofensive cu modelul biblic de creştere a bisericii?
În cartea Fapte, apostolii şi evangheliştii chemaţi de Dumnezeu propovăduiau Evanghelia în public şi în case, însoţiţi de semne şi minuni care atrăgeau atenţia necredincioşilor. Cei care se pocăiau şi credeau în Domnul Isus stăruiau în învăţătura apostolilor şi se întâlneau regulat în case unde învăţau din Cuvântul lui Dumnezeu, îşi manifestau darurile spirituale, celebrau Cina Domnului, se rugau împreună, etc., toate acestea sub conducerea prezbiterilor/pastorilor/supraveghetorilor. Învăţătorii şi prorocii chemaţi de Dumnezeu mergeau din biserică în biserică. Toţi împărtăşeau Evanghelia cu prieteni şi vecini. Nu exista nici un proiect de construcţie care să încetinească lărgirea bisericii şi care să jefuiască Împărăţia lui Dumnezeu de resurse ce puteau ajuta la răspândirea Evangheliei şi la formarea de ucenici. Liderii erau instruiţi repede şi practic, nu trimişi la seminarii şi şcoli teologice. Toate acestea aveau drept rezulat creşterea exponenţială a bisericii, până când toţi oamenii receptivi dintr-o anumită zonă erau câştigaţi pentru Hristos.
Prin comparaţie, modelul non-ofensiv este în mod normal lipsit de semne şi minuni, neavând astfel mijlocul divin de publicitate, atracţie şi convingere. Acesta depinde foarte mult de mijloacele de marketing şi publicitate pentru a atrage oameni înspre o clădire unde pot auzi mesajul Evangheliei. Abilităţile oratorice ale predicatorului împreună cu puterea de persuasiune sunt mijloace esenţiale de convingere. Cât de mult diferă aceste metode de cele menţionate de Pavel, care a scris: „Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu“ (1 Cor. 2:4-5).
Mai multe deosebiri
Modelul non-ofensiv este în general lipsit de apostoli şi evanghelişti, deoarece figura principală este pastorul. O întrebare: reprezintă eliminarea apostolilor şi a evangheliştilor din evanghelizare şi transferarea acestor responsabilităţi pastorilor o metodă superioară de a creşte biserica? [2]
Pastorul orientat spre necreştini predică o dată pe săptămână în timpul slujbei de duminică la care creştinii sunt încurajaţi să aducă necredincioşi. Astfel, general vorbind, Evanghelia poate fi auzită doar o dată pe săptămână de către asociaţii nemântuiţi ai membrilor bisericii. Aceşti oameni nemântuiţi trebuie să fie dispuşi să meargă la biserică şi trebuie să fie invitaţi de către membrii bisericii care la rândul lor trebuie să fie dispuşi să îi invite. În modelul biblic, apostolii şi evangheliştii propovăduiau continuu Evanghelia, în public şi în locuri particulare, şi toţi credincioşii împărtăşeau Evanghelia cu prietenii şi vecinii lor. Prin care dintre aceste două metode este cel mai probabil să audă Evanghelia cât mai mulţi oameni nemântuiţi?
Modelul non-ofensiv cere o clădire acceptabilă în care credincioşilor să nu le fie ruşine să îşi invite asociaţii nemântuiţi şi în care să nu le fie ruşine nici asociaţilor nemântuiţi să intre. Şi acesta necesită o sumă substanţială de bani. Înainte ca Evanghelia să fie „răspândită“, trebuie obţinută sau construită o clădire acceptabilă. În America, această clădire trebuie să deţină o locaţie bună, de obicei în zonele centrale. Modelul biblic, din contră, nu necesită nici clădire, nici locaţii speciale, nici bani. Răspândirea Evangheliei nu se limitează la numărul de oameni care intră duminca într-o anumită clădire.
Şi mai multe deosebiri
Există şi alte diferenţe când comparăm modelul bisericilor non-ofensive cu cel biblic.
Apostolii şi evangheliştii din cartea Fapte chemau oamenii la pocăinţă, la credinţa în Domnul Isus şi la botez. Aşteptarea era ca, o dată cu convertirea lor, oamenii să devină ucenicii lui Hristos, împlinind condiţiile pe care le-a menţionat Isus despre ucenicie şi care sunt enumerate în Luca 14:26-33 şi Ioan 8:31-32. Aceştia începeau să Îl iubească pe Isus mai presus de toate, rămânănd în Cuvântul Lui, luîndu-şi crucea şi renunţând la dreputurile pe care le aveau asupra bunurilor care acum Îi aparţineau lui Dumnezeu.
Evanghelia proclamată în bisericile non-ofensive este de multe ori diferită. Păcătoşilor li se spune cât de mult îi iubeşte Dumnezeu, cum le poate El împlini toate nevoile şi că pot fi mântuiţi dacă „Îl acceptă pe Isus ca Mântuitor“. După ce se roagă o scurtă „rugăciune pentru mântuire“, nespunându-li-se nimic despre cântărirea costului uceniciei, aceştia sunt asiguraţi că sunt absolut mântuiţi şi sunt solicitaţi să înceapă un curs prin care să crească în Hristos. Dacă frecventează un astfel de grup (mulţi nu se mai întorc niciodată în biserică), sunt mai degrabă trecuţi prin procesul învăţării sistematice referitoare la doctrinele particulare ale bisericii, decât să fie învăţaţi cum să împlinească mai mult poruncile lui Hristos.
Culmea acestui program de „ucenicie“ este atinsă atunci când credinciosul începe în sfârşit să dea bisericii zeciuiala din venitul său (sursa principală pentru plata ipoceticii şi a salariilor personalului nebiblic, partea cea mai oribilă a administrării, prin care se susţine mai mult ceea ce nu este ordinat de Dumnezeu, luând-se astfel din ceea ce Dumnezeu doreşte să fie investit în Împărăţia Lui) şi când este influenţat să creadă că este „partener în lucrare“ dacă îşi ia în serios rolul de susţinător financiar în cadrul bisericii instituţionale – ceea ce nu este precizat niciunde în Scriptură.
Ce s-ar întâmpla dacă guvernul naţiunii tale, îngrijorat de faptul că nu există suficienţi voluntari pentru a se înscrie în armată, ar decide să se „orienteze pe oameni“? Imaginează-ţi că le-ar promite potenţialilor recruţi că dacă se vor înrola nu li se va cere nimic în schimb – salariul va fi un dar gratuit, un câştig uşor şi nemeritat, că se pot trezi când vor, că vor face antrenamente şi exerciţii numai dacă doresc, că în schimb se vor putea uita la televizor cât vor dori şi că, în cazul izbucnirii unui război, vor putea alege între a participa la bătălii sau a se duce la plajă. Care ar fi rezultatul?
Fără îndoială rândurile armatei s-ar îngroşa! Dar armata nu ar mai fi armată, deoarece nu şi-ar mai îndeplini rolul. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bisericile orientate pe necreştini. Scăderea standardului creşte numărul participanţilor, dar erodează ucenicia şi ascultarea. Aceste biserici orientate pe necreştini, care încearcă să „predice Evanghelia“ duminica şi să „formeze ucenici“ în timpul serviciilor din cursul săptămânii, descoperă că vor întâmpina probleme dacă le vor spune oamenilor din timpul săptămânii că numai ucenicii lui Isus ajung în Rai. În aceste condiţii, oamenii vor considera că au fost minţiţi dumincă dimineaţă. De aceea, aceste bisericii vor trebui să îi înşele şi pe cei din timpul săptămânii, prezentând ucenicia şi ascultarea drept opţiuni şi nu criterii pentru a ajunge în Rai.[3]
Sunt foarte conştient de faptul că unele biserici instituţionale încorporează modelul biblic mai mult decât altele. Dar chiar şi aşa, modelul biblic este de departe cel mai eficient în formarea ucenicilor şi a ucenicizatorilor.
De ce nu mai este aplicat modelul biblic? Lista scuzelor pare nesfârşită, dar la o analiză amănunţită, modelul biblic nu mai este urmat datorită tradiţiei, necredinţei şi neascultării. Mulţi spun că modelul biblic este imposibil de aplicat în zilele noastre. Însă creşterea explozivă din ultima jumătate de deceniu a bisericii din China, de exemplu, se datorează credincioşilor care au urmat pur şi simplu modelul biblic. Se manifestă Dumnezeu diferit în China decât în restul lumii?
Toate acestea ne spun că pastorii care nu sunt americani ar trebui să fie atenţi la metodele americane de creştere a bisericii promovate peste tot în lume. Ar avea mult mai mult succes în împlinirea scopului lui Hristos de a face ucenici dacă ar merge pe urmele modelului biblic de creştere a bisericii.
Consecinţele
Un lucru pe care l-am observat a fost acela că mulţi pledanţi în favoarea învăţăturii moderne de creştere a bisericii sunt rupţi de ceilalţi pastori din întreaga lume. Marea majoritate a acestora păstoresc turme alcătuite din mai puţin de o sută de oameni. Mulţi dintre ei rămân dezamăgiţi după ce încearcă tehnici de creştere a bisericii care, independent de voinţa lor, fie nu funcţionează, fie fac mai mult rău. Nimeni nu pare să admită că există câţiva factori care nu stau în puterea pastorilor şi care limitează creşterea bisericii. Să analizăm câţiva dintre aceştia.
În primul rând şi cel mai important, creşterea bisericii este limitată de numărul populaţiei zonei respective. Este foarte clar că majoritatea bisericilor instituţionale mari sunt localizate în zone metropolitane unde există milioane de oameni din care să îşi atragă membrii. Dacă însă numărul este cel care determină succesul, atunci bisericile ar trebui să fie judecate nu după mărimea pe care o au, ci după procentajul pe care îl deţin din populaţia locală. Conform acestui criteriu, unele biserici formate din doar zece oameni au mai mult succes decât altele formate din zece mii. O biserică ce are zece membrii dintr-un sat de cincizeci de oameni are mai mult succes decât o biserică formată din zece mii într-un oraş cu o populaţie de cinci milioane. (Şi totuşi, pastorii acestor biserici de zece oameni nu vor fi niciodată invitaţi să vorbească la o conferinţă despre creşterea bisericii.)
În al doilea rând, creşterea bisericii este limitată de nivelul de saturare printre oamenii receptivi de către bisericile din regiunea respectivă. La un anumit moment, într-o zonă dată, există doar anumiţi oameni deschişi spre Evanghelie. De îndată ce toţi cei receptivi sunt evanghelizaţi, nu va mai creşte nici o biserică decât dacă membrii se transferă (şi aşa au crescut multe biserici – pe socoteala altor biserici din regiune).
Bineînţeles, orice creştin a fost nereceptiv faţă de Evanghelie la un moment dat, dar a devenit receptiv sub influenţa Duhului Sfânt. Astfel, este foarte probabil ca oameni care nu sunt momentan receptivi să devină receptivi în timp. Când se va întâmpla acest lucru, bisericile vor putea creşte. Ceea ce numim deseori „trezire spirituală“ reprezintă momentul în care mulţi oameni împotrivitori Evangheliei au devenit receptivi. Să nu uităm totuşi că şi o singură persoană care a devenit receptivă înseamnă tot trezire, dar pe scară mai mică. Aşa că pastore, nu dispreţuieşti începuturile slabe!
Isus Şi-a trimis ucenicii să propovăduiească Evanghelia în oraşe despre care ştia că nu sunt receptive, unde nu urma să se pocăiască nici o singură persoană (vezi Luca 9:5). Şi totuşi Isus i-a trimis să predice Evanghelia şi acolo. Au eşuat aceşti ucenici? Nu! Chiar dacă nu a existat nici măcar un singur convertit (şi nu a crescut nici o biserică) ei au avut succes deoarece au ascultat de Isus.
În acelaşi fel, Isus încă mai trimite pastori în sate, oraşe şi suburbii unde ştie că numai un mic procentaj va fi receptiv la Evanghelie. Aceşti pastori care îşi slujesc cu credincioşie micile comunităţi au succes în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă în ochii anumitor experţi în creşterea bisericii ar fi falimentari.
Fiecare pastor ar trebui, de asemenea, să fie încurajat de faptul că, datorită marii Lui îndurări şi ca răspuns la stăruinţele oamenilor Săi, Dumnezeu îi ajută pe cei nereceptivi să îşi deschidă inima. El încearcă să îi convingă pe oameni prin conştiinţa lor, prin creaţia Lui, prin circumstanţe, prin judecata temporară, prin mărturia vie a bisericii Sale, prin propovăduirea Evangheliei şi prin convingerea Duhului Sfânt. Aşa că pastore, îmbărbătează-te! Continuă să fii ascultător, să te rogi şi să propovăduieşti. Înainte de orice mare trezire spirituală există o mare nevoie de trezire spirituală. Şi există întotdeauna cineva care visează la o trezire spirituală. Continuă să visezi!
Un al treilea factor care limitează creşterea bisericii
Un al treilea factor care limitează creşterea bisericilor individuale este abilitatea pastorului. Majoritatea pastorilor nu au abilităţile care sunt necesare supravegherii unei comunităţi mari şi nu este vina lor. Pur şi simplu nu sunt înzestraţi cu aptitudinile organizatorice, administrative sau cu darul învăţăturii/predicării necesare în cadrul unei comunităţi numeroase.
Este clar că aceşti pastori nu sunt chemaţi de Dumnezeu să conducă astfel de comunităţi extinse şi ar fi greşit să încerce să vegheze asupra unei biserici mai mari decât cele instituţionale normale sau decât biserica în case.
Am citit recent o carte foarte cunoscută despre conducere scrisă de pastorul senior al uneia dintre cele mai numeroase biserici din America. Pe măsură ce citeam paginile pline cu sfaturi din experienţa personală destinate pastorilor moderni, un singur gând îmi venea în minte: „Omul acesta nu ne vorbeşte despre cum să fii pastor – ne spune cum să fii director executiv al unei corporaţii imense“. Şi nici nu există altă alternativă pentru pastorii seniori ai mega-bisericilor instituţionale din America. Acesta are nevoie de un personal numeros care să îl ajute, iar a administra acel personal este o slujbă cu normă întreagă. Autorul a cărui carte am citit-o era suficient de abilitat pentru a fi directorul executiv al unei corporaţii seculare extinse. (Şi într-adevăr, în cartea lui cita mai mulţi consultanţi şi manageri de afaceri renumiţi, aplicându-le sfaturile pastorilor care citeau cartea.) Dar mulţi, dacă nu majoritatea cititorilor, nu au abilităţile lui manageriale şi de conducere.
În aceeaşi carte, autorul povestea deschis cum, în timp ce îşi zidea congregaţia imensă, a făcut mai multe greşeli aproape fatale, greşeli ce erau să îl coste familia şi chiar viitorul său în lucrare. Prin harul lui Dumnezeu a supravieţuit. Totuşi, experienţele sale mi-au amintit despre multe momente în care alţi pastorii ai bisericilor instituţionale, luptându-se pentru acelaşi gen de succes, au făcut greşeli similare şi au suferit adevărate naufragii. Unii, dedicându-se bisericii lor, şi-au pierdut copii sau şi-au ruinat căsnicia. Alţii au suferit depresii nervoase sau falimentul lucrării. Alţii au fost atât de deziluzionaţi încât au abandonat în cele din urmă şi lucrarea. Mulţi alţii au supravieţuit, dar atât. Ei continuă să trăiască o viaţă plină de temeri ascunse, întrebându-se dacă sacrificiul lor suprauman merită efortul.
În timp ce citeam această carte îmi întăream încrederea în înţelepciunea bisericii primare, care nu semăna nici pe departe cu bisericile instituţionale moderne şi în care nici un pastor nu era responsabil pentru o turmă mai mare decât aproximativ douăzeci şi cinci de persoane. Aşa cum am afirmat într-un capitol anterior, mulţi dintre pastorii care consideră că au o comunitate prea mică ar trebui să îşi revizuiască lucrarea în lumina Scripturii. Dacă au cincizeci de persoane, probabil biserica lor este prea mare. Dacă există lideri cu potenţial, ar trebui să se roage şi să se gândească să împartă biserica în trei biserici în case şi să vândă clădirea, stabilind drept scop formarea de ucenici şi zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu, în modul în care vrea El.
Dacă aceste lucruri par prea radicale, ar putea cel puţin începe să ucenicizeze viitori lideri sau să înceapă grupuri mici, sau, în cazul în care există deja grupuri mici, să permită câtorva dintre ele să devină biserici în case autonome şi să vadă ce se întâmplă.
Alte tehnici moderne de creştere a bisericii
Pe lângă modelul bisericii orientate spre necreştini există şi alte tehnici promovate astăzi, la fel de esenţiale pentru creşterea bisericii. Multe dintre aceste alte tehnici sunt nebiblice şi intră în categoria „războiului spiritual“. Acestora li se face reclamă prin sintagme de genul „eliberarea din sclavie“, „rugăciune pentru războiul spiritual“ şi „strategii spirituale“.
Vom discuta despre unele dintre aceste practici într-un capitol viitor care tratează războiul spiritual. Poate ne vom întreba totuşi de ce în vremea noastră asemenea practici necesare creşterii bisericii ar fi complet necunoscute apostolilor.
Multe din noile mijloace de creştere a bisericii sunt rezultatul experienţelor câtorva pastori care spun: „Eu am făcut aşa şi aşa şi biserica mea a crescut. Deci, dacă vei face şi tu aceleaşi lucruri, biserica ta va creşte şi ea.“ Totuşi, adevărul este că nu există o legătură reală între creşterea bisericilor lor şi anumite lucruri particulare pe care le-au făcut, deşi ei sunt de altă părere. Această afirmaţie se adevereşte în mod constant când alţi pastori urmează aceleaşi învăţături specifice şi imită aceleaşi etape, şi totuşi biserica lor nu creşte deloc.
Pastorul unei biserici care a crescut ar putea spune: „Când am început să strigăm împotriva demonilor care încătuşau oraşul, a fost o adevărată trezire spirituală în biserica noastră. Deci trebuie să începi să strigi şi tu împotriva demonilor dacă vrei trezire în biserica ta.“
Dar de ce în ultimii 2000 de ani de istorie a bisericii au existat în lume atâtea treziri spirituale extraordinare fără să strige nimeni împotriva demonilor care încăţuşau oraşele? Aceasta dovedeşte că, deşi pastorul a crezut că trezirea a fost rezultatul strigătelor, totuşi s-a înşelat. Mult mai probabil este faptul că oamenii din oraşul respectiv au devenit receptivi la Evanghelie poate ca un rezultat al rugăciunilor unite ale bisericii, iar pastorul s-a întâmplat să fie acolo propovăduind Evanghelia când au devenit receptivi. Creşterea bisericii rezultă de cele mai multe ori în urma faptului că te afli în locul potrivit, la momentul potrivit. (Iar Duhul Sfânt ne ajută să fim în locurile potrivite, la momentele potrivite.)
Dacă a striga împotriva demonilor ce încătuşează oraşele a adus trezire în biserica unuia dintre pastori, atunci de ce, după o periodă, trezirea s-a diminuat şi apoi a încetat, aşa cum se întâmplă întotdeauna? Dacă a striga împotriva demonilor este cheia, atunci raţionamentul ar fi că dacă noi continuăm să strigăm împotriva lor toată lumea din oraş va deveni creştină. Şi totuşi nu toţi devin.
Adevărul este foarte evident atunci când ne gândim puţin. Singurele mijloace pentru creşterea bisericii sunt rugăciunea, învăţătura, multiplicarea ucenicilor, ajutorul dat de Duhul Sfânt, şi aşa mai departe. Şi nici chiar aceste metode biblice nu garantează creşterea bisericii, deoarece Dumnezeu le-a dat oamenilor liberul arbitru. Pot alege să se pocăiască sau nu. Am putea spune că şi Isus a eşuat câteodată în ceea ce priveşte creşterea bisericii, dacă ne gândim la oraşele pe care le-a vizitat şi care nu s-au pocăit.
Toate aceste lucruri ne arată că nu avem nevoie să practicăm alte metode în afară de mijloacele biblice pentru zidirea bisericii. Orice altceva este o pierdere de timp. Sunt lucrări făcute din lemn, fân şi paie, care într-o zi vor fi arse în foc şi nerăsplătite (vezi 1 Cor. 3:8).
În ultimul rând, scopul nu ar trebui să fie doar creşterea numerică a bisericii, ci formarea de ucenici. Dacă biserica se lărgeşte pe măsură ce facem ucenici, atunci slavă Domnului!
[1] Iată un alt avantaj al modelului bisericii în casă – pastorii nu se luptă să aibă comunităţi mari din motive greşite, deoarece mărimea comunităţii este limitată de mărimea casei.
[2] Acesta este unul dintre motivele pentru care în prezent există atât de mulţi evanghelişti, învăţători, profeţi şi chiar apostoli care păstoresc biserici. Multora dintre lucrările lui Dumnezeu nu li se acordă locul meritat în structura bisericii instituţionale şi, astfel, lucrătorii non-pastorali sfârşesc prin a păstori biserici, jefuind biserica de binecuvântarea şi mai mare care ar putea-o aduce trupului de credincioşi din cadrul unei structuri biblice prin lărgirea lui. Se pare că toţi s-au orientat pe construirea propriei lor împărăţii, sub forma unei biserici instituţionale, în ciuda chemării lor. Deoarece se presupune că pastorii au dreptul la zeciuielile „oamenilor lor“, dintre care o bună parte este investită în întreţinerea construcţiilor, lucrătorii non-pastorali recurg la păstorirea bisericilor doar pentru a obţine sprijinul financiar pentru lucrările la care au fost chemaţi de fapt.
[3] Aminteşte-ţi că cerinţele pe care le-a enumerat Isus în Luca 14:26-33 pentru cei ce Îi sunt cu adevărat ucenici nu erau adresate celor ce erau deja credincioşi, ca şi când i-ar fi îndemnat să facă un al doilea pas în călătoria lor spirituală. Din contră, El vorbea mulţimilor. A deveni ucenicul Lui era singura variantă pe care o oferea Isus, pasul spre mântuire. Acest adevăr intră în contradictoriu cu ceea ce propovăduiesc majoritatea bisericilor orientate spre necreştini.