Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului. Şi aţi uitat sfatul, pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.“ Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii. Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi; croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai de grabă să fie vindecat (Evrei 12:3-13).
Conform autorului inspirat al Epistolei către Evrei, Tatăl nostru Ceresc îi disciplinează pe toţii copiii Lui. Dacă nu suntem disciplinaţi de El, acest lucru dovedeşte că nu suntem copiii Lui. De aceea, trebuie să fim conştienţi şi sensibili la disciplina administrată de El. Unii creştini practicanţi, care sunt focalizaţi doar pe binecuvântările şi bunătatea lui Dumnezeu, interpretează toate circumstanţele negative ca fiind atacuri din partea diavolului, lipsite de orice scop divin. Aceasta poate fi o mare greşeală în cazul în care Dumnezeu încearcă să ne aducă la pocăinţă prin disciplinare.
Părinţii pământeşti buni îşi disciplinează copiii în speranţa că aceştia vor învăţa, se vor maturiza şi se vor pregăti pentru responsabilităţile vieţii de adult. Tot aşa ne disciplinează şi Dumnezeu pe noi, ca să ne maturizăm spiritual, să devenim mai utili în slujirea Lui şi să ne pregătească să stăm în faţa tronului Său de judecată. El ne disciplinează pentru că ne iubeşte şi pentru că doreşte să Îi împărtăşim sfinţenia. Iubitorul nostru Tată Ceresc este devotat creşterii noastre spirituale. Scriptura spune: „Acela care a început în voi această lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos“ (Fil. 1:6).
Nici un copil nu se bucură când este bătut la fund de părintele său şi, după cum am citit, atunci când ne disciplinează Dumnezeu este „o pricină de întristare şi nu de bucurie“. Totuşi, la sfârşit, suntem mai bine, deoarece disciplinarea aduce „roada dătătoare de pace a neprihănirii“.
Când şi cum ne disciplinează Dumnezeu?
Ca orice părinte bun, Dumnezeu Îşi disciplinează copiii doar atunci când au fost neascultători. De câte ori nu ascultăm de El, suntem în pericolul de a fi disciplinaţi. Domnul este totuşi plin de milă şi ne dă de obicei destul de mult timp pentru a ne pocăi. Disciplinarea Sa vine de obicei după ce, în urma avertisementelor repetate, noi am continuat să fim neascultători.
Cum ne disciplinează Dumnezeu? Aşa cum am văzut într-un capitol anterior, disciplinarea administrată de Dumnezeu poate veni sub forma bolilor şi a morţii premature:
Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea (1 Cor. 11:30-32).
Nu ar trebui să tragem imediat concluzia că boala este rezultatul disciplinării lui Dumnezeu (îmi vine în minte cazul lui Iov). Totuşi, dacă ne înbolnăvim, ar fi înţelept să ne evaluăm pentru a vedea dacă nu cumva am fost neascultători, dându-i astfel motive lui Dumnezeu să ne disciplineze.
Putem evita judecarea lui Dumnezeu dacă ne judecăm singuri – adică dacă ne vedem păcatul şi ne pocăim. Ar fi logic să concluzionăm că ne-am putea vindeca după ce ne-am pocăit, dacă boala noastră este rezultatul disciplinării administrată de Dumnezeu.
Fiind judecaţi de Dumnezeu, Pavel ne spune că evităm să fim condamnaţi odată cu lumea. Ce voia să spună prin aceasta? Nu putea spune decât că disciplinarea administrată de Dumnezeu duce la pocăinţă, astfel încât nu vom fi trimişi în cele din urmă în Iad odată cu lumea. Acest lucru este greu de acceptat pentru cei care cred că sfinţenia este opţională pentru cei ce vor să ajungă în Rai. Însă cei care au citit Predica lui Isus de pe Munte ştiu că numai cei care ascultă de Dumnezeu vor ajunge în Împărăţia Cerurilor (vezi Mat. 7:21). Astfel, dacă perseverăm în păcat şi nu ne pocăim, riscăm să pierdem viaţa veşnică. Slavă Domnului pentru disciplinarea Lui care ne conduce la pocăinţă şi care ne scapă de Iad!
Satan – un instrument al judecăţii lui Dumnezeu
Citind mai multe pasaje scripturale este foarte clar că Dumnezeu îl poate folosi pe Satan pentru scopurile Sale disciplinare. De exemplu, în pilda servitorului nemilos din Matei 18, Isus a spus că stăpânul robului „s-a aprins de mânie“ când a aflat că slujitorul pe care el îl iertase nu a vrut să îl ierte la rândul său pe tovarăşul lui. În consecinţă, l-a dat pe acest slujitor nemilos „pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora“ (Mat. 18:34). Isus Şi-a încheiat pilda cu următoarele cuvinte solemne:
„Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:35).
Cine sunt „chinuitorii“? Este probabil să fie diavolul şi demonii lui. Dumnezeu îl poate da pe unul dintre copiii Săi pe mâna diavolului, pentru a-l aduce la pocăinţă. Şi dacă nu se pocăieşte, atunci i-l lasă pentru totdeauna. Suferinţele şi calamităţile au modul lor de a aduce oameni la pocăinţă – cum a fost cazul fiului risipitor (vezi Luca 15:14-19).
În Vechiul Testament găsim exemple ale felului în care Dumnezeu îl folosea pe Satan sau duhurile rele pentru a-Şi manifesta disciplina sau judecata în vieţile oamenilor care meritau mânia Lui. Un exemplu se află în capitolul nouă din Judecători unde citim că „Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“ (Jud. 9:23) pentru a-i judeca pentru faptele rele comise împotriva fiilor lui Ierubaal.
Biblia spune, de asemenea, că „un duh rău care venea de la Domnul“ l-a muncit pe Regele Saul pentru a-l aduce la pocăinţă (1 Sam. 16:14). Totuşi, Saul nu s-a pocăit niciodată şi a sfârşit murind în luptă datorită răzvrătirii sale.
În ambele exemple din Vechiul Testament Scriptura ne spune că duhurile rele erau „trimise de Dumnezeu“. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu are în Cer duhuri rele care aşteaptă să Îl slujească. Mai degrabă, Dumnezeu permite duhurilor rele ale lui Satan să facă într-o anume măsură limitată rău, în speranţa că păcătoşii se vor pocăi ca urmare a acestor necazuri.
Alte mijloace prin care ne disciplinează Dumnezeu
Sub Vechiul Legământ, descoperim, de asemenea, că Dumnezeu Îşi disciplina frecvent oamenii, permiţând probleme precum foametea sau vrăjmaşi străini care să stăpânească peste ei. În cele din urmă se pocăiau şi El îi scăpa de sub dominaţia duşmanilor. Când refuzau să se pocăiască după ani de oprimări şi avertismente, Dumnezeu permitea în cele din urmă să fie cuceriţi complet de o putere străină sau să îi ducă din ţara lor în exil.
Este fără îndoială posibil ca, sub Noul Legământ, Dumnezeu să Îşi disciplineze copiii neascultători prin necazuri în vieţile lor sau permiţându-le duşmanilor lor să îi rănească. De exemplu, pasajul biblic citat la începutul acestui capitol referitor la disciplanarea administrată de Dumnezeu (vezi Evrei 12:3-13) se află în contextul în care credincioşii evrei erau persecutaţi pentru credinţa lor. Totuşi, nu toate persecuţiile sunt permise datorită neascultării. Fiecare caz trebuie judecat individual.
Reacţia adecvată la disciplinarea administrată de Dumnezeu
Conform mustrării citate la începutul acestui capitol, putem reacţiona greşit la disciplinarea făcută de Dumnezeu în două moduri. Fie „dispreţuim pedeapsa Domnului“, fie „ne pierdem inima când suntem mustraţi de El” (Evrei 12:5). Dacă „dispreţuim“ disciplina lui Dumnezeu, înseamnă că fie nu o recunoaştem, fie îi ignorăm avertismentele. A ne pierde inima în faţa lui Dumnezeu înseamnă a renunţa să mai încercăm să fim pe placul lui Dumnezeu, deoarece considerăm că disciplina Sa este prea severă. Oricare dintre aceste reacţii este greşită. Ar trebui să recunoaştem că Dumnezeu ne iubeşte şi că ne disciplinează spre propriul nostru bine. Când recunoaştem dragostea cu care ne mustră, ar trebui să ne pocăim şi să primim iertarea Lui.
Îndată ce ne-am pocăit, ar trebui să ne aşteptăm să fim scoşi de sub disciplina lui Dumnezeu. Totuşi, nu ar trebui să ne aşteptăm să fim eliberaţi de consecinţele inevitabile ale păcatului nostru, chiar dacă putem cere Domnului îndurare şi ajutor. Dumnezeu ascultă rugăciunile unei inimi smerite şi pline de remuşcări (vezi Isaia 66:2). Biblia promite „Căci mânia Lui ţine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa: seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia“ (Ps. 30:5).
După ce a căzut judecata Domnului asupra lui Israel, Dumnezeu a promis:
„Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău“ (Isaia 54:7-8).
Dumnezeu este bun şi plin de îndurare!
Pentru un studiu mai detaliat referitor la disciplina lui Dumnezeu vezi 2 Cron. 6:24-31, 36-39; 7:13-14; Ps. 73:14; 94:12-13; 106:40-46; 118:18; 119:67, 71; Ier. 2:29-30; 5:23-25; 14:12; 30:11; Hag. 1:2-13; 2:17; Fapte 5:1-11; Apoc. 3:19.