Am discutat în capitolul despre Predica lui Isus de pe Munte despre câteva dintre cuvintele adresate de Isus ucenicilor, referitoare la administrarea bunurilor. El le-a spus să nu îşi strângă comori pe pământ, ci în ceruri, scoţând în evidenţă nu numai nebunia celor care investesc în averile temporare, ci şi întunericul care le stăpâneşte inima (Mat. 6:19-24).
Adevăratul dumnezeu al celor care îşi strâng averi pe pământ este banul, deoarece lui i se-nchină şi el le conduce viaţa. Isus a declarat că este imposibil să-I slujim şi lui Dumnezeu şi banului, indicând clar faptul că, dacă Dumnezeu este adevăratul nostru Stăpân, atunci este şi Stăpânul banilor noştri. Banul, mai mult decât orice altceva, este cel care concurează cu Dumnezeu pentru inimile oamenilor. Fără îndoială că acesta a fost motivul pentru care Isus ne-a învăţat că nu Îi putem fi ucenici dacă nu renunţăm la toate posesiunile noastre (vezi Luca 14:33). Ucencii lui Hristos nu au nimic. Ei doar administrează ceea ce este al lui Dumnezeu, iar lui Dumnezeu Îi place să-Şi folosească banii în direcţii care Îi reflectă caracterul şi care Îi lărgesc Împărăţia.
Isus a avut multe de spus despre administrare, dar se pare că cei care declară urmaşii Lui de cele mai multe ori Îi ignoră cuvintele. Mult mai populară este răstălmăcirea Scripturii prin care se elaborează moderna „doctrină a prosperităţii“, sub multele ei forme subtile, dar strigătoare la cer. Totuşi, lucrătorul ucenicizator doreşte să îi înveţe pe oameni să asculte de poruncile lui Hristos. Astfel, prin vorbă şi faptă, acesta îi va învăţa administrarea biblică.
Să analizăm ce ne învaţă Scriptura despre administrare şi, în acelaşi timp, să scoatem la iveală câteva dintre exemplele cele mai răspândite bazate pe învăţătura falsă despre prosperitate. Acesta nu va fi în nici un caz un studiu exhaustiv. Am scris o carte întreagă pe această temă, carte ce poate fi citită în engleză pe pagina noastră de internet (www.shepherdserve.org), la titlul „Teaching Articles“ (Articole de învăţătura) şi la subtitlul „Stewardship and Money“ (Administrarea bunurilor şi banii).
Suplinitorul nevoilor
Începând într-o notă pozitivă, să ne aducem aminte că Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, a scris: „Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos“ (Fil. 4:19). Această promisiune familiară este adeseori citată şi afirmată de creştini. Dar care era contextul ei? Citind contextual, vom descoperi destul de repede că Pavel era încrezător că Dumnezeu se va îngriji de toate nevoile credincioşilor filipeni:
Dar bine aţi făcut că aţi luat parte la strâmtorarea mea. Ştiţi voi înşivă, Filipenilor, că, la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică n-a avut legătură cu mine în ce priveşte „darea“ şi „primirea“ afară de voi. Căci mi-aţi trimis în Tesalonic, o dată, şi chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câştigul care prisoseşte în folosul vostru. Am de toate, şi sunt în belşug. Sunt bogat, de când am primit prin Epafrodit ce mi-aţi trimis, un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu. Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos (Fil. 4:14-19; subliniere personală).
Pavel era sigur că Isus Se va îngriji într-adevăr de nevoile filipenilor, deoarece au îndeplinit condiţia lui Isus: au căutat mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, dovada fiind darurile lor jertfitoare către Pavel, pentru ca acesta să poată continua să planteze biserici. Aminteşte-ţi că în Predica de pe Munte, Isus a spus:
„Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra“ (Mat. 6:32-33).
Vedem deci că promisiunea lui Pavel din Filipeni 4:19 nu se aplică oricărui creştin care citează şi proclamă acest verset. El se aplică mai degrabă celor care caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu.
Care sunt de fapt nevoile noastre?
Din promisiunea lui Isus din Matei 6:32-33 mai putem învăţa încă un lucru. Uneori ne este greu să facem diferenţa între nevoile şi dorinţele noastre. Totuşi, Isus ne-a definit nevoile. El a spus: „Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de ele.“
Care sunt aceste lucruri la care Se referea Isus şi care le sunt date pe deasupra celor ce caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui? Ele sunt hrana, lichidele şi îmbrăcămintea. Nimeni nu poate nega acest lucru, deoarece despre asta vorbise Isus înainte de a face promisiunea pe care o analizăm (vezi Mat. 6:25-31). Hrana, lichidele şi îmbrăcămintea sunt singurele noastre nevoi materiale reale. Acestea sunt de fapt singurele lucruri pe care le-au avut Isus şi grupul de ucenici.
Pavel a fost clar de acord cu definiţia lui Isus despre nevoile noastre, când i-a scris lui Timotei:
Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri (1 Tim. 6:6-10; subliniere personală).
Pavel a crezut că hrana şi îmbrăcămintea erau toate nevoile materiale de care avem într-adevăr nevoie, altfel nu ar fi spus că ar trebui să ne mulţumim cu ele. Această afirmaţie ne conduce spre o perspectivă puţin cam diferită de cea anterioară, în ceea ce priveşte promisiunea făcută de Pavel filipenilor, şi anume că Dumnezeu Se va îngriji de toate nevoile lor! Interpretarea pe care o dau unii pastori acestui verset te face să crezi că Pavel spune: „Dumnezeul meu se va îngriji de toate lăcomiile voastre!“
Mai mult, dacă ar trebui să ne mulţumim doar cu hrană şi îmbrăcăminte, nu ar trebui să fim şi mai recunoscători pentru ceea ce avem de fapt şi care pentru mulţi dintre noi depăşeşte cu mult simpla mâncare şi îmbrăcăminte?
Nemulţumirea
Problema noastră constă în convingerea că avem nevoie de mai mult decât ne este necesar în realitate. Gândeşte-te că atunci când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, aceştia nu deţineau nimic şi totuşi trăiau într-un paradis. Este clar că Dumnezeu nu a intenţionat să ne extragem fericirea din acumularea lucrurilor materiale. T-ai gândit vreodată la faptul că Isus nu a deschis niciodată un robinet şi nici nu a făcut duş în baie? Nu Şi-a spălat niciodată hainele la maşina de spălat; nu a deschis niciodată uşa frigiderului; nu a condus niciodată maşina şi nu a avut nici măcar bicicletă. Nu a ascultat nici măcar o dată la radio, nu a vorbit cu cineva la telefon, nu a gătit la cuptor, nu a predicat printr-un sistem public de sonorizare. Nu a privit niciodată vreo emisiune televizată sau vreo casetă video, nu a stins o veioză, nu S-a răcorit în faţa aparatului de aer condiţionat şi nici a ventilatorului. Nu a avut ceas de mână. Nu a avut un dulap plin cu haine. Cum e posibil să fi fost fericit?
În Statele Unite (poate şi la tine în ţară), suntem bombardaţi cu reclame ce ne arată cât de fericiţi sunt oamenii care dobândesc noi bunuri materiale. În consecinţă, creierul nostru este „spălat“ (sau „murdărit“) pentru a crede că fericirea vine din acumularea mai multor posesiuni şi, indiferent de cât de mult acumulăm, nu suntem niciodată fericiţi. Aceasta a vrut să spună Isus prin expresia „înşelăciunea bogăţiilor“ (Mat. 13:22). Lucrurile materiale promit fericire, dar se ţin rareori de promisiune. Şi, în timp ce ne alăturăm cursei frenetice a lumii pentru acumularea mai multor lucruri materiale, devenim de fapt idolatri, slujitorii lui Mamona, uitându-L pe Dumnezeu şi cea mai importantă dintre poruncile Lui, aceea de a-L iubi din toată inima noastră şi de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. La acest aspect specific S-a referit Dumnezeu când a avertizat poporul Israel:
Vezi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui, pe care ţi le dau azi. Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul, şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei (Deut. 8:11-14).
În acelaşi fel, Isus a avertizat că „înşelăciunea bogăţiilor“ pot duce la înăbuşirea vieţii spirituale a creştinului care permite să fie distras (vezi Mat. 13:7, 22). Pavel a avertizat că „iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor“, spunând că „unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri“ (1 Tim. 6:10). Autorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă: „Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi»“ (Evrei 13:5).
Acestea sunt doar câteva dovezi de avertismente ale Bibliei referitoare la pericolele bogăţiei.
Când stăpân este banul
Poate că nu există un barometru mai bun al relaţiei noastre cu Dumnezeu decât interacţiunea noastră cu banii. Banii – timpul şi mijloacele folosite pentru a-i câştiga şi utilizarea lor după aceea – ne spun multe despre viaţa noastră spirituală. Banii, atunci când îi avem, dar chiar şi când ne lipsesc, alimentează ispitele mai mult decât orice altceva. Banii pot sfida cele două mari porunci, deoarece pot deveni dumnezeu peste singurul Dumnezeu şi ne pot amăgi să ne iubim mai mult pe noi înşine, decât pe aproapele nostru.
Isus a spus odată o parabolă despre un bărbat care le-a permis banilor şi nu lui Dumnezeu să-i conducă viaţa:
„Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine, şi zicea: «Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng rodurile.» «Iată», a zis el, «ce voi face: îmi voi strica grânarele, şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate rodurile şi toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: ‚Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!‘» Dar Dumnezeu i-a zis: «Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?» Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu“ (Luca 12:16-21).
Isus l-a caracterizat pe acest om bogat ca fiind nebun. Deşi binecuvântat cu avere, pământ bogat şi abilităţi agricole, nu-L cunoştea pe Dumnezeu, altfel nu şi-ar fi strâns surplusurile pentru a se deda la o viaţă plină de plăceri egoiste şi de odihnă. Mai degrabă, L-ar fi întrebat pe Domnul cum să folosească binecuvântarea primită, conştient fiind că nu era decât administratorul lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu ar fi dorit ca el să împartă cu alţii roadele abundente şi să continue să muncească pentru a putea împărţi în continuare din binecuvântările lui. Poate că singura alternativă acceptabilă ar fi fost să se oprească din munca agricolă şi să se dedice unei lucrări spirituale, dacă la aceasta îl chema Dumnezeu, autofinanţându-se.
Fermierul bogat din parabola lui Isus a comis o mare greşeală când şi-a făcut calculele referitoare la lungimea vieţii lui. A presupus că mai avea mulţi ani de trăit când, de fapt, era doar la câteva ore distanţă de eternitate. Mesajul lui Isus este inconfundabil: Ar trebui să trăim fiecare zi ca şi când ar fi ultima, întotdeauna pregătiţi să stăm în faţa lui Dumnezeu pentru a da socoteală.
Două perspective
Cât de mult diferă perspectiva lui Dumnezeu de cea a omului! Omul bogat din pilda lui Isus era probabil invidiat de toţi oamenii care îl cunoşteau. Şi totuşi, Dumnezeu îl compătimea. În ochii oamenilor era cel mai bogat, dar era sărac în ochii lui Dumnezeu. Ar fi putut strânge comori în ceruri, unde ar fi rămas ale lui pentru eternitate, dar a ales să strângă comori pe pământ, care nu i-au folosit la nimic în momentul în care a murit. Şi, în lumina învăţăturii pe care o dădea Isus despre oamenii lacomi, este prea puţin probabil ca El să fi vrut să credem că omul bogat a mers în Rai după ce a murit.
Această pildă ar trebui să ne ajute să ne amintim că tot ce avem este un dar de la Dumnezeu şi că El Se aşteaptă să Îi fim administratori credincioşi. Şi această aşteptare nu îi vizează doar pe cei care au bogăţii, ci pe fiecare dintre noi care suntem ispitiţi să acordăm o importanţă prea mare posesiunilor materiale. Isus a spus foarte clar acest lucru în continuarea discuţiei cu ucenicii:
„De aceea [aceasta înseamnă ce urmează să spună este bazat pe cea ce tocmai spusese] vă spun: Nu vă îngrijoraţi, cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui? Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes: totuşi vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei. Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astăzi este pe câmp, iar mâine va fi aruncată în cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor? Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea, şi nu vă frământaţi mintea. Căci toate aceste lucruri Neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.
„Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia. Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră“ (Luca 12:22-34).
Cât de mult contrastează cuvintele lui Isus cu cele ale modernilor „propovăduitori ai prosperităţii“! Astăzi ni se spune că Dumnezeu doreşte să avem mai mult, în timp Isus le spunea ucenicilor să vândă ce aveau deja şi să facă milostenii! El a dovedit încă o dată nebunia celor care îşi strâng comori pe pământ – unde sunt destinate pieirii şi unde sunt şi inimile celor ce le deţin.
Observă că Isus a aplicat lecţia nebunului bogat cazului celor care aveau atât de puţin că erau ispitiţi să se îngrijoreze cu privire la ce vor mânca sau cu se vor îmbrăca. Îngrijorarea din cauza acestor lucruri dovedeşte că suntem centraţi pe lucrurile greşite. Dacă ne vom încrede în Tatăl nostru iubitor, aşa cum ar trebui să facem, nu ne vom îngrijora şi această atitudine eliberată de griji ne va permite să ne focalizăm pe zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Exemplul lui Hristos
Isus a avut mult mai multe lucruri de spus despre bani. Totuşi, aşa cum ar trebui să facă fiecare ucenicizator, El i-a învăţat prin exemplul personal. El predica ceea ce practica. Cum a trăit Isus? Isus nu a strâns bogăţii pe pământ, chiar dacă Şi-ar fi putut exploata foarte uşor situaţia şi ar fi putut deveni extrem de bogat. Mulţi lucrători talentaţi au presupus că, dacă lucrările lor atrăgeau bani, atunci Dumnezeu dorea să fie şi ei personal bogaţi. Totuşi, Isus nu Şi-a folosit ungerea pentru câştig personal. Banii care Îi erau daţi erau folosiţi pentru a face ucenici. Tot El le împlinea şi nevoile ucenicilor cu care călătorea şi pe care îi modela.[1] În zilele noastre, de cele mai multe ori ucenicii sunt cei care trebuie să plătească pentru a fi învăţaţi de lucrătorii mai în vârstă din şcolile biblice. Totuşi, prin viaţa Lui, Isus ne-a învăţat contrariul!
De asemenea, Isus a trăit o viaţă de credinţă, având încredere că Tatăl Său Îi va împlini toate nevoile şi că Îl va binecuvânta pentru a putea împlini şi nevoile altora. Uneori era invitat să cineze la banchete, alteori Îl vedem mâncând boabe de grâu de pe câmp (vezi Luca 6:1).
În cel puţin două ocazii a hrănit mii de oameni care veniseră să Îl asculte. Câtă diferenţă faţă de sistemul modern de conferinţe creştine unde cei care vor să asculte trebuie să plătească taxă de intrare! Pe seama noastră, a celor care îi hrănim pe cei care participă la conferinţele lucrătorilor noştri se fac glume ironice că „plătim oamenii să ne asculte“. În realitate, nu facem altceva decât să urmăm exemplul lui Isus.
De asemenea, lui Isus I-a păsat de oamenii săraci, având în vedere că grupul Lui avea o cutie cu bani din care se împărţea. Dărnicia faţă de săraci era o trăsătură atât de regulată a lucrării lui Isus încât, atunci când i-a spus lui Iuda la ultima cină să facă repede ce are de făcut, toţi ceilalţi au presupus că Iuda se ducea fie să cumpere hrană pentru ei, fie să dea bani săracilor (vezi Ioan 13:27-30).
Isus Şi-a iubit cu adevărat aproapele ca pe El Însuşi, de aceea a avut o viaţă simplă şi a împărţit cu alţii ce avea. Nu trebuia să Se pocăiască la auzirea predicii lui Ioan „cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una“ (Luca 3:11). Isus nu avea decât o haină. Totuşi, unii propovăduitori ai prosperităţii încearcă să ne convingă că Isus era bogat, deoarece purta o cămaşă fără cusătură interioară (vezi Ioan 19:23), haină ce se presupune că era purtată numai de oameni bogaţi. Este uimitor ce semnificaţii pot fi scoase dintr-un text biblic, dacă cineva doreşte să dovedească ceea ce contrazice numeroase alte scripturi! Am putea, de asemenea, să tragem concluzia la fel de absurdă că Isus încerca să Îşi ascundă bogăţia, deoarece nu purta o cămaşă cu cusătură exterioră.
Isus a avut atât de multe lucruri de spus despre bani, încât nu avem spaţiul necesar să le cuprindem. Totuşi, haide să mai analizăm câteva dintre cele mai cunoscute învăţături ale predicatorilor prosperităţii care sunt atât de experţi în răstălmăcirea scripturilor şi în înşelarea credulilor.
„Dumnezeu l-a îmbogăţit pe Solomon“
Aceasta este justificarea folosită de mulţi adepţi ai prosperităţii pentru a-şi masca lăcomia. Ei uită motivul pentru care l-a îmbogăţit Dumnezeu pe Solomon. Motivul a fost acela că, atunci când Dumnezeu i-a promis lui Solomon că îi va îndeplini orice dorinţă, Solomon a cerut înţelepciunea de a domni peste oameni. Dumnezeu a fost atât de încântat că nu I-a cerut averi (printre altele) încât, împreună cu înţelepciunea, i-a dat şi bogăţia. Totuşi, Solomon nu şi-a folosit înţelepciunea primită aşa cum dorise Dumnezeu şi consecinţa a fost că a devenit cel mai prost dintre oamenii care au trăit vreodată. Dacă ar fi fost înţelept, ar fi ţinut seama de ceea ce spusese Dumnezeu poporului Israel prin Lege, înainte ca el să se fi născut:
După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, şi o vei stăpâni, după ce-ţi vei aşeza locuinţa, şi vei zice: „Vreau să pun peste mine un împărat, ca toate neamurile care mă înconjoară“, să pui peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău, şi anume să iei un împărat din mijlocul fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin, care să nu fie fratele tău. Dar să n-aibă mulţi cai, şi să nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai; căci Domnul v-a zis: „Să nu vă mai întoarceţi pe drumul acela.“ Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; şi să nu strângă mari grămezi de argint şi aur (Deut. 17:14-17).
Iată un alt pasaj biblic pe care propovăduitorii prosperităţii îl ignoră, urmând exemplul lui Solomon care l-a ignorat şi el, spre propria lui pierzare. Şi, tot ca el, devin şi idolatri. Aminteşte-ţi că inima lu Solomon a fost dusă pe calea închinării la idoli de multele soţii pe care le-a avut, soţii pe care şi le-a putut permite doar datorită folosirii nechibzuite a averilor sale.
Dumnezeu a intenţionat ca Solomon să folosească averea pe care i-o dăduse pentru a-şi iubi aproapele ca pe el însuşi, dar Solomon a folosit-o pentru a se iubi doar pe sine. El şi-a sporit aurul, argintul, caii şi nevestele pentru el însuşi, ignorând astfel făţiş porunca lui Dumnezeu. Până la urmă a ajuns să aibă şapte sute de neveste şi trei sute de concubine, lăsând pur şi simplu o mie de bărbaţi fără soţii. În loc să dea la săraci, Solomon s-a răsfăţat pe sine. Astfel, în lumina egoismului şi a idolatriei vulgare, este extrem de uluitor că predicatorii prosperităţii îl dau ca model pe Solomon. Oare scopul nostru nu este acela de a ne asemăna lui Hristos?
„Dumnezeu l-a îmbogăţit pe Avraam, iar binecuvântările lui Avraam ne sunt promise şi nouă“
Această justificare este construită pe cuvintele lui Pavel din Galateni, capitolul trei. Voi cita versetul deseori răstălmăcit, dar în contextul lui:
Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.“ Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.
Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.“ Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi.“ Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele“. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn“ – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit (Gal. 3:8-14; subliniere personală).
„Binecuvântarea lui Avraam“ la care se referea Pavel în versetul 14 era promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam că în el va binecuvânta toate neamurile (pe care Pavel a citat-o în versetul 8), sau, mai specific, după cum a explicat şi Pavel câteva versete mai târziu, în singura sa sămânţă, Isus (Gal. 3:16). Conform a ceea ce tocmai am citit, Isus a oferit tuturor neamurilor binecuvântarea promisă, prin faptul că a fost blestemat de Dumnezeu şi că a murit pentru păcatele lumii pe cruce. Deci „binecuvântarea lui Avraam venită peste neamuri“ nu se referă la faptul că Dumnezeu îi va îmbogăţi material, aşa cum a făcut cu Avraam, ci la promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam de a binecuvânta neamurile prin sămânţa lui şi la împlinirea acestei promisiuni de către Isus, prin moartea Lui pe cruce pentru ei. (Tema extinsă a lui Pavel din acest pasaj este că neamurile pot fi mântuite prin credinţă ca şi iudeii, prin credinţa în Isus.)
O altă răstălmăcire
Pentru a-şi justifica doctrina, adepţii prosperităţii folosesc deseori acelaşi pasaj şi cu altă conotaţie. Ei spun că, datorită faptului că legea promitea blestemul sărăciei peste cei care nu o împlineau (Deut. 28:30-31, 33, 38-40, 47-48, 51, 68) şi că, deoarece Pavel a scris în Galateni 3:13 că „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii“, noi, cei care suntem în Hristos, am fost răscumpăraţi din sărăcie la prosperitate.
Mai întâi, dacă Pavel s-a gândit sau nu specific la blestemul din Deuteronom 28 când a scris despre „blestemul legii“ de sub care ne-a răscumpărat Isus este discutabil. Observă că Pavel nu a spus că Hristos ne-a răscumpărat de sub „blestemele“ (la plural) legii, ci de sub „blestemul“ legii, la singular, implicând poate ideea că întreaga lege este un blestem pentru cei care au încercat să îşi câştige mântuirea prin respectarea acesteia. Odată răscumpăraţi de Hristos, nu am mai face greşeala de a încerca să ne mântuim prin împlinirea legii şi deci, în acest sens, suntem „răscumpăraţi din blestemul legii“.
Dacă Pavel spunea într-adevăr că Hristos ne-a răscumpărat de toate lucrurile dezastruoase enumerate în Deuteronom 28, garantându-ne astfel prosperitatea materială, ar trebui să ne întrebăm de ce a mai scris despre el însuşi că „până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, [şi] umblăm din loc în loc“ (1 Cor. 4:11). Ar trebui, de asemenea, să ne întrebăm de ce ar mai scrie Pavel:
Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat“ (Rom. 8:35-36).
De asemenea, ar trebui să ne mai întrebăm de ce a prezis Isus următoarea scenă din ceruri:
„Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.» Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: «Doamne, când Te-am văzut noi flămând, şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?» Drept răspuns, Împăratul le va zice: «Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut»“ (Mat. 25:34-40; subliniere personală).
Astfel, există multe şanse ca unii dintre credincioşii „răscumpăraţi de sub blestemul legii“ să se afle în circumstanţe mai puţin prospere. Observă totuşi că în circumstanţele dificile pe care le-a descris Isus, Dumnezeu a împlinit nevoile credincioşilor în suferinţă şi a făcut-o prin alţi creştini care aveau mai mult decât le trebuia. Ne putem baza întotdeauna pe faptul că Dumnezeu ne va împlini nevoile, chiar dacă temporar lucrurile par să stea altfel.
În ultimul rând, aceşti propovăduitori ai prosperităţii, care doresc să fie bogaţi ca Avraam, ar trebui să se întrebe sincer dacă ar vrea să trăiască toată viaţă într-un cort, fără electricitate şi fără apă curentă! Dumnezeu S-a aşteptat ca cei pe care i-a binecuvântat cu anumite bogăţii în Vechiul Testament să îşi folosească bogăţiile spre gloria lui Dumnezeu, împărţind prisosul lor cu alţii şi având grijă de ei. Aşa a făcut Avraam, îngrijindu-se de sute de oameni prin faptul că le-a dat de lucru (vezi Gen. 14:14). Şi Iov a făcut acelaşi lucru şi a mărturisit că şi-a folosit averea pentru a avea gijă de văduve şi de orfani (Iov 29:12-13; 31:16-22). Cei care sunt înzestraţi să dezvolte afaceri ar trebui să se asigure că principala lor afacere este ascultarea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui ca pe ei înşişi.
„Scriptura spune că Isus a devenit sărac pentru ca noi să putem deveni bogaţi“
Biblia spune într-adevăr:
Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi (2 Cor. 8:9).
Se consideră că, de vreme ce acest verset biblic spune clar că Isus a fost în cer bogat din punct de vedere material şi că a devenit sărac material vorbind pe pământ, înseamnă că Pavel a avut în minte bogăţia materială atunci când a scris că cititorii lui se puteau îmbogăţi prin sărăcia lui Hristos. Este clar, spun ei, că, dacă Pavel vorbea în prima parte a versetului despre bogăţia şi sărăcia materială, nu s-ar fi putut referi la bogăţiile spirituale în a doua parte.
Totuşi, chiar dacă Pavel ar fi vrut să spună că vom deveni bogaţi material datorită sărăciei materiale a lui Hristos, ar trebui să ne întrebăm de ce câteva versete mai târziu a scris:
Deseori am fost…în osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! (2 Cor. 11:26-27).
Dacă în 2 Corinteni 8:9 Pavel a vrut să spună că Hristos a devenit sărac din punct de vedere material pentru ca noi să putem deveni bogaţi, atunci intenţia lui Hristos nu era împlinită în viaţa lui Pavel! Deci, este foarte clar că Pavel nu a vrut să spună că Hristos S-a făcut sărac din punct de vedere material pentru ca noi să putem deveni bogaţi pe pământ. El s-a referit la faptul că vom deveni bogaţi din punct de vedere spiritual, „bogaţi faţă de Dumnezeu“, ca să folosim expresia lui Isus (vezi Luca 12:21), şi bogaţi în ceruri, acolo unde ne sunt inima şi comoara.
Putem presupune fără să greşim că, deoarece Pavel vorbea despre bogăţia materială în prima parte a propoziţiei, nu se putea să vorbească despre bogăţia spirituală în cealaltă parte a propoziţiei sau în alta, aşa cum susţin predicatorii prosperităţii? Meditează asupra următoarelor cuvinte adresate de Isus ucenicilor din oraşul Smirna:
Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat)… (Apoc. 2:9a).
Este clar că Isus vorbea despre sărăcia materială prin care treceau credincioşii din Smirna, şi că apoi, trei cuvinte mai încolo, vorbea despre bogăţia spirituală a aceloraşi credincioşi.
„Isus a promis însutirea dărniciei noastre“
Da, celor care fac anumite sacrificii Isus le-a promis de o sută de ori mai mult decât au dat. Haide să citim exact ce a spus Isus:
„Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică“ (Marcu 10:29-30).
Observă că această promisiune nu este făcută celor care dau bani predicatorilor, aşa cum proclamă adeseori propovăduitorii prosperităţii. Această promisiune este mai degrabă făcută celor care îşi lasă casele, gospodăriile şi rudele pentru a propovădui Evanghelia în locuri îndepărtate. Isus le-a promis acestor oameni „de o sută de ori mai mult în veacul acesta, iar în veacul viitor viaţa veşnică“.
Dar le-a promis Isus acestor oameni că vor deveni literal deţinători a o sută de case sau gospodării, aşa cum proclamă predicatorii prosperităţii? Nu. La fel cum nu le-a promis nici că le va da literal o sută de mame sau de copii. Isus nu spunea altceva decât că cei care îşi părăsesc casele şi familiile vor vedea că fraţii creştini le vor deschide casele şi îi vor primi ca pe membrii familiei lor.
Observă că Isus le-a promis acestora şi persecuţii şi viaţa veşnică. Aceasta afirmaţie ne reaminteşte contextul întregului pasaj, în care ucenicii văzuseră cum tânărul bogat care voia viaţa veşnică plecase mâhnit, în timp ce Isus spunea: „Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Marcu 10:25).
Ucenicii erau şocaţi de afirmaţia lui Isus şi se întrebau ce şanse aveau ei înşişi pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ei I-au reamintit lui Isus ce lăsaseră în urmă pentru a-L urma. Atunci a făcut Isus promisiunea înmulţirii „de o sută de ori mai mult“.
Astfel stând lucrurile, este incredibil că predicatorii prosperităţii încearcă să ne convingă că Isus promitea însutirea materială literală, care ne-ar face incredibil de bogaţi într-un timp scurt, având în vedere că numai cu câteva secunde înainte Isus îi spusese unui om bogat că, dacă dorea să aibă viaţa veşnică, trebuia să vândă tot ce avea şi să dea săracilor!
Există multe alte scripturi, pe lângă cele pe care le-am analizat deja, pe care predicatorii prosperităţii le deformează, dar spaţiul cărţii nu ne permite să le tratăm. Ai grijă!
O maximă pe care să o ţii minte
John Wesley, fondatorul mişcării metodiste în Biserica Anglicană, a inventat o maximă extraordinară referitoare la perspectiva corectă asupra banilor: „Câştigă cât poţi; economiseşte cât poţi; dăruieşte cât poţi.“
Cu alte cuvinte, creştinii ar trebui mai întâi să muncescă din greu, folosindu-şi abilităţile şi oportunităţile date de Dumnezeu pentru a câştiga bani, dar asigurându-se că îi câştigă cinstit şi fără a încălca vreuna din poruncile lui Hristos.
În al doilea rând, ar trebui să trăiască frugal şi simplu, cheltuind cât de puţin posibil pentru ei înşişi, ceea ce le va permite să „economisească atât cât pot“.
În ultimul rând, după ce au urmat primii doi paşi, ar trebui să „dea cât pot“, fără a se limita la zeciuială, ci lepădându-se de ei înşişi pe cât posibil, astfel încât văduvele şi orfanii să poată fi hrăniţi şi Evanghelia să fie proclamată în lume.
Biserica timpurie practica în mod cert acest gen de administrare, iar împărţirea bunurilor cu cei dintre ei care erau în nevoie era o caracteristică regulată a vieţii nou-testamentale. Aceşti primi credincioşi au luat în serios porunca lui Isus dată urmaşilor Săi: „Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul, şi unde nu roade molia“ (Luca 12:33). În relatarea lui Luca despre biserica primară citim:
Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia….Mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obşte. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi. Căci nu era nici unul printre ei, care să ducă lipsă: toţi cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute, şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie (Fapte 2:44-45; 4:32-35).
Scriptura este, de asemenea, foarte clară în ceea ce priveşte faptul că biserica timpurie hrănea şi împlinea nevoile stringente ale văduvelor sărace (vezi Fapte 6:1; 1 Tim. 5:3-10).
Pavel, cel mai mare apostol care a trăit vreodată, însărcinat de Dumnezeu să ducă Evanghelia la neamuri, scriitorul majorităţii epistolelor din Noul Testament, a considerat că lucrarea de ajutorare a celor săraci aflaţi în nevoi era o parte esenţială a lucrării sale. De la bisericile pe care le-a fondat, Pavel a strâns sume mari de bani pentru creştinii săraci (vezi Fapte 11:27-30; 24:17; Rom. 15:25-28; 1 Cor. 16:1-4; 2 Cor. 8-9; Gal. 2:10). La cel puţin 17 ani după convertirea lui, Pavel a călătorit spre Ierusalim pentru a supune Evanghelia pe care o primise cercetării lui Petru, Iacov şi Ioan. Nici unul dintre ei nu a găsit nimic incorect în mesajul pe care îl propovăduise şi, povestindu-le acest eveniment galatenilor în scrisoarea trimisă acestora, el şi-a amintit: „Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac“ (Gal. 2:10). În mintea lui Petru, Iacov, Ioan şi Pavel, manifestarea compasiunii faţă de cei săraci era situată imediat după proclamarea Evangheliei.
Pe scurt
Referitor la acest subiect, cel mai bun sfat pe care îl pot da ucenicizatorii vine din partea apostolului Pavel, care, după ce l-a avertizat pe Timotei că „iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor“ şi i-a spus că „unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri“, l-a îndemnat:
Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţa (1 Tim. 6:11).
[1] Propovăduitorii prosperităţii folosesc de obicei acest fapt pentru a dovedi că lucrarea lui Isus a fost prosperă. Fără îndoială că Dumnezeu S-a îngrijit de toate nevoile lui Isus pentru ca acesta să-Şi poată împlini misiunea. Diferenţa dintre Isus şi predicatorii prosperităţii este aceea că Isus nu era egoist şi nu dorea să folosească banii lucrării pentru a se îmbogăţi personal.