Confruntarea, iertarea şi împăcarea

Capitolul douăzeci şi patru

 

Când am studiat Predica lui Isus de pe Munte în capitolele anterioare, am învăţat cât este de important să îi iertăm pe cei care au păcătuit împotriva noastră. Dacă nu îi iertăm, Isus ne-a promis în mod solemn că nici Dumnezeu nu ne va ierta pe noi (vezi Mat. 4:14-15).

Ce înseamnă a ierta pe cineva? Să vedem ce ne învaţă Scriptura în acest sens. Isus a comparat iertarea cu ştergerea datoriei (vezi Mat. 18:23-35). Imaginează-ţi că cineva îţi datorează bani şi că apoi anulezi obligaţia acelei persoane de a îţi plăti, distrugând documentul care consemnează această datorie. Nu mai aştepţi să îţi plătească şi nu mai eşti supărat pe debitorul tău. Acum îl vezi diferit de cum îl priveai când îţi datora bani.

Putem, de asemenea, înţelege mai bine ce înseamnă a ierta dacă ne gândim ce înseamnă a fi iertat de Dumnezeu. Când El ne iartă păcatele, nu ne mai ţine în seamă lucrurile prin care L-am supărat.

Tot aşa şi eu, dacă iert într-adevăr pe cineva, eliberez acea persoană în inima mea, depăşind dorinţa de dreptate şi răzbunare, dovedind în schimb milă. Nu mai sunt supărat pe persoana care a păcătuit împotriva mea. Suntem împăcaţi. Dacă port ranchiună şi duşmănie împotriva cuiva, înseamnă că nu am iertat acea persoană.

Creştinii se păcălesc de obicei singuri în acest aspect. Ei spun că au iertat, ştiind că aşa ar trebui să facă, dar încă mai sunt mânioşi în sinea lor pe persoana care i-a ofensat. Evită să dea ochii cu acea persoană deoarece mânia iese din nou la iveală. Ştiu despre ce vorbesc pentru că şi eu am făcut aşa. Haide să nu ne păcălim singuri. Aminteşte-ţi că Isus nu doreşte nici măcar să fim mânioşi pe fratele nostru credincios (vezi Mat. 5:22).

Permite-mi să îţi pun o întrebare: Pe cine ne este mai uşor să iertăm, pe cel care îşi cere iertare sau pe cel care nu îşi cere iertare? Desigur că suntem de acord că este mai uşor să îl iertăm pe cel ce admite că a greşit şi îşi cere iertare. De fapt, pare de o mie de ori mai uşor să iertăm pe cineva care doreşte acest lucru decât pe cineva căruia nu îi pasă. A ierta pe cineva care nu vrea acest lucru pare practic imposibil.

Acum haide să analizăm acest aspect dintr-un alt unghi. Dacă este greşit să refuzi să acorzi iertare nu numai ofensatorului căruia îi pare rău, dar şi celui căruia nu îi pare rău, atunci care dintre cele două este un păcat mai mare? Cred că suntem de acord că dacă ambele sunt greşite, atunci ar fi mult mai grav să refuzi să îl ierţi pe cel care se pocăieşte.

Scriptura ne rezervă o surpriză

Toate aceste lucruri mă duc cu gândul la o altă întrebare: Se aşteaptă Dumnezeu să îi iertăm pe toţi cei care au păcătuit faţă de noi, chiar şi pe cei care nu se smeresc, nu admit că au greşit şi nu îşi cer iertare?

Dacă studiem mai profund Scriptura, vom descoperi că răspunsul este: „Nu“. Spre surprinderea multor creştini, Scriptura afirmă clar că, deşi ne este poruncit să îi iubim pe toţi oamenii, chiar şi pe duşmanii noştri, nu ni se cere să îi iertăm pe toţi.

De exemplu, Se aşteaptă Isus să ne iertăm pur şi simplu fratele creştin care a păcătuit împotriva noastră? Nu, nu Se aşteaptă să facem asta. Altfel nu ne-ar mai fi spus să urmăm cei patru paşi ai împăcării evidenţiaţi în Matei 18:15-17, paşi care se sfârşesc cu excomunicarea celui ce nu se pocăieşte:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.“

Este foarte clar că dacă se ajunge la cel de al patrulea pas (excomunicarea), ofensatorul nu este iertat, întrucât iertarea şi excomunicarea sunt două acţiuni incompatibile. Ar suna ciudat să auzim pe cineva spunând: „L-am iertat şi apoi l-am excomunicat”, deoarece iertarea are ca rezultat împăcarea, nu severitatea. (Ce ai zice dacă Dumnezeu ar spune: „Te iert, dar nu vreau să mai am nimic de a face cu tine de acum înainte“?) Isus ne-a spus să tratăm persoana excomunicată „ca pe un păgân şi ca pe un vameş“, două categorii de oameni cu care evreii nu aveau nimic de a face şi chiar erau o scârbă pentru ei.

În cei patru paşi menţionaţi de Isus, iertarea nu este acordată nici după primul, nici după al doilea şi nici după al treilea pas dacă persoana respectivă nu se pocăieşte. Dacă nu se pocăieşte după nici unul dintre aceşti paşi, se trece la pasul următor şi este tratat tot ca o persoană care nu se pocăieşte. Numai când ofensatorul „te ascultă“ (cu alte cuvinte se pocăieşte) se poate spune că „l-ai câştigat pe fratele tău“ (cu alte cuvinte v-aţi împăcat).

Scopul confruntării este acela de a oferi iertarea. Totuşi, iertarea depinde de pocăinţa ofensatorului. Deci, (1) confruntăm în speranţa că ofensatorul (2) se va pocăi, pentru a-l putea (3) ierta.

Aşa stând lucrurile, putem spune cu certitudine că Dumnezeu nu Se aşteaptă să ne iertăm pur şi simplu fratele credincios care a păcătuit împotriva noastră şi care nu se pocăieşte după confruntare. Desigur, acest lucru nu ne dă dreptul de a-l urî. Din contră, îl confruntăm pentru că îl iubim pe ofensator şi pentru că dorim să îl iertăm şi să ne împăcăm cu el.

Însă de îndată ce am parcurs toţi cei trei paşi enumeraţi de Isus spre împăcare, cel de al patrulea pas încheie relaţia în ascultare de Hristos.[1] Aşa cum nu trebuie să avem părtăşie cu aşa-zişii creştinii care comit adulter, sunt beţivi, homosexuali, etc, (vezi 1 Cor. 5:11), tot aşa nu trebuie să avem părtăşie nici cu aşa-zişii creştini care refuză să se pocăiască în consens cu întregul trup. Astfel de oameni dovedesc că nu sunt adevăraţi urmaşi ai lui Hristos şi aduc ruşine bisericii.

Exemplul lui Dumnezeu

Pe măsură ce continuăm să analizăm responsabilitatea de a-i ierta pe ceilalţi, ne putem, de asemenea, întreba de ce s-ar aşteaptă Dumnezeu să facem ceva ce El Însuşi nu face. Cu siguranţă Dumnezeu îi iubeşte pe vinovaţi şi Îşi întinde plin de milă mâna pentru a-i ierta. El Îşi abţine mânia şi le dă timp să se pocăiască. Dar iertarea lor este dependentă de pocăinţa lor. Dumnezeu nu îi iartă pe păcătoşi decât dacă se pocăiesc. Deci ce motive am avea să credem că Se aşteaptă ca noi să facem altfel?

Astfel stând lucrurile, nu este posibil ca păcatul neiertării care este atât de grav în ochii lui Dumnezeu să fie de fapt păcatul de a nu-i ierta pe cei ce ne cer iertare? Este interesant că, imediat după ce Isus a enumerat aceşti patru paşi disciplinari în biserică, Petru a întrebat:

Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?“ Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte“ (Mat. 18:21-22).

Credea Petru că Isus Se aştepta ca el să ierte un frate nepocăit de sute de ori pentru sute de păcate, când Isus tocmai le spusese cu câteva minute înainte să-şi trateze fratele nepocăit ca pe un păgân şi ca pe un vameş datorită unui singur păcat? Pare puţin probabil. Din nou, nu poţi trata cu dezgust o persoană pe care ai iertat-o.

O altă întrebare provocatoare este următoarea: „Dacă Isus Se aşteaptă să iertăm un credincios de sute de ori pentru sute de păcate de care nu se pocăieşte niciodată, păstrând astfel relaţia cu el, de ce ne permite să încheiem relaţiile de căsătorie datorită unui singur păcat comis împotriva noastră – păcatul adulterului, dacă soţul/soţia noastră nu se pocăieşte (vezi Mat. 5:32)?“[2] Ar părea mai degrabă lipsă de consecvenţă.

Elaborare

Imediat după ce Isus i-a spus lui Petru să îşi ierte fratele de saptezeci de ori câte şapte, El a mai spus o pildă pentru a-l ajuta pe Petru să înţeleagă ce voia să spună:

„De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: «Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.» Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: «Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.» Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: «Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti.» Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult, şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: «Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?» Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:23-35).

Observă că primul rob a fost iertat pentru că l-a rugat pe stăpân acest lucru. Apoi, remarcă că cel de al doilea sclav l-a rugat smerit pe confratele lui să îl ierte. Primul rob nu i-a acordat celui de al doilea ceea ce îi fusese acordat lui şi acest lucru l-a mâniat foarte tare pe stăpânul său. În acest caz, ar fi putut crede Petru că Isus Se aştepta să ierte un frate nepocăit care nu şi-a cerut niciodată iertare, ceea ce nu este ilustrat de loc în această pildă? Pare foarte puţin probabil de vreme ce Isus îi spusese să-şi trateze fratele nepocăit, după ce a fost confruntat în mod adecvat cu greşeala lui, ca pe un păgân şi ca pe un vameş.

Pare chiar şi mai puţin probabil ca Petru să fi gândit că trebuia să îşi ierte fratele nepocăit în lumina pedepsei pe care o promitea Isus în cazul în care nu ne iertăm fraţii din toată inima. Isus a promis să restabilizeze toate datoriile pe care le avem faţă de El şi să ne dea pe mâna chinuitorilor până vom plăti datoria. Ar fi o pedeapsă corectă pentru creştinii care nu îşi iartă fratele, un frate pe care nici Dumnezeu nu îl iartă­? Dacă un frate păcătuieşte împotriva mea, păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu îl iartă până nu se pocăieşte. Mă poate pedepsi Dumnezeu pentru că nu îl iert pe cel ce nici El nu îl iartă?

Sinopsa

Aşteptarea lui Isus de a ne ierta fratele credincios este descrisă succint de cuvintele din Luca 17:3-4:

„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare rău!» – să-l ierţi“ (subliniere personală).

Putea fi mai clar de atât? Isus Se aşteaptă să îi iertăm pe fraţii credincioşi cărora le pare rău. Când ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“, Îl rugăm pe Dumnezeu să facă pentru noi ceea ce facem şi noi pentru alţii. Nu ar trebui să ne aşteptăm niciodată ca El să ne ierte fără să Îi cerem acest lucru. Atunci de ce am crede că El Se aşteaptă să îi iertăm pe cei ce nu ne cer­?

Încă o dată, toate acestea nu ne dau dreptul de a fi mânioşi pe fratele sau sora în Hristos care a greşit faţă de noi. Ni s-a poruncit să ne iubim unii pe alţii. De aceea ni s-a poruncit şi să îl confruntăm pe fratele credincios care ne-a greşit, astfel încât să ne putem împăca şi să poate fi împăcat şi el cu Dumnezeul faţă de care a păcătuit. Iată cum ar trebui să se manifeste dragostea. Totuşi, foarte adesea creştinii spun că l-au iertat pe cel care le-a greşit, dar aceasta este doar o scuză pentru a evita confruntarea. Ei evită pe cât posibil să se întâlnească cu acea persoană şi vorbesc adeseori despre suferinţa lor. Aceasta nu se numeşte împăcare.

Când păcătuim, Dumnezeu ne confruntă prin Duhul Său cel Sfânt care locuieşte în noi, deoarece ne iubeşte şi doreşte să ne ierte. Ar trebui să Îi urmăm exemplul, confruntându-ne fraţii credincioşi în dragoste, astfel încât să existe pocăinţă, iertare şi împăcare.

Dumnezeu S-a aşteptat întotdeauna ca copiii Lui să se iubească unii pe alţii cu o dragoste sinceră, o dragoste care permite mustrarea, dar o dragoste care nu permite mânia. În Legea lui Moise este inclusă următoarea poruncă:

„Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul“ (Lev. 19: 17-18; subliniere personală).

O obiecţie

Dar ce vom spune despre cuvintele lui Isus din Marcu 11:25-26? Nu indică faptul că trebuie să le iertăm toată greşelile tuturor, indiferent dacă le pare rău sau nu?

„Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.“

Aceste versete nu le anulează pe cele pe care le-am analizat anterior. Ştim deja că ceea ce este foarte grav înaintea lui Dumnezeu este refuzul nostru de a ierta pe cineva care ne cere iertare. Deci putem interpreta acest verset în lumina acestui fapt bine definit. Isus doar accentuează aici că trebuie să îi iertăm pe ceilalţi dacă vrem ca Dumnezeu să ne ierte pe noi. Nu ne vorbeşte despre un mecanism mai concret de funcţionare a iertării şi ce trebuie să facem pentru a primi iertarea.

Observă, de asemenea, că Isus nu ne spune că trebuie să-i cerem iertare lui Dumnezeu pentru a o primi. Ar trebui atunci să ignorăm toate celelalte pasaje ale Scripturii care ne învaţă că iertarea lui Dumnezeu ni se acordă dacă mai întâi o cerem (vezi Mat. 6:12, 1 Ioan 1:9)? Ar trebui să presupunem că nu e nevoie să cerem iertarea lui Dumnezeu când păcătuim deoarece Isus nu a menţionat acest lucru în versetele de mai sus? Aceasta ar fi o presupunere lipsită de înţelepciune în lumina a ceea ce ne învaţă Scriptura. Este de asemenea neînţelept să ignorăm restul învăţăturii din Scriptură referitor la faptul că iertarea celorlalţi are la bază cererea lor specifică.

O altă obiecţie

Oare nu S-a rugat Isus pentru soldaţii care trăgeau la sorţi pentru împărţirea hainelor Lui „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34)? Indică acest lucru că Dumnezeu îi iartă oamenii fără ca aceştia să îşi ceară iertare?

Da, dar numai până la un anumit nivel. Acest lucru indică faptul că Dumnezeu manifestă îndurare faţă de cei ignoranţi, o modalitate de iertare. Deoarece Dumnezeu este absolut drept, El le ia oamenilor în socoteală greşelile de care sunt conştienţi.

Rugăciunea lui Isus pentru soldaţi nu le-a garantat locul în Rai – nu li s-a luat în calcul doar faptul că şi-au împărţit între ei hainele Fiului lui Dumnezeu şi doar pentru că nu erau conştienţi cine este El. Ei Îl considerau doar un alt infractor pe care trebuiau să îl execute. Deci, Dumnezeu a manifestat îndurare faţă de o faptă care ar fi meritat o anumită judecată dacă ar fi fost conştientizată.

Dar S-a rugat oare Isus ca Dumnezeu să îi ierte pe toţi ceilalţi responsabili într-un fel sau altul de suferinţele Lui? Nu, nu S-a rugat. De exemplu, în ce-l priveşte pe Iuda, Isus a spus că ar fi fost mai bine să nu se fi născut (Vezi Mat. 26:24). Cu siguranţă Isus nu S-a rugat ca Dumnezeu să îl ierte pe Iuda. Din contră – dacă privim Psalmul 69 sau 109 ca rugăciuni profetice ale lui Isus, aşa cum le-a considerat Petru (vezi Fapte 1:15-20), Isus S-a rugat ca judecata lui Dumnezeu să cadă asupra lui Iuda, care nu era un păcătos ignorant.

Tot aşa şi noi, cei care ne străduim să Îl imităm pe Hristos, ar trebui să manifestăm îndurare faţă de cei care nu au fost conştienţi de ceea ce ne-au făcut, cum este cazul necredincioşilor care sunt la fel de neştiutori ca şi soldaţii care şi-au împărţit între ei hainele lui Isus. Isus Se aşteaptă să manifestăm faţă de credincioşi o milă extraordinar de mare, iubindu-ne duşmanii, făcând binele celor ce ne urăsc, binecuvântându-i pe cei ce ne blesteamă şi rugându-ne pentru cei ce se poartă rău cu noi (vezi Luca 6:27-28). Ar trebui să încercăm să combinăm ura lor cu dragostea noastră, învingând răul prin bine. Acest concept este prescris chiar şi în Legea Mozaică:

Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar (Ex. 23:4-5).

Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci făcând aşa, aduni cărbuni aprinşi pe capul lui, şi Domnul îţi va răsplăti (Prov. 25:21-22).

Este interesant faptul că, deşi Isus ne-a poruncit să ne iubim duşmanii, să facem fapte bune faţă de cei ce ne urăsc, să îi binecuvântăm pe cei ce ne blesteamă şi să ne rugăm pentru cei se poartă rău cu noi (vezi Luca 6: 27-28), El nu ne-a spus niciodată să îi iertăm pe vreunul dintre ei. Putem iubi oamenii fără să îi iertăm – aşa cum şi Dumnezeu îi iubeşte pe oameni fără să îi ierte. Nu numai că îi putem iubi, dar ar trebui să îi iubim, deoarece Dumnezeu ne porunceşte acest lucru. Iar dragostea noastră pentru ei ar trebui manifestată prin faptele noastre.

Doar pentru că Isus S-a rugat Tatălui Său să îi ierte pe soldaţii care Şi-au împărţit hainele între ei nu înseamnă că Dumnezeu Se aşteaptă să ignorăm toate celelalte lucruri pe care le-am studiat în Scriptură referitoare la acest subiect şi să îi iertăm pe toţi cei care păcătuiesc împotriva noastră. Doar ne învaţă că ar trebui să îi iertăm îndată pe cei care nu sunt conştienţi de greşeala făcută faţă de noi şi să manifestăm multă îndurare faţă de necredincioşi.

Ce putem spune despre Iosif?

Iosif, care şi-a iertat din toată inima fraţii care îl vânduseră ca sclav, este uneori dat ca exemplu al felului în care ar trebui să îi iertăm pe toţi cei care păcătuiesc împotriva noastră, indifferent dacă ne cer sau nu iertare. Dar asta ne învaţă povestea lui Iosif?

Nu!

Iosif şi-a trecut fraţii prin încercări şi teste timp de cel puţin un an, pentru a-i determina să se pocăiască. Chiar a pus să fie închis unul dintre fraţii săi pentru mai multe luni în Egipt (vezi Gen. 42:24). Când fraţii săi şi-au văzut toţi vina (vezi Gen. 42:21; 44:16) şi când unul dintre ei s-a oferit drept zălog în locul fratelui preferat de tatăl lor (vezi Gen. 44:33), Iosif a ştiut că nu mai erau aceeaşi oameni geloşi şi egoişti care îl vânduseră pe el ca sclav. Atunci şi numai atunci şi-a dezvăluit Iosif identitatea şi le-a adresat cuvinte pline de dragoste celor care păcătuiseră împotriva lui. Dacă Iosif i-ar fi „iertat“ imediat, nu s-ar fi pocăit niciodată. De fapt aceasta este consecinţa implicită a învăţăturii „iertării imediate pentru toţi“ care circulă uneori astăzi. A ne ierta fraţii şi surorile care ne-au greşit fără a-i confrunta rezultă în: (1) o iertare falsă care nu aduce împăcare şi (2) ofensatori care nu se pocăiesc şi deci nu se maturizează spiritual.

Aplicarea principiilor din Matei 18:15-17

Deşi cei patru paşi ai împăcării enumeraţi de Isus sunt destul de uşor de înţeles, în practică pot fi mai greu de îndeplinit. Când Isus a menţionat aceşti patru paşi, S-a gândit la situaţia în care un frate A este convins, şi este îndreptăţit să creadă aşa, că fratele B a greşit faţă de el. Totuşi, în realitate s-ar putea ca fratele A să se înşele. Aşa că haide să ne imaginăm o situaţie în care să analizăm fiecare scenariu posibil.

Dacă fratele A este convins că fratele B a greşit faţă de el, acesta ar trebui să se asigure că nu este exagerat de critic, găsind un pai în ochiul fratelui său B. Multe ofense mici ar trebui trecute cu vederea şi tratate cu îndurare (vezi Mat 7:3-5). Totuşi, dacă fratele A descoperă că are resentimente faţă de fratele B datorită unei ofense semnificative, ar trebui să îl confrunte.

El ar trebui să o facă în particular, ascultând de porunca lui Isus, dând dovadă de dragoste faţă de fratele B. Motivaţia lui ar trebui să fie dragostea, iar scopul împăcarea. Nu ar trebui să mai spună nimănui altcuiva despre greşeala respectivă. „Dragostea acoperă o sumedenie de păcate“ (1 Petru 4:8). Dacă iubim pe cineva nu îi vom expune păcatele; le vom ascunde.

Confruntarea lui ar trebui să fie blândă, dând dovadă de dragoste. Ar trebui să spună ceva de genul: „Frate B, apreciez foarte mult relaţia noastră. Dar s-a întâmplat ceva ce a creat un zid în inima mea între mine şi tine. Nu doresc să existe acest zid, de aceea trebuie să îţi spun de ce simt că ai greşit faţă de mine ca să încercăm să ne împăcăm. Şi dacă am avut şi eu o contribuţie la această problemă, aş vrea să îmi spui.“ Şi apoi ar trebui să îi spui cu blândeţe fratelui tău B ofensa pe care ţi-a adus-o.

În majoritatea cazurilor, fratele B nici măcar nu şi-a dat seama că şi-a jignit fratele A şi, de îndată ce află, îşi cere iertare. Dacă se întâmplă acest lucru, fratele A ar trebui să îl ierte îndată pe fratele B. A avut loc împăcarea.

Un alt scenariu posibil este când fratele B va încerca să-şi îndreptăţească greşeala faţă de fratele A, spunându-i că a fost o reacţie la ofensa pe care i-o adusese mai înainte fratele A. În acest caz, fratele B ar fi trebuit să îl confrunte pe fratele A cu greşeala respectivă. Dar cel puţin acum există un dialog şi o speranţă de împăcare.

În asemenea cazuri, părţile ofensate ar trebui să discute ce s-a întâmplat, admiţând că fiecare a greşit într-un anumit fel şi apoi să îşi ofere iertarea reciprocă. A avut loc împăcarea.

Un al treilea scenariu este când A şi B nu reuşesc să se împace. Atunci au nevoie de ajutor şi este timpul să treacă la pasul al doilea.

Pasul doi

Ar fi mai bine dacă fratele A şi fratele B ar cădea de acord cu privire la persoana care să îi asiste în această încercare spre împăcare. Ideal ar fi ca fraţii C şi D să îi cunoască şi să îi iubească şi pe A şi pe B, asigurându-le astfel imparţialitatea. Şi numai fraţilor C şi D ar trebui să li se spună despre dispută din dragoste şi respect faţă de A şi B.

Dacă fratele B nu este cooperant în această privinţă ţine de fratele A să găsească o persoană sau două care să ajute.

Dacă fraţii C şi D vor fi înţelepţi, nu vor lua o decizie până nu vor auzi ambele puncte de vedere. De în dată ce C şi D au hotărât, A şi B ar trebui să se supună deciziei lor şi persoana care a greşit sau, dacă este cazul ambii, să îşi ceară scuzele de rigoare şi să se împace.

Fraţii C şi D ar trebui să spună clar cine anume a greşit, nu să concluzioneze că au greşit amândoi, din dorinţa de a fi imparţiali sau de a-şi asuma un risc mai mic. Ei ar trebui să ştie că dacă fratele A sau B le respinge hotărârea, atunci se va merge în faţa întregii biserici, iar judecata lor laşă va deveni evidentă tuturor. Această ispită de a încerca să păstreze prietenia şi cu A şi cu B prin compromiterea adevărului este un motiv întemeiat pentru care este mai bine să ai doi judecători decât unul singur. În plus, este mult mai probabil ca decizia lor să aibă greutate în faţa lui A şi B.

Pasul trei

În cazul în care fie A, fie B, respinge hotărârea luată de C şi D, problema trebuie adusă în faţa întregii bisericii. Cel de al treilea pas nu este niciodată făcut în bisericile instituţionale – şi din motive întemeiate – deoarece ar rezulta inevitabil în dezbinări. Isus nu a dorit ca bisericile locale să aibă mai mulţi oameni decât încap într-o casă. Acestă comunitate familială restrânsă, în care fiecare îi cunoaşte şi îi iubeşte pe A şi B este contextul dorit pentru pasul trei. Într-o biserică instituţională, pasul trei ar trebui făcut într-un grup restrâns alcătuit din oameni care îi cunosc şi îi iubesc atât pe A, cât şi pe B. Dacă A şi B fac parte din comunităţi diferite, corpul de decizii ar trebui să fie constituit din câţiva dintre cei mai adecvaţi membrii ai celor două comunităţi.

De îndată ce biserica ia decizia, fratele A şi fratele B ar trebui să se supună amândoi acestei decizii, ştiind care este consecinţa finală. Ar trebui să îşi ceară scuze, să se acorde iertarea şi să se împace. Dacă fie A, fie B refuză să îşi ceară scuzele de rigoare, ar trebui să fie dat afară din biserică şi nimeni nu ar trebui să aibă părtăşie cu el. De obicei, persoana care nu doreşte să se pocăiască se va fi retras deja singură şi probabil că va fi făcut acest lucru cu mult înainte de a fi început acest proces, dând astfel dovadă de lipsă de dragoste autentică faţă de familia lui spirituală.

O problemă frecventă

În bisericile instituţionale, oamenii îşi rezolvă de obicei neînţelegerile părăsind pur şi simplu biserica şi ducându-se în alta, unde pastorul, dacă vrea să îşi construiască propriul imperiu cu orice preţ şi dacă nu are o relaţie bună cu ceilalţi pastori, îi va primi cu braţele deschise şi le va lua partea când le vor auzi povestea dureroasă.

Această abordarea neutralizează porunca lui Isus de a face paşi spre împăcare. Şi, în mod normal, este doar o chestiune de câteva luni sau ani până când persoana jignită, care a fost primită cu căldură de aceşti pastori în biserica lor, se va simţi din nou ofensată şi va pleca în altă biserică.

Isus S-a aşteptat ca bisericile să fie suficient de mici încât să se poată întâlni în case şi ca pastori/prezbiteri/supraveghetori să lucreze împreună ca formând un singur trup. Astfel, excomunicarea unui membru din biserică ar trebui să fie o excomunicare din toate celelalte biserici. Este responsabilitatea fiecărui pastor/prezbiter/supraveghetor să îl întrebe imediat pe creştinul care vine în bisercă despre contextul în care a plecat din biserica anterioară şi apoi să-i contacteze pe cei de la conducere pentru a stabili dacă un asemenea om ar trebui să fie primit.

Planul lui Dumnezeu de a avea o biserică sfântă

O altă problemă frecventă în bisericile instituţionale este aceea că de multe ori sunt alcătuite din oameni care participă ca la spectacol, fără să dea socoteală altora decât poate la un nivel minim, deoarece relaţiile sunt doar de natură socială. Astfel nimeni, şi în mod deosebit pastorii, nu are idee despre cum îşi trăiesc viaţa, iar oamenii nesfinţi aduc în mod constant o pată bisericii pe care o frecventează. Cei din afară îi judecă pe oameni pe care îi consideră creştini ca fiind la fel ca şi necredincioşii.

Acest lucru în sine ar trebui să fie o dovadă suficientă pentru oricine că structura bisericilor instituţionale nu este ceea ce a intenţionat Dumnezeu pentru biserica Lui sfântă. Oamenii ipocriţi şi lipsiţi de sfinţenie se ascund întotdeauna în biserici mari, aducând reproşuri la adresa lui Hristos. Totuşi, aşa cum am citit în Matei 18:15-17, Isus a intenţionat foarte clar ca biserica Lui să fie alcătuită din oameni sfinţi care sunt membrii dedicaţi unui trup curat. Lumea va privi biserica şi va vedea o mireasă curată. Totuşi, astăzi văd în ea o prostituată necredinciosă Soţului ei.

Acest aspect divin al curăţiei bisericii a fost evidenţiat atunci când Pavel a abordat o situaţie critică din biserica din Corint. Un membru ce făcea parte din trup trăia în adulter cu mama lui vitregă:

Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de acelea, care nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său. Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a săvârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru! Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna lui Satan, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus….V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii. Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei hrăpăreţi, sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume. Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate“, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela (1 Cor. 5:1-5, 9-13).

Nu era nici o nevoie ca acest om să treacă prin paşii specifici pentru împăcare, deoarece era clar că nu era un credincios autentic. Pavel s-a referit la el ca la unul care „îşi zice frate“ şi „bărbat rău”. Mai mult, câteva versete mai târziu Pavel a scris:

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10).

În mod clar Pavel avea dreptate să creadă că cei imorali, precum bărbatul din biserica din Corint, îşi trădau falsitatea credinţei lor. Asemenea oameni nu ar trebui trataţi ca fraţi şi trecuţi prin paşii împăcării. Aceştia ar trebui excomunicaţi, „daţi pe mâna lui Satan“, pentru ca biserica să le întărească convingerile false şi în speranţa că vor vedea că au nevoie să se pocăiască pentru a putea fi „mântuiţi în ziua Domnului Isus“ (1 Cor. 5:5).

În bisericile mari contemporane există uneori sute de oameni care îşi spun creştini, dar care conform standardului biblic sunt necreştini şi care ar trebui excomunicaţi. Scriptura dovedeşte foarte clar că biserica are responsabilitatea de a-i îndepărta pe curvarii, imoralii, homosexualii, beţivii, etc., care nu se pocăiesc. Totuşi, astfel de oameni, sub egida „harului“, sunt astăzi puşi în grupuri de ajutorare în care pot fi încurajaţi de alţi „credincioşi“ cu aceleaşi probleme. Acesta este un afront faţă de puterea transformatoare a Evangheliei lui Isus Hristos.

Liderii căzuţi

În ultimul rând, în cazul liderilor care au căzut în păcate grave (precum adulterul) dar s-au pocăit, ar trebui restauraţi imediat pe poziţia lor? Deşi Domnul îl va ierta imediat pe liderul care se pocăieşte (şi la fel ar trebui să facă şi biserica), liderul căzut a pierdut încrederea celor cu care lucra. Încrederea trebuie câştigată. De aceea, liderii căzuţi ar trebui să se retragă de bună voie din poziţia de conducere şi să se supună supravegherii spirituale până când se vor dovedi din nou demni de încredere. Trebuie să o ia de la început. Aceia care nu vor să se smerească slujind în lucruri mici ca să recapete încredere nu ar trebui să fie reconsideraţi ca lideri de nimenea în biserică.

Pe scurt

Întrucât ucenicizatorii sunt chemaţi să mustre, să certe, să îndemne cu toată blândeţea şi învăţătura (2 Tim. 4:2), să nu şovăim în faţa chemării noastre. Haide să ne învăţăm ucenicii să se iubească cu adevărat unii pe alţii, manifestând întotdeauna o îngăduinţă plină de milă, confruntându-ne cu blândeţe când este cazul, apoi cerând şi ajutorul altora dacă este nevoie şi iertându-ne ori de câte ori ne cerem iertare. Cât de diferită este această iertare de cea falsă, care nu aduce vindecare reală în relaţiile destrămate. Haide să ne dăm silinţa să ascultăm de Domnul în fiecare aspect, pentru a-I păstra biserica sfântă şi curată, o adevărată laudă la adresa Numelui Său!

Pentru un studiu mai aprofundat legat de confruntare şi disciplina în biserică vezi Rom. 16:17-18; 2 Cor. 13:1-3; Gal. 2:11-14; 2 Tes. 3:6, 14-15; 1 Tim. 1:19-20, 5:19-20; Tit 3:10-11; Iacov 5:19-20; 2 Ioan 10-11.


[1] Dacă, mai târziu, cel excomunicat se pocăieşte, este normal ca Isus să Se aştepte să îl iertăm.

[2] Dacă un soţ adulter este creştin, ar trebui să trecem acel soţ prin cei trei paşi spre împăcare despre care a vorbit Isus înainte de a intenta divorţul. Dacă acel soţ adulter se pocăieşte, conform poruncii lui Isus trebuie să îl iertăm.