Mituri moderne despre războiul spiritual, Partea a II-a

Capitolul treizeci şi unu

 

Vom continua acest capitol analizând şi alte învăţături eronate, dar populare, referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Spre sfârşit, ca o concluzie, vom lua în calcul ce spune de fapt Scriptura despre războiul spiritual pe care ar trebui să îl practice credincioşi.

Mitul nr. 5: „Prin războiul spiritual putem dărâma întăriturile demonice din văzduh.“

Conform Scripturii, nu există nici un dubiu că Satan este domn peste duhurilor rele care locuiesc în atmosfera pământului, care sunt ierarhizate şi care îl ajută să conducă împărăţia întunericului. Ideea că duhurile rele sunt „teritoriale“ şi că stăpânesc peste anumite zone geografice este, de asemenea, inclusă în Biblie (vezi Dan. 10:13, 20-21; Marcu 5:9-10). Faptul că creştinii au autoritatea de a alunga demoni din alţi oameni şi responsabilitatea de a se împotrivi celui rău este, de asemenea, biblic (vezi Marcu 16:17; Iacov 4:7; 1 Petru 5:8-9). Dar pot creştinii alunga duhurile rele care planează deasupra oraşelor? Răspunsul este „Nu!“ şi orice încercare de acest gen este o pierdere de vreme.

Doar pentru că putem scoate demonii din oameni nu avem motive să presupunem că putem surpa puterea duhurile rele care domnesc peste oraşe. În Evanghelii şi în cartea Fapte există numeroase exemple despre scoaterea demonilor din oameni, dar poţi găsi măcar la unul singur în care un duh rău care domnea peste un oraş sau o zonă geografică să fi fost învins? Nu poţi găsi, pentru că nu există. Te poţi gândi la măcar o învăţătură din epistole care vorbeşte despre responsabilitatea noastră de a micşora puterea duhurile rele din atmosferă? Nu, deoarece nu există. Din acest motiv, nu avem nici un temei biblic pentru a crede că putem sau că ar trebui să ne îndreptăm „războiul spiritual“ împotriva duhurilor rele din văzduh.

Interpretarea forţată a pildelor

Creştinii care citesc pasajele ce conţine un limbaj metaforic fac cel mai adesea greşeala de a scoate din Biblie mai multe semnificaţii decât a intenţionat Dumnezeu. Un exemplu clasic de interpretare greşită a limbajului metaforic se referă la cuvintele lui Pavel despre „surparea întăriturilor“:

Măcar că traim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos. Îndată ce se va săvârşi ascultarea aceasta din partea voastră, suntem gata să pedepsim orice neascultare (2 Cor. 10:3-6).

Din expresie metaforică „a surpa întăriturile“ a luat naştere o întreagă teologie care apără ideea „războiului spiritual“ cu scopul de a „surpa întăriturile“ formate din duhurile rele din atmosferă. Dar, după cum Pavel se exprimă clar, nu este vorba despre duhurile rele din atmosferă, ci despre zidurile credinţelor false care există în minţile oamenilor. Pavel dărâma speculaţiile, nu duhurile rele din înălţimi.

Acest lucru devine şi mai clar dacă citim contextual. Pavel a spus: „noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos“ (subliniere personală). Bătălia despre care Pavel scrie simbolic este una împotriva gândurilor sau ideilor care sunt contrare adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu.

Folosind metafore militare, Pavel explică faptul că suntem într-o bătălie, o bătălie pentru minţile oamenilor care au crezut minciunile lui Satan. Arma noastră principală în această bătălie este adevărul, motiv pentru care ni s-a poruncit să mergem în lumea întreagă şi să propovăduim Evanghelia, invadând teritoriul inamicului cu mesajul care îi poate elibera pe captivi. Întăriturile pe care le vom distruge au fost construite cu cărămizi formate din minciuni, peste care s-a pus mortarul decepţiei.

Întreaga armură a lui Dumnezeu

Un alt pasaj din scrierile lui Pavel care este adeseori interpretat greşit se află în Efeseni 6:10-17, în care menţiona responsabilitatea de a purta armura lui Dumnezeu. Deşi acest pasaj se referă în mod evident la luptele interioare ale creştinilor cu diavolul şi cu duhurile rele, nu se face nici o specificaţie despre răsturnarea duhurilor rele ce stăpânesc peste oraşe. Dacă studiem pasajul mai atent, devine foarte clar că Pavel scria în primul rând despre responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a ne împotrivi individual tentativelor lui Satan, prin aplicarea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu.

Citind acest pasaj specific, observă, de asemenea, limbajul metaforic evident. Pavel în mod cert nu se referea literal la materialul unei armuri pe care creştinii să o îmbrace. Această armură este mai degrabă figurativă. Piesele acestei armuri reprezintă diferite adevăruri scripturale pe care creştinii ar trebui să le folosească pentru a se apăra împotriva diavolului şi a duhurilor rele. Cunoscând, crezând şi acţionând conform Cuvântului lui Dumnezeu, creştinii sunt, la figurat vorbind, îmbrăcaţi în armura protectoare a lui Dumnezeu.

Să analizăm verset cu verset pasajul din Efeseni, având în minte următoarea întrebare: „Ce încerca să ne transmită de fapt Pavel?

Sursa puterii noastre spirituale

În primul rând, ni se spune să ne „întărim în Domnul şi în puterea tăriei Lui“ (Efes. 6:10). Accentul cade asupra faptului că ar trebui să ne extragem putere nu din noi înşine, ci din Dumnezeu. Acest lucru este evidenţiat de următoarea afirmaţie a lui Pavel: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu“ (Efes. 6:11a). Armura este a lui Dumnezeu, nu a noastră. Pavel nu spune că Dumnezeu Însuşi poartă o armură, ci că noi avem nevoie de armura pe care ne-o pune Dumnezeu la dispoziţie.

De ce avem nevoie de armura pe care ne-o dă Dumnezeu? Răspunsul este „ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului“ (Efes. 6:11b). Această armură este, în primul rând, folosită pentru defensivă, nu pentru atac. Nu ni se pune la dispoziţie pentru a merge şi a lupta cu duhurile rele ce stăpânesc peste oraşe, ci ne foloseşte pentru a ţine piept împotriva uneltirilor lui Satan.

Aflăm că diavolul are planuri rele prin care vrea să ne atace şi că, dacă nu purtăm armura pusă la dispoziţie de Dumnezeu, suntem vulnerabili. Observă, de asemenea, că este responsabilitatea noastră să îmbrăcăm cu această armură, nu a lui Dumnezeu.

Să mergem mai departe:

Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti (Efes. 6:12).

Aici devine cât se poate de clar faptul că Pavel nu vorbea despre o bătălie fizică, materială, ci despre una spirituală. Luptăm împotriva uneltirilor diferitelor duhuri rele ierarhizate pe care Pavel le şi enumeră. Majoritatea cititorilor presupun că Pavel a enumerat aceste duhuri rele de jos în sus, „căpeteniile“ fiind rangul cel mai de jos, iar „duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti“ fiind rangul cel mai înalt.

Cum putem lupta împotriva fiinţelor spirituale? Răspundem la această întrebare cu o alta: „Cum pot ataca fiinţele spirituale?“ Ele ne atacă în primul rând cu ispite, gânduri, sugestii şi idei care contrazic Cuvântul şi voia lui Dumnezeu. De aceea, apărarea noastră constă în cunoaşterea, crederea şi ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul (Efes. 6:13).

Observă încă o dată că scopul lui Pavel este acela de a ne echipa să ne împotrivim şi să rămânem în picioare când ne atacă Satan. Scopul lui nu este acela de a ne echipa pentru a ieşi la atac împotriva lui Satan şi pentru a doborî întăriturile duhurilor rele din văzduh. Pavel ne spune de trei ori în acest pasaj să rămânem în picioare. Poziţia noastră este defensivă, nu ofensivă.

Adevărul – principala noastră apărare

Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul (Efes. 6:14a).

Iată ce ţine armura noastră legată – adevărul. Ce este adevărul? Isus I-a spus Tatăului Său: „Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17:17). Nu putem rămâne în picioare înaintea lui Satan dacă nu deţinem adevărul cu care îi putem risipi minciunile. Isus a demonstrat într-un mod extraordinar de frumos acest lucru, atunci când a fost ispitit în pustie şi când a răspuns fiecărei sugestii a lui Satan: „Este scris.“

Pavel a continuat:

…îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii (Efes. 6:14b).

În calitate de creştini, ar trebui să fim familiarizaţi cu cele două tipuri de neprihănire. Mai întâi, ni s-a dat în dar neprihănirea lui Hristos (vezi 2 Cor. 5:21). Neprihănirea Lui invariabilă a fost trecută în contul celor care cred în Isus, care a purtat păcatele lor pe cruce. Această neprihănire permanentă ne-a eliberat de sub stăpânirea lui Satan.

Apoi, noi ar trebui să trăim în neprihănire prin împlinirea poruncile lui Isus şi probabil că acest aspect îl avea în minte Pavel când a scris despre platoşa neprihănirii. Ascultând de Hristos nu îi facem loc diavolului (Efes. 4:26-27).

Picioare ferme încălţate cu Evanghelia

…având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii (Efes. 6:15).

Cunoaşterea, încrederea şi acţionarea conform adevărului Evangheliei ne dă stabilitatea de a rămâne în picioare în faţa atacurilor lui Satan. Încălţămintea purtată de soldaţii romani avea pe talpă crampoane care le dădea multă stabilitate pe câmpul de luptă. Când Îl avem ca Domn pe Isus, avem picioare care stau ferme în faţa minciunilor lui Satan.

Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău (Efes. 6:16).

Observă încă o dată că Pavel pune aici accentul pe poziţia de defensivă. Nu vorbeşte despre alungarea demonilor de deasupra oraşelor. El vorbeşte despre folosirea credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a rezista minciunilor diavolului. Când credem şi acţionăm pe baza a ceea ce ne-a spus Dumnezeu, este ca şi când am avea un scut care ne protejează de minciunile lui Satan, reprezentate figurativ ca „săgeţi arzătoare ale celui rău“.

Sabia noastră spirituală – Cuvântul lui Dumnezeu

Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6:17).

Mântuirea, aşa cum o descrie Biblia, include eliberarea din captivitatea lui Satan. Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui“ (Col. 1:13). Cunoaşterea acestui adevăr este echivalentul unui coif care ne fereşte mintea să credem minciunile lui Satan că încă suntem sub puterea lui. Satan nu ne mai este stăpân – Isus este stăpânul nostru.

În plus, trebuie să luăm „sabia Duhului“ care, aşa cum explică şi Pavel, este o imagine figurativă atribuită Cuvântului lui Dumnezeu. După cum am menţionat deja, Isus a fost exemplul perfect de războinic spiritual care a ştiut să îşi învârtă cu îndemânare sabia spirituală. În timpul ispitelor din pustie, El i-a răspuns de fiecare dată lui Satan cu citate luate direct din Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, dacă vrem să îl învingem pe diavol în lupta spirituală, trebuie să cunoaştem şi să credem ceea ce a spus Dumnezeu, ca să nu cădem în capcana minciunilor lui.

Observă, de asemenea, că Isus a folosit „sabia Duhului“ în mod defensiv. Unora le place să le amintească celor care cred că armura despre care vorbeşte Pavel este în primul rând defensivă că o sabie este în mod categoric o armă ofensivă. Astfel, cu câteva argumente slabe, aceştia încearcă să îşi justifice teoria că pasajul din Efeseni 6:10-12 este aplicabilă presupusei noastre responsabilităţi de a „dărâma întăriturile“ duhurilor rele din locurile cereşti.

Evident, citind însuşi motivul lui Pavel pentru care creştinii ar trebui să îmbrace cu armura lui Dumnezeu (pentru a putea „rămâne în picioare în faţa uneltirilor diavolului”), ştim că acesta vorbeşte în primul rând despre o folosire defensivă a armurii. În plus, deşi o sabie poate fi considerată armă ofensivă, ea poate fi, de asemenea, şi defensivă, întrucât blochează sau protejează de loviturile sabiei adversarului.

Mai mult, trebuie să fim atenţi să nu forţăm întreaga metaforă în încercarea noastră de a stoarce din diferitele piese ale armurii semnificaţii care de fapt nu există. Când începem să aducem argumente despre natura defensivă sau ofensivă a sabiei, cel mai probabil este că „împingem pilda prea departe“, în încercare de a ciopârţi în bucăţi o simplă metaforă care nu a fost deloc folosită cu scopul de a fi atât de disecată.

Dar nu ne-a învăţat Isus să „legăm omul tare“?

În Evanghelii găsim de trei ori referiri făcute de Isus la „legarea omului tare“. Totuşi, în nici unul dintre aceste trei cazuri nu le-a spus urmaşilor Săi că „legarea omului tare“ trebuia să devină o practică. Să analizăm mai concret ce anume a spus Isus şi să citim contextual afirmaţiile Lui:

Isus i-a chemat la El, şi le-a zis, în pilde: „Cum poate Satan să scoată afară pe Satan? Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi, împărăţia aceea nu poate dăinui. Şi dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăşi, casa aceea nu poate dăinui. Tot astfel, dacă Satan se răscoală împotriva lui însuşi, este dezbinat, şi nu poate dăinui, ci s-a isprăvit cu el. Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa. Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.“ Aceasta, pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat“ (Marcu 3:23-30; subliniere personală).

Observă că Isus nu Îşi învăţa urmaşii să lege oamenii tari. Mai degrabă răspundea criticilor cărturarilor din Ierusalim cu argumente logice şi printr-o metaforă clară.

Ei Îl acuzau că scotea demoni cu ajutorul puterilor demonice. El le-a răspuns că Satan ar fi nebun să lucreze împotriva lui însuşi. Nimeni nu poate aduce argumente inteligente împotriva acestui raţionament.

Dacă Isus nu folosea puterea lui Satan pentru a scoate demoni, atunci a cui putere o folosea? Trebuia să fie o putere mai mare decât a lui Satan. Trebuia să fie puterea lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt. Astfel, Isus vorbea metaforic despre Satan, comparându-l cu un om tare ce îşi păzea proprietatea. Singurul capabil să i-a posesiunile omului tare trebuia să fie mai tare, şi anume El Însuşi. Aceasta este adevărata explicaţie referitoare la felul în care scoatea Isus demonii.

Acest pasaj care vorbeşte despre omul tare, ca şi cele similare aflate în Matei şi Luca, nu pot fi folosite pentru a justifica ideea că noi „legăm oamenii tari“ ce stăpânesc peste oraşe. În plus, dacă examinăm restul Noului Testament, nu vom găsi nici un exemplu referitor la vreo persoană care să fi „legat oamenii tari“ din văzduh sau vreo indicaţie pentru noi de a face acelaşi lucru. Putem astfel concluziona fără să greşim că este nebiblic pentru creştini să încerce să lege sau să distrugă puterea unui presupus „om tare-duh rău“ care stăpâneşte peste un anume oraş sau zonă geografică.

Ce putem spune despre „legarea pe pământ şi în cer“?

În Evanghelii găsim doar de două ori cuvintele lui Isus „Orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri“. Ambele sunt consemnate în Evanghelia după Matei.

Ne învăţa Isus că putem sau că ar trebui să „legăm“ duhurile demonice din atmosferă?

În primul rând, haide să analizăm cuvintele Lui a lega şi a dezlega. Folosirea acestor cuvinte de către Isus este în mod evident figurativă, întrucât fără îndoială că nu se referea la faptul că urmaşii Săi vor lua frânghii şi sfori propriu-zise şi vor lega sau dezlega literal ceva ce fusese legat cu frânghii sau sfori materiale. Atunci ce a vrut să spună Isus?

Pentru a da un răspuns, ar trebui să studiem folosirea acestor cuvinte, a lega şi a dezlega, în contextul subiectului despre care vorbea la momentul respectiv. Vorbea despre duhurilor rele? Dacă da, am putea concluziona că aceste cuvinte se refereau la legarea duhurilor rele.

Haide să examinăm primul pasaj în care a menţionat Isus legarea şi dezlegarea:

„Dar voi“, le-a zis El, „cine ziceţi că sunt?“ Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!“ Isus a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri“ (Matei 16:15-19; subliniere personală).

Fără îndoială că motivul pentru care acest pasaj a fost interpretat în atâtea moduri este că acesta conţine cel puţin cinci expresii metaforice: (1) „carnea şi sângele“, (2) „piatra“, (3) „porţile Locuinţei morţilor“, (4) „cheile Împărăţiei cerurilor“ şi (5) „vei lega/dezlega“. Toate aceste expresii sunt figurate şi vorbesc despre altceva decât pare la suprafaţă.

Porţile Locuinţei morţilor

Indiferent de inţelesul precis al metaforelor, putem vedea că, în acest pasaj, Isus nu a menţionat duhurile rele. Cea mai aproape de această interpretare ar fi „porţile Locuinţei morţilor“, care, desigur, sunt simbolice, întrucât nu există nici o posibilitate ca, literal vorbind, porţile acestea să împiedice în vreun fel biserica.

Ce reprezintă „porţile Locuinţei morţilor“? Puteau fi un simbol al puterii lui Satan, simbol prin care Isus a dorit să precizeze că puterea lui Satan nu va împiedica zidirea bisericii Sale. Sau poate că Isus a intenţionat să spună că biserica pe care o va zidi va salva oamenii de la a fi ţinuţi prizonieri în spatele uşilor Locuinţei morţilor. Observă că Isus a făcut de fapt referire la două tipuri de porţi: porţile Locuinţei morţilor şi porţile Împărăţiei cerurilor. Acest contrast sprijină şi mai mult ideea că afirmaţia lui Isus despre porţile Locuinţei morţilor este reprezentativă pentru rolul bisericii în salvarea oamenilor de moartea spirituală.

Chiar dacă Isus a vrut într-adevăr să spună că „Satan cu toată puterea lui nu poate împiedica zidirea bisericii“, nu putem sări la concluzia că aceste comentarii despre legare şi dezlegare sunt instrucţiuni referitoare la ce ar trebui să facem noi cu duhurile rele stăpâne peste oraşe din simplu motiv că nu putem găsi nici-un exemplu in Evanghelii nici în Fapte de cineva legând duhurile rele stăpâne peste oraşe. Şi nici în Epistole nu găsim vreo indicaţie în acest sens. Oricum am interpreta cuvintele lui Hristos despre legare şi dezlegare, interpretarea noastră trebuie să fie susţinută de contextul întregului Nou Testament.

Din perspectiva faptului că nu există nici-un exemplu scriptural, este uimitor faptul că adeseori creştinii fac afirmaţii de genul: „Îl leg pe diavol în Numele lui Isus“ sau „Dezleg îngerii asupra acelei persoane“, etc. În Noul Testament nu citim despre nimeni care să fi făcut astfel de afirmaţii. În Fapte şi Epistole accentul nu se pune pe cuvintele rostite împotriva diavolului sau pe legarea sau dezlegarea duhurilor rele, ci pe propovăduirea Evangheliei şi pe rugăciune. De exemplu, când Pavel a fost în mod continuu lovit de un sol (literal „înger“) al lui Satan, acesta nu a încercat să îl „lege“. El s-a rugat lui Dumnezeu (vezi 2 Cor. 12:7-10).

Cheile Împărăţiei cerurilor

Să mergem mai departe în analizarea contextului imediat al cuvintelor lui Isus despre legare şi dezlegare. Observă că, înainte chiar de a menţiona aceste două cuvinte, Isus a spus că îi va da lui Petru „cheile Împărăţiei cerurilor“. Lui Petru nu i s-au dat niciodată literal cheile Împărăţiei cerurilor, astfel că aceste cuvinte ale lui Isus trebuie interpretate figurativ. Ce reprezintă „cheile“? Cheile reprezintă mijlocul de acces la ceva ce este închis. Cel care are cheile are şi mijlocul necesar pe care alţii nu îl au pentru a deschide anumite uşi.

Analizând lucrarea lui Petru aşa cum este înregistrată în cartea Fapte, ce anume din ceea ce facea el ar putea fi comparat cu deschiderea unor uşi închise pentru alţii?

În primul rând, îl vedem proclamând Evaghelia, cea care deschide porţile cerurilor pentru toţi cei ce cred (şi care închide porţile Locuinţei morţilor). În acest sens, tuturor ni s-au dat cheile Împărăţiei cerurilor, deoarece suntem toţi ambasadorii lui Hristos. Cheile Împărăţiei cerurilor nu pot fi altceva decât Evanghelia lui Isus Hristos, mesajul care poate deschide porţile Raiului.

Şi acum legarea şi dezlegarea

În cele din urmă, după ce lui Petru i se promit cheile Împărăţiei cerurilor, Isus face afirmaţia referitoare la legare şi dezlegare, cea de a cincea expresie figurată din pasajul în discuţie.

În contextul afirmaţiilor deja analizate, ce a dorit Isus să spună prin această ultimă frază? Cum se aplică puterea lui Petru de a lega şi dezlega la zidirea bisericii lui Isus, la salvarea oamenilor de Locuinţa morţilor şi la proclamarea Evangheliei?

Nu există decât o singură alternativă viabilă. Isus a vrut pur şi simplu să spună: „Te împuternicesc reprezentant al cerurilor. Îndeplineşte-ţi responsabilităţile pe pământ, iar cerurile te vor susţine.“

Dacă un angajator i-ar spune agentului: „Tot ce vei face în Bangkok se va face şi la sediul principal“, cum ar interpreta agentul cuvintele patronului? Acesta ar presupune că a fost autorizat să îşi reprezinte compania în Bangkok. Tot ce a vrut Isus să spună a fost că Petru, pe pământ, a fost autorizat să Îl reprezinte pe Dumnezeu din ceruri. Această promisiune făcută lui Petru trebuia să fie un sprijin pentru încrederea necesară pentru a începe să proclame mesajul lui Dumnezeu în Ierusalim, sub privirile critice ale cărturarilor şi fariseilor – oameni care considerau că erau reprezentanţii autorizaţi ai lui Dumnezeu şi cărora Petru le acordase respectul adecvat acestei poziţii.

Această interpretare specifică a cuvintelor lui Isus se armonizează cu cea de a doua folosire a aceleiaşi expresii găsită în Matei două capitole mai încolo:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18:15-20; subliniere personală).

În acest al doilea pasaj în care se menţionează legarea şi dezlegarea, nu există absolut nici un indiciu în text care să ne determine să credem că Isus vorbea despre legarea duhurilor rele. Hristos vorbeşte aici despre legare şi dezlegare imediat după ce vorbeşte despre disciplina bisericii.

Acest lucru pare să indice faptul că, referitor la legarea şi dezlegarea din pasaj, Isus a vrut să spună ceva de genul: „dau responsabilitatea de a decide cine ar trebui să rămână în biserică şi cine nu. Aceasta este sarcina voastră. Şi dacă vă îndepliniţi responsabilităţile, cerurile vă vor susţine.“

Explicând mai pe larg, Isus a spus: „Voi sunteţi pe pământ reprezentanţi autorizaţi ai cerului. Aveţi responsabilităţi şi cerul vă va sprijini întotdeauna în împlinirea acestor responsabilităţi pe pământ.“

Legarea şi dezlegarea în context

Această interpretare este foarte compatibilă atât cu contextul imediat, cât şi cu cel extins al Noului Testament.

Referitor la contextul imediat, observăm că, îndată după afirmaţia Lui despre legare şi dezlegare, Isus a spus: „Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri“ (Matei 18:19; subliniere personală).

Aici apare din nou tema „ce veţi face pe pământ va fi susţinut în cer“. Pe pământ suntem autorizaţi şi responsabili să ne rugăm. Dacă facem acest lucru, cerul ne va răspunde. Cuvintele lui Isus: „Vă mai spun iarăşi…“ par a indica faptul că extinde afirmaţia pe care o făcuse anterior despre legare şi dezlegare.

Ultima afirmaţie a lui Isus din acesta pasaj: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“ sprijină, de asemenea, faptul că „cerul vă va susţine“. Atunci când credincioşii se adună în Numele Lui, Cel care locuieşte în ceruri va fi prezent.

Chiar dacă nu eşti deloc de acord cu perspectiva din care am interpretat aceste pasaje studiate, tot vei fi nevoit să aduci un argument scriptural puternic care să susţină ideea că Isus vorbea despre legarea şi dezlegarea duhurilor rele ce încătuşează oraşele!

Planul divin al lui Dumnezeu îl include şi pe Satan

Satan şi îngerii săi formează o armată răzvrătită, dar nu una care să nu poată fi controlată de Dumnezeu. Această armată rebelă a fost creată de Dumnezeu, (deşi nu au fost creaţi răzvrătiţi). Pavel a scris:

Pentru că prin El [Hristos] au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El (Col. 1:16; subliniere personală).

Isus a creat fiecare duh angelic din fiecare rang, inclusiv pe Satan. Ştia că unii se vor răscula? Desigur că ştia. Atunci de ce i-a creat? Deoarece îi putea folosi pe aceşti rebeli pentru a-Şi împlini planul. Dacă nu ar fi avut nici un plan cu ei, i-ar fi putut pur şi simplu încarcera, aşa cum ni se spune că a făcut deja cu unii dintre îngerii rebeli (vezi 2 Petru 2:4) şi aşa va şi face într-o zi cu Satan (vezi Apoc. 20:2).

Dumnezeu are anumite motive pentru care le permite lui Satan şi duhurilor lui rele să acţioneze pe pământ. Dacă nu ar fi avut, ar fi fost lipsiţi de putere. Care sunt motivele pentru care îi permite Dumnezeu lui Satan să acţioneze pe pământ? Nu cred că poate cineva înţelege toate motivele, totuşi Dumnezeu a revelat câteva dintre ele în Cuvântul Său.

Mai întâi, Dumnezeu îi permite lui Satan să acţioneze limitat pe pământ pentru a-Şi îndeplini planul de a testa oamenii. Satan slujeşte ca alternativă a oamenilor în alegerea unui stăpân. Fie că sunt conştienţi sau nu, oamenii sunt sau sub stăpânirea lui Dumnezeu, sau sub cea a lui Satan. Dumnezeu i-a permis lui Satan să îi ispitească pe Adam şi pe Eva, doi oameni care posedau liberul arbitru oferit de Dumnezeu, pentru a-i testa. Toţi cei care au liberul arbitru trebuie să fie testaţi pentru a ieşi la iveală ceea ce este în inimile lor – ascultare sau răzvrătire.[1]

În al doilea rând, Dumnezeu îi permite lui Satan să acţioneze limitat pe pământ ca agent al mâniei Lui împotriva celor ce fac răul. Deja am argumentat anterior această afirmaţie, indicând câteva pasaje specifice din Scriptură care menţionează că Dumnezeu Şi-a manifestat pedeapsa faţă de cei care meritau acest lucru prin intermediul duhurilor rele. Simplul fapt că Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste oamenii nemântuiţi ai acestei lumi este un indiciu al mâniei Sale faţă de ei. Dumnezeu judecă grupurile de oameni răi prin permiterea oamenilor răi şi a fiinţelor spirituale rele să domnească peste ei şi să le facă viaţa mizerabilă.

În al treilea rând, Dumnezeu îi permite lui Satan să acţioneze limitat pe pământ spre gloria Lui. „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului“ (1 Ioan 3:8). De fiecare dată când Dumnezeu distruge lucrările lui Satan este spre gloria puterii şi înţelepciunii Sale.

Isus este capul oricărei domnii şi stăpâniri

În calitate de creştini, responsabilitatea noastră spirituală de a ne împotrivi lui Satan şi duhurilor rele cuprinde două aspecte: acela de a ne împotrivi lui în mod personal (Iacov 4:7) şi de a-i scoate afară din cei care doresc să fie eliberaţi (Marcu 16:17). Fiecare creştin care a mai scos afară demoni din alţi oameni ştie că, în general, dacă persoana demonizată nu doreşte să fie eliberată nu va putea scoate demonul din el.[2] Dumnezeu respectă liberul arbitru al fiecărei persoane şi, dacă cineva doreşte să se predea duhurilor rele, Dumnezeu nu îl va opri. Acesta este un alt motiv pentru care noi nu putem dărâma duhurile teritoriale care stăpânesc peste localităţi geografice. Aceste duhuri rele ţin oamenii încătuşaţi deoarece aceasta a fost alegerea primilor. Prin propovăduirea Evangheliei le oferim acestor oameni posibilitatea de a alege. Dacă vor face alegerea bună, rezultatul va fi eliberarea lor de sub dominaţia lui Satan şi a duhurilor rele. Dar dacă iau decizia greşită, alegând să nu se pocăiască, Dumnezeu îi va permite lui Satan să îi ţină captivi.

În Scriptură ni se vorbeşte despre Isus ca fiind „Capul oricărei domnii şi stăpâniri“ (Col. 2:10). Deşi cuvintele greceşti domnie (arche) şi stăpânire (exousia) sunt uneori folosite pentru a-i descrie pe liderii politici umani, ele sunt, de asemenea, folosite în Noul Testament ca titluri ce caracterizează domnitorii duhurilor demonice. Exemplul clasic despre lupta împotriva acestor domnitori (arche) şi stăpânitori (exousia) este versetul din Efeseni 6:12.

Dacă citim contextual afirmaţia lui Pavel din Coloseni 2:10 prin care spune că Isus este capul oricărei domnii şi stăpâniri, devine destul de evident că se referă la puterile spirituale. De exemplu, cinci versete mai încolo el scrie despre Isus că: „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce“ (Col. 2:15).

Dacă Isus este capul domniilor şi stăpânirilor spirituale, atunci înseamnă că este Suveran peste ele. Iată o revelaţie minunată pentru creştinii care trăiesc în culturi păgâne şi spiritualiste şi care înainte îşi petreceau viaţa închinându-se la idoli şi temându-se de duhurile rele care ştiau că stăpânesc peste ei.

Singura cale de scăpare

Singura cale de a scăpa din captivitatea duhurilor rele este aceea de a te pocăi şi a crede în Evanghelie. Aceasta este scăparea pe care a pus-o Dumnezeu la dispoziţia tuturor. Nimeni nu poate lega forţele demonice ce încătuşează un oraş şi nimeni nu te poate elibera total sau parţial. Până când o persoană nu se pocăieşte şi crede în Evanghelie, mânia lui Dumnezeu rămâne peste ea (Ioan 3:36), ceea ce înseamnă că este sub puterea demonilor.

Din acest motiv nu există schimbări măsurabile în oraşele în care au loc conferinţe şi sesiuni pe tema războiului spiritual – pentru că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic ce ar fi putut afecta ierarhia demonică ce stăpâneşte peste zonele respective. Creştinii pot striga împotriva domniilor şi stăpânirilor zile şi nopţi la rând; pot încerca să îl înspăimânte pe diavol prin aşa-zisele „limbi războinice“; pot spune „vă leg duhuri rele ce stăpâniţi peste oraş“ de mii de ori; pot face aceste lucruri chiar şi în avioane şi de pe acoperişurile zgârie-norilor (aşa cum şi fac unii dintre ei); dar singurul mod în care vor fi afectate duhurile rele va fi acela că vor râde cu lacrimi de creştinii proşti.

Să trecem la un al şaselea mit legat de războiul spiritual.

Mitul nr. 6: „Războiul spiritual împotriva duhurilor teritoriale deschide uşa spre eficientizarea evanghelizării.“

Motivaţia care îi îndeamnă pe mulţi creştini să se implice la nivel ceresc în războiul spiritual împotriva duhurilor teritoriale este dorinţa lor de a vedea Împărăţia lui Dumnezeu extinzându-se şi de aceea sunt demni de lăudat. Fiecare creştin ar trebui să îşi dorească să vadă cât mai mulţi oameni scoşi din strânsoarea lui Satan.

Totuşi, este foarte important să folosim metodele lui Dumnezeu pentru zidirea Împărăţiei Lui. Dumnezeu ştie ce anume funcţionează şi ce este pierdere de timp. El ne-a spus cu exactitate care sunt responsabilităţile noastre cu privire la lărgirea Împărăţiei Sale. Este o nebunie să credem că putem creşte eficienţa evanghelizării prin modalităţi care nu sunt menţionate în Scriptură şi pe care Isus, Petru şi Pavel nu le-au practicat niciodată în lucrările lor.

De ce cred atât de mulţi creştini că războiul spiritual poate deschide uşa către o evanghelizare mai eficientă? Cursul raţionamentelor lor sună cam aşa: „Satan a orbit minţile oamenilor nemântuiţi. De aceea, trebuie să purtăm un război spiritual împotriva lui pentru a-l opri să orbească oamenii. De îndată ce le va fi ridicat vălul de pe ochi, mulţi vor crede Evanghelia.“ Aşa să fie?

Nu există nici o îndoială că Satan a întunecat minţile celor nemântuiţi. Pavel a scris:

Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (2 Cor. 4:3-4).

Întrebarea este aceasta: „A transmis Pavel această informaţie credincioşilor corinteni cu scopul de a-i motiva să poarte războaie spirituale şi să înfrângă duhurile teritoriale pentru a nu mai orbi oamenii?

Răspunsul este „Nu!“ şi avem mai multe argumente.

În primul rând, Pavel nu a continuat prin a spune: „De aceea, corinteni, întrucât Satan a orbit minţile necredincioşilor, vreau să intraţi în război spiritual şi să doborâţi duhurile teritoriale pentru ca această orbire să fie înlăturată.“ Din contră, următorul lucru pe care l-a menţionat a fost propovăduirea lui Hristos, ceea ce reprezintă calea prin care orbirea spirituală este îndepărtată.

În al doilea rând, în nici una dintre scrisorile lui nu a învăţat pe vreun credincios să se implice în dărâmarea întâriturilor duhurilor ce stăpânesc peste oraşe, pentru ca rezultatul evanghelistic să crească.

În al treilea rând, ştim din scrisorile lui că Pavel nu credea că motivul principal pentru care necredincioşii rămâneau în această stare era orbirea lor de către Satan. Orbirea de către Satan este un factor care contribuie, dar care nu este cel mai important. Factorul principal care îi ţine pe oamenii nemântuiţi departe de Dumnezeu este împietrirea inimii lor. Acest lucru este evident din simplu motiv că Satan nu are capacitatea de a-i ţine pe toţi orbi. Unii oameni, atunci când aud adevărul, îl cred şi resping astfel minciunile pe care le crezuseră anterior. Cauza necredinţei lor nu este atât orbirea lor de către Satan, cât necredinţa care îi permite lui Satan să îi orbească.

Inimi împietrite

În scrisoarea către efeseni, Pavel ne explică precis de ce necreştinii rămân în necredinţă:

Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată [posibilă referire la orbirea lor de către Satan], fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie (Efes. 4:17-19; subliniere personală).

Pavel a spus că cei nemântuiţi sunt străini de viaţa lui Dumnezeu datorită „neştiinţei în care se află“. Dar de ce se află în neştiinţă? De ce le este „mintea întunecată“? Răspunsul este datorită „împietririi inimii lor“. Au devenit lipsiţi de „orice pic de simţire“. Aceasta este rădăcina şi motivul principal pentru care oamenii rămân nemântuiţi.[3] Îşi poartă singuri vina. Satan doar le furnizează minciunile pe care ei sunt dispuşi să le creadă.

Pilda lui Isus despre semănat şi despre tipurile de pământ ilustrează perfect acest concept:

„Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: a fost călcată în picioare, şi au mâncat-o păsările cerului….Iată ce înţeles are pilda aceasta: Sămânţa, este Cuvântul lui Dumnezeu. Cei închipuiţi în sămânţa căzută lângă drum, sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă, şi să fie mântuiţi“ (Luca 8:5, 11-12).

Observă că sămânţa, care reprezintă Evanghelia, a căzut lângă drum şi a fost călcată în picioare. Nu a putut penetra solul bătătorit frecvent de oameni. De aceea, păsărilor, care îl reprezintă pe diavol, le-a fost uşor să fure sămânţa.

Scopul întregii parabole este acela de a compara condiţia inimii oamenilor (şi receptivitatea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu) cu diferite tipuri de soluri. Isus le explica de ce unii oameni cred şi alţii nu: totul depinde de ei.

Ce loc are Satan în această ilustraţie? El poate fura Cuvântul doar de la cei care au inimile împietrite. Păsările din parabolă erau doar o cauză secundară în ceea ce priveşte motivul pentru care sămânţa nu a încolţit. Problema principală era solul; de fapt, problema era duritatea solului care le-a permis păsărilor să ia seminţele.

Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul Evangheliei. Adevărata problemă constă în împietrirea inimilor agenţilor morali. Atunci când resping Evanghelia, oamenii aleg să rămână orbi. Preferă să creadă minciuni, decât adevărul. Aşa cum a evidenţiat Isus: „…odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele“ (Ioan 3:19; subliniere personală).

Biblia nu ne lasă să credem că oamenii sunt sinceri, confraţi bine-intenţionaţi care ar crede cu siguranţă Evanghelia dacă Satan nu i-ar mai orbi. Din contră, Biblia zugrăveşte în culori foarte întunecate imaginea caracterului uman, iar Dumnezeu îl va trage la răspundere pe fiecare individ în parte pentru alegerile păcătoase.

Pe tronul Său de judecată, Dumnezeu nu va accepta nici-o scuză de genul: „diavolul m-a determinat să fac aşa“.

Felul în care întunecă Satan minţile oamenilor

Cum anume întunecă Satan minţile oamenilor? Posedă vreo putere spirituală mistică pe care o toarnă ca pe o poţiune peste capul oamenilor pentru a le micşora capacitatea de a raţiona? Îşi bagă demonul ghiara în creierele lor, scurcircuitând pur şi simplu procesul raţional de gândire? Nu, Satan întunecă minţile oamenilor prin faptul că îi alimentează cu minciuni.

Evident, dacă oamenii ar crede într-adevăr că Isus este Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele lor, dacă ar crede într-adevăr că într-o zi vor trebui să stea în faţa Lui şi să Îi dea socoteală de felul în care şi-au trăit viaţa, atunci s-ar pocăi şi L-ar urma. Dar nu cred aceste lucruri. Ceva cred totuşi. Cred că nu există Dumnezeu sau că nu există viaţă după moarte. Poate cred că se vor reîncarna sau că Dumnezeu nu îi va trimite niciodată în Iad. Poate cred că faptele lor religioase îi vor duce în Rai. Dar orice altceva ar crede în afară de Evanghelie poate fi rezumat printr-un singur cuvânt: minciuni. Nu cred adevărul şi Satan îi ţine astfel orbi prin minciuni. Totuşi, dacă se vor smeri pe ei înşişi şi vor crede adevărul, Satan nu va putea să îi mai ţină în întuneric.

Minciunile întunericului

Împărăţia lui Satan este numită în Scriptură domeniul „întunericului“ (Col. 1:13). Desigur, întunericul reprezintă absenţa adevărului – absenţa luminii sau a iluminării. Când eşti în întuneric mergi mai mult prin imaginativ şi de obicei sfârşeşti prin a fi rănit. Aşa este şi în împărăţia întunericului stăpânită de Satan. Cei care sunt în ea îşi conduc vieţile după propria imaginaţie, iar imaginaţia lor a fost alimentată din plin cu minciunile diavolului. Aceştia se află în întuneric spiritual.

În acest caz, împărăţia lui Satan este cel mai bine definită nu ca o zonă geografică ce are frontiere bine definite, ci ca o împărăţie a credinţei – adică a credinţei în minciuni. Împărăţia întunericului este localizată tot acolo unde se află şi Împărăţia luminii. Cei care cred adevărul trăiesc neprihănit printre cei care cred minciuni.[4] Prima noastră sarcină este aceea de a proclama adevărul în faţa oamenilor care cred deja minciuni. Atunci când cineva crede adevărul, Satan îşi mai pierde încă unul din supuşi, deoarece nu mai are putere asupra lui.

Astfel, eliberăm oamenii de sub puterea lui Satan nu prin „legarea“ duhurilor rele stăpâne peste ei, ci prin proclamarea adevărului. Isus a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:32; subliniere personală). Orbirea spirituală este îndepărtată de adevăr.

În acelaşi pasaj din Evanghelia după Ioan, Isus le-a spus celor nemântuiţi din norod:

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi“ (Ioan 8:44-45; subliniere personală).

Observă contrastul pe care l-a evidenţiat Isus dintre El şi diavol. El spune adevărul; Satan este mincinosul.

Observă, de asemenea, că, deşi Isus le-a spus ascultătorilor că erau ai tatălui lor, diavolul, şi că Satan este mincinos, tot lor le-a atribuit responsabilitatea de a crede adevărul pe care îl spunea. Nu era vina diavolului că erau orbiţi – era vina lor. Isus îi considera responsabili. Satan îi ajută pe oamenii care „iubesc întunericul“ să rămână în întuneric, furnizându-le acestora minciuni pe care să le creadă. Dar Satan nu poate prosti pe nici unul dintre cei care vor să creadă adevărul.

Aşa stând lucrurile, modalitatea principală prin care putem micşora împărăţia întunericului este răspândirea luminii – a adevărului Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, Isus nu ne-a spus „Duceţi-vă în toată lume şi legaţi-l pe diavol“, ci „Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia“. Isus i-a spus lui Pavel că scopul propăvăduirii lui va fi „să le deschizi ochii [oamenilor], să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea lui Satan la Dumnezeu” (Fapte 26:18; subliniere personală). Acest verset dovedeşte că atunci când sunt expuşi adevărului Evangheliei şi când iau decizia de a se întoarce de la întuneric la lumină, crezând adevărul şi nu minciuna, oamenii scapă de sub puterea lui Satan. Singurele întărituri pe care le doborâm sunt întâriturile minciunilor construite în minţile oamenilor.

Acesta este planul lui Dumnezeu

Nu uita că Dumnezeu este cel care l-a alungat pe Satan din cer pe pământ. El l-ar fi putut trimite pe Satan oriunde în univers sau l-ar fi putut închide pentru veşnicie. Dar nu a făcut-o. De ce? Pentru că Dumnezeu dorea să îl folosească pe Satan pentru a-Şi împlini scopul final – scopul ca într-o zi să aibă o familie mare, alcătuită din agenţi morali care Îl vor iubi şi care au ales să Îl slujească.

Dacă Dumnezeu doreşte o familie de copii care să Îl iubească, atunci sunt necesare două lucruri. În primul rând, a trebuit să creeze oameni cu liber arbitru, deoarece fundamentul dragostei este dragostea liber consimţită. Roboţii şi maşinile nu pot iubi.

În al doilea rând, a trebuit să îi testeze într-un context în care să fie puşi în faţa alegerii de a I se supune sau nu, de a-L iubi sau de a-L urî. Agenţii morali liberi trebuia să fie testaţi. Şi dacă urma să existe un test al loialităţii, atunci trebuia să existe şi ispita de a fi neloial. Începem astfel să înţelegem de ce l-a lăsat Dumnezeu pe Satan pe pământ. Satan Îi putea sluji ca alegere alternativă în ceea ce priveşte supunerea oamenilor. Îi putea permite (în anumite limite) să îi înfluenţeze pe toţi cei care erau receptivi la minciunile sale. Fiecare trebuia să ia o decizie. Să-L cred pe Dumnezeu sau pe Satan? Să mă supun lui Dumnezeu sau lui Satan? Fie că sunt conştienţi sau nu, toţi au luat deja o decizie. Datoria noastră este să îi încurajăm pe oamenii care au luat decizia greşită să se pocăiască şi să creadă Evanghelia, luând astfel decizia cea bună.

Nu asta s-a întâmplat în Grădina Eden? Dumnezeu a pus copacul cunoştinţei binelui şi răului acolo şi le-a interzis lui Adam şi Evei să mănânce din el. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca ei să mănânce din el, de ce l-a mai pus acolo? Răspunsul este pentru că era un test.

Observăm, de asemenea, că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o ispitească pe Eva. Din nou, dacă loialitatea trebuie testată, atunci trebuie să existe şi ispita de a fi neloial. Satan a minţit-o pe Eva şi ea l-a crezut, şi în acelaşi timp a decis să nu Îl creadă pe Dumnezeu. Rezultatul? Primii agenţi morali au scos la iveală lipsa de loialitate care era în inima lor.

În acelaşi fel, fiecare agent moral liber este testat pe parcursul vieţii. Dumnezeu S-a revelat pe Sine prin creaţie şi fiecare poate vedea că există un Dumnezeu extraordinar (vezi Rom. 1:19-20). Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi conştiinţă şi, în inimile noastre, ştim să deosebim binele de rău (Rom 2:14-16). Lui Satan şi duhurilor rele li se permite într-o măsură limitată să mintă şi să ispitească oamenii. Rezultatul este că fiecare agent moral este testat.

Adevărul trist este că fiecare agent moral s-a răzvrătit şi „a schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu“ (Rom. 1:25). Totuşi, Îi putem mulţumi lui Dumnezeu că ne-a oferit răscumpărare pentru păcatele noastre şi o modalitate de a fi născuţi din nou în familia Sa. Moartea ispăşitoare a lui Isus este răspunsul unic şi suficient la problema noastră.

Înşelăciunea lui Satan, acum şi mai târziu

Deci înţelegem cel puţin unul dintre motivele pentru care i s-a permis diavolului şi armatei lui răzvrătite să lucreze pe pământ: cu scopul de a-i înşela pe cei care iubesc întunericul.

Acest adevăr este validat şi mai mult atunci când ne gândim că, aşa cum menţionează cartea Apocalipsa, Satan va fi într-o zi legat de un înger şi închis pentru o mie de ani. Motivul acestei închideri? „Ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3). În timpul acelui Mileniu, Isus va domni personal peste lume, din Ierusalim.

Însă după aceşti o mie de ani, Satan va fi eliberat pentru o perioadă scurtă de timp. Rezultatul? El „va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8).

Dacă Dumnezeu nu ar dori ca Satan să îi înşele pe oameni în acea perioadă, de ce să-l mai elibereze? Mai ales din perspectiva faptului că Dumnezeu l-a închis iniţial pe Satan ca să nu mai înşele naţiunile? Desigur, Dumnezeu ar prefera ca Satan să nu înşele niciodată pe nimeni. Dar ştie că singurii oameni pe care îi va înşela Satan vor fi aceia care nu cred ce a spus El Însuşi. Satan nu îi poate înşela decât pe cei care resping adevărul şi de aceea îi permite Dumnezeu să acţioneze acum şi de aceea îi va permite să acţioneze şi atunci. Când Satan îi înşeală pe oameni, condiţia inimii lor devine evidentă şi atunci Dumnezeu poate sorta „grâul de pleavă“ (vezi Mat. 13:24-30).

Exact aşa se va întâmpla la sfârşitul Mileniului, când va fi eliberat Satan. El îi va înşela pe cei care iubesc întunericul şi atunci se vor aduna şi vor împresura Ierusalimul cu armatele lor şi vor încerca să răstoarne domnia lui Hristos. Dumnezeu va şti cu exactitate cine Îl iubeşte şi cine Îl urăşte şi va trimite îndată „foc din ceruri“ care „îi va mistui“ (Apoc. 20:9). Satan va sluji atunci împlinirii planurilor lui Dumnezeu, aşa cum face şi acum. Din acest motiv, printre multe altele, este o nebunie să credem că putem „doborî duhurile teritoriale“. Dumnezeu are propriile motive pentru care le permite să acţioneze.

Evanghelizarea biblică

Adevărul incontestabil este că nici Isus, nici vreunul dintre apostoli nu au practicat genul de război spiritual care susţin unii că ar fi cheia ce lipseşte evanghelizării contemporane eficiente. Nu citim niciunde despre Isus, Petru, Ioan, Ştefan, Filip sau Pavel că „surpau întăriturile“ sau „legau oamenii tari“ stăpâni peste oraşele în care predicau. Mai degrabă descoperim că au urmat călăuzirea Duhului Sfânt în ceea ce priveşte locul în care acesta dorea ca ei să propovăduiască; îi vedem proclamând doar Evanghelia – chemând oamenii la pocăinţă şi la credinţa în Hristos – şi vedem rezulatele minunate de care s-au bucurat. Şi în acele cazuri în care predicau oamenilor nereceptivi care respingeau Evanghelia, nu îi vedem „angajaţi în războaie spirituale pentru ca Satan să nu le mai poată întuneca minţile oamenilor“. Îi vedem mai degrabă „scuturându-şi praful de pe picioare“, aşa cum le poruncise Isus, şi plecând în următorul oraş (vezi Mat. 10:14; Fapte 13:5).

Este uimitor faptul că sunt oameni care pot susţine că „doborîrea întăriturilor“ şi „legarea oamenilor tari“ este o prerechizită necesară evanghelizării, când există atâtea mii de exemple de treziri spirituale în istoria bisericii fără să fi fost practicat vreun „război spiritual“.

„Dar tehnicile noastre funcţionează!“ vor spune unii. „De când am început acest gen de război spiritual au fost mântuiţi mai mulţi oameni decât oricând“.

Dacă acest lucru este adevărat, îţi spun eu de ce s-a întâmplat aşa. Deoarece au fost multe rugăciuni biblice şi evanghelizări în acelaşi timp sau fiindcă un grup de oameni a devenit mai receptiv la Evanghelie.

Ce ai zice dacă un evanghelist ţi-ar spune: „În seara asta, înainte de a predica trezirea spirituală am mâncat trei banane. Şi, când am predicat, şaisprezece oameni au fost mântuiţi. În sfârşit am găsit cheia unei evanghelizări eficiente! De acum încolo voi avea grijă să mănânc trei banane înainte de a predica“?

Sunt sigur că i-ai spune: „Faptul că ai mâncat trei banane nu are nimic de a face cu mântuirea acestor şaisprezece oameni. Cheia succesului tău a fost faptul că ai predicat Evanghelia şi că te-au ascultat şaisprezece oameni receptivi.“

Dumnezeu Îşi respectă Cuvântul. Dacă Dumnezeu face o promisiune şi cineva împlineşte criteriile specifice acelei promisiuni, Dumnezeu Îşi va ţine promisiunea, chiar dacă acea persoană mai face şi alte lucruri care nu sunt biblice. Această situaţie este valabilă şi în cazul practicării războiului spiritual. Dacă începi să înmânezi broşuri şi „să legi omul tare“ care stăpâneşte peste oraş, un anume procentaj de oameni va fi mântuit. Dar şi dacă începi să dai doar broşuri, fără să legi omul tare, acelaşi procentaj de oameni va fi mântuit.

Cum să ne rugăm scriptural pentru secerişul spiritual

Cum ar trebui să ne rugăm pentru oamenii nemântuiţi? În primul rând, ar trebui să înţelegem că nu există nici o indicaţie în Noul Testament care să ne spună să ne rugăm pentru mântuirea oamenilor, nici nu este vreo consemnare referitoare la creştini care să se fi rugat în acest fel. Motivul este acela că, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, El a făcut tot ce a fost nevoie pentru a mântui fiecare om din lume. El Şi-a dorit atât de mult ca toţi oamenii să fie mântuiţi încât L-a dat pe Fiul Lui să moară pe cruce.

Şi atunci, de ce nu sunt toţi oamenii mântuiţi încă? Deoarece nu toţi au crezut Evanghelia. Şi de ce nu au crezut? Există doar două motive: (1) Fie nu au auzit încă Evanghelia, (2) Fie au auzit-o, dar au respins-o.

De aceea, modalitatea biblică de a ne ruga pentru cei nemântuiţi este pentru oportunităţi prin care să audă Evanghelia. De exemplu, Isus ne-a spus: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său“ (Luca 10:2; subliniere personală). Pentru ca oamenii să audă Evanghelia şi să fie mântuiţi, trebuie să le prezinte cineva Evanghelia. De aceea, ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să trimită pe cineva la aceşti oameni.

Când s-a rugat biserica primară pentru seceriş, ei au zis: „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus“ (Fapte 4:29-30; subliniere personală).

Ei cereau fie (1) oportunităţi de a vesti Evanghelia cu îndrăzneală, fie (2) îndrăzneala de a vesti Evanghelia în timpul oportunităţilor pe care ştiau că le au. De asemenea, se aşteptau ca Dumnezeu să le confirme Evanghelia prin vindecări, semne şi minuni. Acestea sunt rugăciunile biblice şi observă că obiectivul era acela de a le da oamenilor şansa de a auzi Evanghelia. Dumnezeu le-a răspuns rugăciunilor: „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală“ (Fapte 4:31).

Cum a considerat Pavel că ar trebui să se roage creştinii pentru secerişul spiritual? I-a învăţat să Îl roage pe Dumnezeu să mântuiască mai mulţi oameni? Nu! Să citim împreună ce a spus în acest sens:

Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca, Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit cum este la voi (2 Tes. 3:1; subliniere personală).

…şi pentru mine, ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc (Efes. 6:19-20; subliniere personală).

Dacă oamenii sunt sau nu mântuiţi în acest moment depinde mai mult de ei decât de Dumnezeu şi deci, rugăciunile noastre ar trebui să fie ca oamenii să audă Evanghelia şi ca Dumnezeu să ne ajute pe noi să o proclamăm. Dumnezeu ne va răspunde rugăciunilor, dar asta tot nu garantează că vor fi toţi mântuiţi, deoarece Dumnezeu le dă oamenilor dreptul de a face propriile alegeri. Mântuirea lor depinde de răspunsul pe care îl dau Evangheliei.

Mitul nr. 7: “Atunci când un creştin păcătuieşte, acesta deschide uşa demonilor să vină şi să locuiască în el.“

Este adevărat că dacă un creştin păcătuieşte poate fi din cauza faptului să s-a lăsat condus de ispita unui duh rău. Totuşi, cedarea în faţa ispitei duhului rău nu înseamnă că acesta poate intra în viaţa credinciosului. Dacă suntem creştini, atunci când păcătuim rupem părtăşia cu Dumnezeu, deoarece nu L-am ascultat (vezi 1 Ioan 1:5-6). Ne simţim vinovaţi. Totuşi, nu am rupt relaţia cu El, întrucât încă suntem copiii Lui.

Dacă ne mărturisim păcatele „El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“ (1 Ioan 1:9). În acest caz, relaţia noastră cu El este restabilită. Observă că Ioan nu a spus că trebuie să fim curăţiţi de orice demon care locuieşte în noi când suntem vinovaţi de păcat.

Fiecare creştin se confruntă zilnic cu ispitele lumii, cărnii şi diavolului. Pavel a scris că luptăm într-adevăr împotriva diferitelor duhuri rele (vezi Efes. 6:1). De aceea, într-o oarecare măsură fiecare creştin este asaltat de duhurile demonice. Acest lucru este normal şi este responsabilitatea noastră să ne opunem diavolului şi demonilor prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu (vezi 1 Petru 5:8-9). Când credem şi acţionăm pe baza a ceea ce a spus Dumnezeu, ne împotrivim diavolului.

De exemplu, dacă Satan ne aduce gânduri deprimante, ar trebui să ne gândim la versetele care contraatacă depresia, să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune „bucuraţi-vă întotdeauna“ (1 Tes. 5:16) şi să „mulţumim lui Dumnezeu pentru toate lucrurile“ (1 Tes. 5:18). Responsabilitatea noastră este să acţionăm pe baza Cuvântului lui Dumnezeu şi să înlocuim gândurile lui Satan cu gândurile lui Dumnezeu.

Trebuie să recunoaştem că, în calitate de agenţi morali, putem gândi tot ce dorim. Dacă un credincios alege în mod continuu să asculte şi să cedeze în faţa sugestiilor duhurilor rele, acesta îşi poate cu siguranţă deschide mintea pentru a fi oprimat, ceea ce este doar o stare de receptivitate mai mare la un anumit gen de gândire incorectă. Dacă alege să cedeze şi mai mult, poate deveni obsedat de un anume gen de gânduri, ceea ce se întâmplă rar în cazul creştinilor, dar este posibil. Dar chiar şi atunci, dacă acest creştin obsedat doreşte să fie eliberat, tot ceea ce trebuie să facă este să decidă în mintea lui să se gândească la Cuvântul lui Dumnezeu, să i se supună şi să se împotrivească diavolului.

Dar este posibil să devină posedat­? Doar dacă decide de bună voie, în inima lui, fără constrângeri, să Îl respingă pe Hristos şi să Îi întoarcă spatele definitiv. Desigur, în acest caz nu mai este creştin[5] şi este posibil să devină posedat – dacă se predă şi mai mult duhului rău care îl asupreşte. Dar de la a deschide uşa duhului rău să vină să locuiască în tine printr-un singur păcat şi până la această situaţie este cale lungă.

Este o realitate faptul că nu există nici măcar un exemplu de creştin posedat de vreun demon în Noul Testament. Şi nici vreun avertisment adresat creştinilor despre pericolul posibilităţii de a fi locuit de demoni. Şi nici vreo indicaţie referitoare la cum să scoatem afară demonii din fraţii noştrii creştini.

Adevărul este că noi, creştinii, nu avem nevoie să ne fie scoşi demonii din noi – ceea ce avem nevoie este să ne reînnoim minţile prin Cuvântul lui Dumnezeu. Iată o realitate biblică. Pavel a scris:

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin reînnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (Rom. 12:2).

De îndată ce minţile voastre au fost curăţite de tiparele vechi şi au fost înnoite cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, câştigăm victoria asupra obiceiurilor păcătoase şi trăim în mod constant asemenea lui Hristos. Cel care ne eliberează este adevărul (vezi Ioan 8:32). Suntem transformaţi pe măsură ce ne reînnoim gândirea, nu în funcţie de exorcizarea tuturor demonilor.

Atunci, de ce există atât de mulţi creştini care mărturisesc că li s-a scos demonul (demonii) din ei? O posibilitate ar fi aceea de să-şi fi imaginat doar că au fost posedaţi de demoni care a fost scoşi afară. Mulţi creştini sunt naivi şi nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că sunt prăzi uşoare pentru „lucrătorii eliberatori“ care manipulează psihologic oamenii, determinându-i să creadă că au demoni.

De îndată ce oamenii sunt convinşi că în ei trăieşte un demon, vor coopera în mod natural cu oricine pare să deţină abilitatea de a exorciza demonul.

O altă posibilitate reală este ca astfel de oameni din care au fost scoşi demoni să nu fi fost creştini adevăraţi în momentul eliberării, chiar dacă au crezut că sunt. Evanghelia modernă, care este în contrast puternic cu Evanghelia biblică, a înşelat mulţi oameni, determinându-i să creadă că sunt creştini, deşi nu se deosebesc cu nimic de necreştini, iar Isus nu le este Domn. În Scriptură descoperim că atunci când oamenii credeau Evanghelia şi erau născuţi din nou, demonii care trăiau în ei ieşeau automat (vezi Fapte 8:5-7).

Demonii nu pot poseda oamenii în care locuieşte Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt locuieşte în cei care sunt născuţi din nou.

Mitul nr. 8: “Dacă studiem istoria unui oraş putem stabili ce duhuri rele îl domină, devenind astfel mai eficienţi în războiul spiritual şi, în cele din urmă, în evanghelizare.“

Acest mit are la bază câteva idei care nu sunt susţinute de Scriptură. O astfel de idee este aceea că duhurile teritoriale stau acolo pentru mai mult timp. Cu alte cuvinte, cele care au stăpânit regiunea acum sute de ani se presupune că sunt tot acolo. Astfel, dacă descoperim că un oraş a fost fondat de oameni lacomi, putem concluziona că acel oraş este în prezent dominat de duhurile lăcomiei. Dacă oraşul a fost pe vremuri un sat indian, putem concluziona că oraşul este dominat şi astăzi de duhurile şamaniste şi solomite. Şi tot aşa.

Dar este adevărat că aceleaşi domnii şi stăpâniri care au posedat acea zonă geografică cu sute de ani în urmă sunt şi astăzi acolo? Poate, dar nu neapărat.

Gândeşte-te la povestea din capitolul zece al cărţii Daniel despre care am vorbit anterior. Îngerul fără nume care a fost ajutat de Mihail pentru a lupta împotriva „căpeteniei Persiei“ i-a spus lui Daniel: „Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!“ (Dan. 10:20; subliniere personală). Istoria ne spune că Imperiul Persan a căzut în mâna grecilor prin victoria purtată de Alexandru cel Mare. Şi totuşi, îngerul fără nume era conştient de schimbările corespunzătoare pe tărâmul spiritual – urma să vină „căpetenia Greciei“.

Atunci când a venit într-adevăr căpetenia greciei, a domnit pe tărâmul spiritual peste Imperiul Grec aşa cum căpetenia Persiei a domnit pe tărâmul spiritual peste Imperiul Persan? Pare o concluzie destul de rezonabilă, şi, dacă aşa au stat lucrurile, atunci înseamnă că anumite duhuri rele cu ranguri superioare şi-au schimbat locaţiile, întrucât Imperiul Grec includea practic toate teritoriile Imperiului Persiei. Atunci când există schimbări politice pe pământ, există, de asemenea, posibilitatea schimbărilor şi în împărăţia întunericului. Totuşi, realitatea este că pur şi simplu nu ştim care este adevărul în acest aspect, decât în cazul în care ni-l descoperă Dumnezeu.

Indiferent de acest lucru, nu are prea mare importanţă care duhuri anume stăpânesc peste orice zonă geografică, întrucât nu putem face nimic în acest sens prin „războiul spiritual“, după cum am dovedit mai devreme.

Supra-clasificarea duhurilor rele

Mai mult, este doar o presupunere că există duhuri rele specializate în anumite păcate. Întregul concept de „duhuri de lăcomiei“, „duhuri ale poftei firii“, „duhuri religioase“, „duhuri de ceartă“, etc., nu poate fi argumentat biblic, cu atât mai puţin ideea că aceste diferite feluri de duhuri deţin ranguri înalte în ierarhia duhurilor care domnesc peste împărăţia întunericului.

Oricât de surprinzător le-ar părea celor care nu au studiat niciodată mai îndeaproape Evangheliile, există doar trei categorii specifice de demoni pe care i-a scos Isus: o dată este menţionat un „drac mut“ (Luca 11:14), apoi citim despre un „duh surd şi mut“ (Marcu 9:25) şi de mai multe ori găsim referiri la „duhuri necurate“ care par a include toţi demonii pe care i-a exorcizat Isus, inclusiv „dracul surd şi mut“ (vezi Marcu 9:25).

Nu este posibil ca „dracul surd şi mut“ să fi putut face şi altceva înafară de a surzi sau a amuţi o persoană? Fără îndoială că putea, deoarece îl făcea pe băiatul din Marcu să se zvârcolească şi să facă spume la gură. De aceea, „surd şi mut“ nu poate fi o referire la un tip specific de duhuri, ci mai degrabă la cum îl afecta pe om. Unii dintre noi am devenit „nebuni după clasificări“ când vine vorba de demoni, depăşind cu mult revelaţia biblică.

Singurele duhuri specifice care sunt menţionate în întreg Vechiul Testament şi care pot fi considerate duhuri rele categorisite sunt „duhul de minciună“ (1 Împ. 22:22-23), „duhul de denaturare“ (Is. 19:14) şi „duhul curviei“ (Hosea 4:12; 5:4). Referitor la primele două, este clar că toate duhurile pot fi numite „mincinoase“ şi „de denaturare“. Referitor la cel de-al treilea, expresia „duh de curvie“ nu se referă neapărat la un duh rău specific, ci doar la o atitudine preponderentă.[6]

În întreaga carte Faptele Apostolilor, singurul loc în care este menţionat un duh rău specific este Fapte 16:15, unde citim despre o fată care avea „un duh de ghicire“. Iar în epistole, singurul tip specific de duhuri rele care sunt menţionate sunt „duhuri înşelătoare“ (1 Tim. 4:1) care, încă o dată, pot descrie orice fel de duh rău.

În lumina celor câtorva referiri la tipuri specifice de demoni din Biblie, este uimitor că există liste moderne care conţin sute de tipuri variate de demoni care pot locui în oameni şi stăpâni peste oraşe.

Nu ar trebui să presupunem că există o clasificare pe scara ierarhică a duhurilor în funcţie de tipul de păcat. Este doar o presupunere afirmaţia că: „Deoarece în oraşul acela sunt multe jocuri de noroc, mai mult ca sigur că sunt stăpânite de duhuri de joc de noroc“.

Duhuri de fumat?

Gândeşte-te cât de prostesc ar suna să auzim pe cineva spunând: „Trebuie să fie multe duhuri de fumat deasupra oraşului acela, deoarece foarte mulţi oameni din acel oraş fumează.“ Ce făceau aceste „duhuri de fumat“ înainte ca acele oraşe să existe? Unde erau în acest caz? Ce făceau înainte de a fi inventat tutunul folosit pentru ţigări? Oare motivul pentru care în prezent fumează mai puţini oameni este acela că unele dintre aceste bătrâne „duhuri de fumat“ sunt pe moarte sau s-au mutat în alte teritorii?

Observă cât de prosteşti sună afirmaţii de genul „Oraşul acela este posedat de demonul poftelor sexuale, de aceea există atâtea bordeluri acolo.“ Adevărul este că oriunde există oameni care nu Îl slujesc pe Hristos există şi împărăţia întunericului. Multe dintre duhurile rele acţionează pe tărâmul acela întunecat, amăgindu-şi adepţii să păcătuiască şi să fie în continuare răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Aceste spirite vor ispiti oamenii în toate domeniile păcatului şi în unele locuri oamenii cedează mai mult în faţa unui anume păcat. Singura lor speranţă este Evanghelia pe care suntem chemaţi să o vestim.

Chiar dacă ar exista duhuri rele specializate în anumite păcate şi care stăpânesc anumite zone geografice, nu ne este de nici un folos să le cunoaştem, deoarece nu putem face nimic pentru a le îndepărta. Responsabilitatea noastră este aceea de a ne ruga (în mod biblic) pentru oamenii din locul acela care sunt înşelaţi şi de a le vesti Evanghelia.

Singurul lucru bun pe care l-am putea avea în urma încercării de a afla care sunt păcatele predominante dintr-un anume oraş ar fi acela că le putem propovădui oamenilor mesaje condamnatorii, numind în mod specific păcatele de care se fac vinovaţi înainte lui Dumnezeu. Dar nu este nevoie să analizăm istoria oraşului pentru a descoperi aceste lucruri. Trebuie doar să vizităm oraşul un timp şi să fim ochi şi urechi. Păcatele predominante vor deveni repede evidente.

În final, nu există nici un exemplu în Noul Testament de oameni care să fi făcut „hărţi spirituale“ ca mijloace pentru pregătirea războiului spiritual şi pentru evanghelizare. Nici nu există vreun îndemn în epistole să facem acest lucru. În Noul Testament, apostolii au urmat călăuzirea Duhului Sfânt cu privire la locul în care ar trebui să propovăduiască, au vestit cu credinicioşie Evanghelia, i-au chemat pe oameni să se pocăiască şi s-au bazat pe Domnul să le confirme cuvintele prin minuni. Metoda lor a funcţionat destul de bine.

Mitul nr. 9: „Unii creştini trebuie să fie eliberaţi de blestemele satanice sau de cele transmise de generaţiile anterioare.“

Toată ideea aceasta despre „păcate trasmise de generaţii“ este derivată din patru pasaje biblice din Vechiul Testament care spun în esenţă acelaşi lucru. Aceste pasaje sunt Exod 20:5; 34:7; Numeri 14:18 şi Deuteronom 5:9. Să analizăm Numeri 14:18:

„Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea; dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam“ (subliniere personală).

Cum vom interpreta acest pasaj biblic? Vrea să spună că Dumnezeu va blestema sau va pedepsi pe cineva pentru păcatele părinţilor, bunicilor, străbunicilor sau stră-străbunicilor? Ar fi logic să credem că Dumnezeu va putea ierta o persoană pentru păcatele comise dacă va crede în Isus, dar că apoi va pedepsi aceaşi persoană pentru păcatele stră-străbunicilor ei?

Categoric nu, altfel Dumnezeu ar putea fi acuzat pe bună dreptate de multă ipocrizie şi nedreptate. El Însuşi a afirmat că a pedepsi pe cineva pentru păcatele părinţilor ar fi greşit din punct de vedere moral:

„Voi [israeliţii] însă ziceţi: «Pentru ce nu poartă fiul pedeapsa pentru nelegiuirea tatălui său?» [Dumnezeu răspunde] Pentru că fiul a lucrat după neprihănire şi dreptate, a păzit şi a împlinit toate legile Mele; el va trăi negreşit! Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el“ (Ezechiel 18:19-20; subliniere personală).

Mai mult, sub Legea lui Moise, Dumnezeu a poruncit ca nici tatăl, nici fiul să nu fie pedepsit unul pentru celălalt:

Să nu omori pe părinţi pentru copii, şi să nu omori pe copii pentru părinţi; fiecare să fie omorât pentru păcatul lui (Deut. 24:16).

Nu există nici o posibilitate ca un Dumnezeu sfânt şi plin de dragoste să blesteme sau să pedepsească pe cineva pentru păcatele strămoşilor lui.[7] Atunci ce vrea să spună Scriptura când afirmă că Dumnezeu „nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam“?

Nu poate însemna decât că Dumnezeu îi consideră responsabili pe oameni pentru exemplul păcătos pe care îl dau copiilor lor şi că astfel îi consideră în parte responsabili pentru păcatele pe care le comit copiii lor datorită influenţei pe care au avut-o asupra acestora. Dumnezeu îi consideră pe oameni responsabili în parte, datorită influenţei negative, pentru păcatele stră-strănepoţilor lor! Atât de sfânt este Domnul! Şi nimeni nu poate spune că este nedrept să procedeze în acest fel.

Observă că pasajul discutat declară că Dumnezeu va „pedepsi fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam“. Cea care va fi pedepsită este fărădelegea părinţilor în copii.

Astfel, întreaga idee despre „blestemele generaţiilor“ este o superstiţie, şi încă una rea, întrucât Îl pune pe Dumnezeu în postura de judecător nedrept.

Blesteme Satanice?

Ce putem spune despre “blestemele satanice“?

În primul rând, nu există nici o menţiune în Biblie care să indice că Satan are puterea de a „blestema“ pe cineva şi nici nu sunt exemple în acest sens. Desigur, în Biblie citim despre faptul că Satan le face rău oamenilor, dar nu este scris niciunde că „a blestemat“ o familie care a avut de atunci înainte numai ghinion, ea şi generaţiile care au urmat.

Fiecare creştin este hărţuit de Satan şi de duhurile rele pe tot parcursul vieţii (cu anumite limite), dar acest lucru nu înseamnă că are vreunul dintre noi nevoie de cineva care să „dezlege blestemul satanic“ care ne-a fost transmis de la părinţii noştri. Ceea ce trebuie să facem este să rămânem în Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne împotrivim diavolului prin credinţă, aşa cum ne învaţă Scripturile (1 Petru 5:8-9).

În Biblie Dumnezeu este cel care are puterea de a binecuvânta şi blestema (vezi Gen. 3:17; 4:11; 5:29; 8:21; 12:3; Num. 23:8; Deut. 11:26; 28:20; 29:27; 30:7; 2 Cron. 34:24; Ps. 37:22; Prov. 3:33; 22:14; Plân. 3:65; Mal. 2:2; 4:6). Ceilalţi ne pot blestema prin cuvintele gurii lor, dar blestemele acestea sunt lipsite de puterea de a ne face rău:

Cum sare vrabia încoace şi încolo şi cum zboară rândunica, aşa nu nimereşte blestemul neîntemeiat (Prov. 26:2).

Balaam a înţeles bine acest lucru când, angajat fiind de Balac să îi blesteme pe copiii lui Israel, a spus:

„Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blesteamă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul?“ (Num. 23:8).

Unii creştini au exagerat ideea că oamenii îi pot blestema pe alţii, bazându-se pe cuvintele lui Isus din Marcu 11:23 „Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.“

Observă totuşi că nu există nici o putere în simpla rostire a cuvintelor, ci mai degrabă în credinţă din inimă care însoţeşte aceste cuvinte. Nu este în nici un fel posibil ca o persoană să aibă credinţa că blestumul rostit împotriva altora îi va chinui, deoarece credinţa este o încredere neclintită (Evrei 11:1) şi aceasta vine doar în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Aceasta poate spera că blestemul se va prinde şi va provoca greutăţi celui împotriva căruia este pronunţat blestemul, dar nu ar putea nicidecum crede că se va întâmpla, deoarece Dumnezeu nu a oferit nici o promisiune că le va da oamenilor care blesteamă credinţa necesară acestui act.

Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu i-ar da cuiva „darul credinţei“ împreună cu „darul profeţiei“ (două dintre cele nouă daruri ale Duhului Sfânt) exprimate sub forma unei binecuvântări sau a unui blestem, aşa cum a făcut câteodată în vieţile unora dintre personajele Vechiului Testament (vezi Gen. 27:27-29, 38-41; 49:1-27; Ios. 6:26 şi 1 Împ. 16:34; Jud. 9:7-20, 57; 2 Împ. 2:23-24). Chiar şi în aceste cazuri, binecuvântările sau blestemele au fost iniţiate de Dumnezeu, nu de oameni. Astfel, ideea că cineva poate „arunca un blestem“ asupra altei persoane este simplă superstiţie. De aceea, Isus nu ne-a învăţat să „dezlegăm blestemele care au fost rostite împotriva noastră“, ci mai degrabă să „îi binecuvântăm pe cei ce ne blesteamă“.

Nu trebuie să ne fie teamă de blestemele oamenilor. A te teme de blestemele oamenilor înseamnă a da dovadă de necredinţă în Dumnezeu. Din nefericire, întâlnesc tot timpul pastori care par să aibă mai multă credinţă în puterea lui Satan, decât în cea a lui Dumnezeu. Deşi călătoresc lunar în diferite ţări şi provoc multe pagube împărăţiei lui Satan, nu îmi este nici cât negru sub unghie frică de el sau de orice blestem rostit împotriva mea. Nu există nici un motiv să-ţi fie frică.

Blesteme oculte?

Este posibil să existe asupra noastră blesteme satanice datorită implicării ocultiste din trecut?

Nu trebuie să uităm că atunci când am fost năcuţi din nou am fost eliberaţi de sub puterea lui Satan şi scoşi din împărăţia întunericului (vezi Fapte 26:18; Col.1:13). Satan nu mai are nici o putere asupra noastră, decât dacă i-o dăm noi. Deşi Biblia indică faptul că creştinii din Efes fuseseră implicaţi în practicarea magiei înainte de convertire (vezi Fapte 19:18-19), nu există nici o consemnare despre Pavel că ar fi „dezlegat blestemele satanice“ sau că ar fi legat puterea pe care Satan o avea asupra lor, după naşterea din nou a acestora. Motivul pentru care nu găsim o astfel de consemnare este acela că ei fuseseră automat eliberaţi de sub dominaţia lui Satan în momentul în care crezuseră în Isus.

În plus, atunci când Pavel le-a scris creştinilor efeseni, nu le-a dat nici o indicaţie cu privire la eliberarea vreunei persoane de blestemele transmise de generaţiile anterioare sau de cele satanice. Tot ce le-a spus a fost „să nu daţi prilej diavolului“ (Efes. 4:27) şi să se îmbrace „cu toată armătura lui Dumnezeu“ ca să poată „ţine piept împotriva uneltirilor diavolului“ (Efes. 6:11). Acestea sunt responsabilităţile fiecărui creştin.

Dar de ce în anumite cazuri creştinii au fost ajutaţi, după câte s-ar părea, când au fost dezlegaţi de un blestem „transmis din generaţii sau satanic“? Probabil pentru că persoanele respective au avut credinţa că diavolul va fugi de la ele de îndată ce vor fi „dezlegate“ de blestem. Credinţa este ceea ce îl pune pe diavol pe fugă şi fiecare creştin poate şi ar trebui să aibă credinţa că, dacă se împotriveşte diavolului, acesta va fugi. Însă pentru a-l pune pe Satan pe fugă nu este nevoie să chemăm „specialistul în dezlegări“.

În cele din urmă, Biblia ne spune că Hristos „S-a făcut blestem pentru noi“ şi astfel „ne-a răscumpărat din blestemul Legii“ (Gal. 3:13; subliniere personală). În trecut am fost toţi sub blestemul lui Dumnezeu, deoarece cu toţii am păcătuit, dar, întrucât Isus a purtat pedeapsa noastră, am fost dezlegaţi de acest blestem. Slavă Domnului!

Nemaifiind sub blestem, ne putem bucura că acum suntem binecuvântaţi „cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos“ (Efes. 1:3).

Războiul spiritual biblic

Am discutat despre multe din miturile moderne ce tratează războiul spiritual. Există însă şi o formă biblică de război spiritual? Da, şi pe acest răspuns ne vom focaliza în continuare.

Poate că primul lucru pe care trebuie să îl ştim despre războiul spiritual este acela că nu ar trebui să reprezinte centrul vieţii noastre spirituale. Noi ar trebui să fim centraţi pe Hristos, să Îl urmăm şi să ascultăm de El, crescând progresiv în asemănarea cu El. Numai un mic procentaj din scrierile nou-testamentale tratează subiectul războiului spiritual, indicându-ne faptul că acesta ar trebui să reprezinte un aspect minor în viaţa de creştin.

Al doilea lucru pe care trebuie să îl ştim despre războiul spiritual este acela că Biblia ne spune ce trebuie să ştim. Nu avem nevoie de nici un discernământ deosebit (sau de un predicator care să susţină că are un discernământ deosebit) cu privire la „profunzimea împărăţiei lui Satan“. Războiul spiritual biblic este simplu. Planurile lui Satan sunt descoperite foarte clar în Scriptură. Responsabilităţile noastre sunt menţionate fără ocolişuri. De îndată ce cunoşti şi crezi cuvintele lui Dumnezeu, ţi se garantează victoria în această luptă spirituală.

Înapoi la origini

Să ne întoarcem la cartea Genesa unde ni se vorbeşte pentru prima dată de diavol. Acolo, în primele capitole, Satan apare sub forma unui şarpe. Dacă ai vreo îndoială că acest şarpe era de fapt Satan, Apocalipsa 20:2 o va risipi: „El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani“ (subliniere personală).

Genesa 3:1 ne spune: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.“ Dacă te vei gândi la cât de şirete sunt unele dintre creaturile lui Dumnezeu care trebuie să lupte pentru supravieţuire şi care îşi vânează prada, vei conştientiza cât de viclean trebuie să fie Satan. Pe de altă parte, Satan nu este atotştiutor sau atotprevăzător, aşa cum este Dumnezeu, deci nu ar trebui să considerăm că suntem dezavantajaţi mental în această luptă cu el. Isus ne-a învăţat să fim „înţelepţi ca şerpii“ (Mat. 10:16; subliniere personală). Pavel a susţinut că nu era în necunoştinţă de planurile lui Satan (vezi 2 Cor. 2:11) şi că avem „mintea lui Hristos“ (1 Cor. 2:16).

Primul atac lansat de Satan a fost întrebarea pusă Evei despre ce a spus Dumnezeu. Răspunsul ei urma să îi descopere dacă avea vreo şansă să o înşele să nu mai asculte de Dumnezeu. Satan nu are nici o şansă să îl înşele pe cel care crede şi ascultă de cuvintele lui Dumnezeu, motiv pentru care toată strategia lui se învârte în jurul ideilor care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu.

Satan a întrebat-o: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»“ (Gen. 3:1). Aproape că pare o întrebare inocentă, pusă de o persoană obişnuită, însă Satan îşi ştia cu precizie scopul.

Eva a răspuns: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi»“ (Gen. 3:2-3).

Eva răspunsese aproape corect. De fapt, Dumnezeu nu le-a interzis niciodată să nu se atingă de pomul cunoştinţei binelui şi răului, doar le-a interzis să nu mănânce din el.

În mod cert, Eva ştia suficient de bine adevărul pentru a recunoaşte răspunsul mincinos al lui Satan: „Hotărât, că nu veţi muri!“ (Gen. 3:4). Desigur, această afirmaţie contrazicea în mod flagrant cuvintele lui Dumnezeu şi este puţin probabil ca Eva să îl fi crezut fără rezerve. Aşa că Satan şi-a îndulcit minciuna cu puţin adevăr, aşa cum face de obicei, făcând-o mai uşor de înghiţit. El a continuat: „Dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (Gen. 3:5).

Satan, după ce a minţit, a spus trei adevăruri. Ştim că, după ce au mâncat din fructul oprit, lui Adam şi Evei li s-au deschis ochii (vezi Gen. 3:7) aşa cum le spusese Satan. Mai mult, mai târziu Dumnezeu Însuşi a zis că omul devenise ca Dumnezeu şi că ajunsese să cunoască binele şi răul (vezi Gen. 3:22). Ia aminte: pentru a-i înşela pe oameni Satan amestecă de obicei adevărul cu minciuna.

Observă, de asemenea, că Satan a calomniat caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dorea ca Adam şi Eva să mănânce din fructul oprit spre binele şi fericirea lor, însă Satan a răstălmăcit adevărul făcându-l să sune ca şi când Dumnezeu le interzicea ceea ce era bun. Majoritatea minciunilor lui Satan calomniază caracterul, voia şi motivaţiile lui Dumnezeu.

Din nefericire, primul cuplu de pe Pământ a respins adevărul şi a crezut minciuna, suferind consecinţele. Dar observă toate elementele războiului spiritual din povestea lor: singura armă a lui Satan a fost o minciună înfăşurată în adevăr. Oamenii s-au confruntat cu decizia de a crede cea ce a spus Dumnezeu sau Satan. Crederea adevărului le-ar fi putut fi „scutul credinţei“, dar nu l-au ridicat niciodată.

Războiul spiritual purtat de Isus

Citind despre întâlnirea lui Isus cu Satan în timpul ispitirilor din pustie, ne putem da seama destul de repede că, deşi trecuseră mii de ani, Satan nu îşi schimbase metodele. Calea de atac era discreditarea cuvintelor lui Dumnezeu, întrucât ştia că singura şansă de a-şi învinge adversarul era să-L abată de la credinţa sau ascultarea de adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu este din nou esenţa bătăliei. Satan a lansat minciunile, iar Isus le-a barat cu adevărul. Isus a crezut şi a ascultat de cuvintele lui Dumnezeu. Acesta este războiul spiritual biblic.

Isus a fost pus în faţa aceleiaşi situaţii ca şi Eva, Adam şi noi. A trebuit să decidă dacă va asculta de Dumnezeu sau de Satan. Isus Şi-a purtat lupta spirituală cu „sabia Duhului“, Cuvântul lui Dumnezeu. Să vedem ce putem învăţa din războiul spiritual cu Satan.

Repovestind cea de a doua ispită a lui Isus, Matei ne spune:

Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina Templului, şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»“ „De asemenea este scris“, a zis Isus: „«Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău»“ (Mat. 4:5-7).

Şi aici subiectul central sunt tot cuvintele lui Dumnezeu. Satan chiar a citat din Psalmul 91, dar l-a răstălmăcit pentru a încerca să îi dea un înţeles pe care Dumnezeu nu l-a intenţionat.

Isus i-a răspuns citând un verset ce aducea o înţelegere echilibrată a promisiunii de protecţie a lui Dumnezeu din Psalmul 91. Dumnezeu ne va proteja, dar nu şi când acţionăm nebuneşte „testându-L“, conform indicaţiilor de pe marginea Bibliei mele.

De aceea este extrem de important să nu scoatem versetele biblice din contextul Bibliei în ansamblu. Fiecare verset trebuie pus în balanţă cu restul afirmaţiilor din Biblie.

Răstălmăcirea Scripturii este una dintre cele mai folosite tactici ale lui Satan în războiul spiritual şi, din nefericire, a avut mare succes cu acestă tactică folosită împotriva multor creştini prinşi în mişcarea războiului spiritual modern. Un exemplu clasic de o astfel de răstălmăcire este folosirea expresiei biblice „dărâmarea întăriturilor“ în favoarea ideii de a surpa puterea duhurilor rele din atomosferă. După cum am menţionat anterior, citită în context, această expresie specifică nu are nici o legătură cu alungarea duhurilor rele din văzduh. Totuşi, diavolul s-ar bucura nespus de mult dacă am crede acest lucru, ca să ne pierdem timpul strigând împotriva căpeteniilor şi stăpânirilor din atmosferă.

În relatarea lui Matei despre cea de a treia ispită citim:

Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi I-a zis: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.“ „Pleacă, Satano“, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Matei 4:8-10).

Aceasta a fost ispita de a deţine putere. Dacă Isus i S-ar fi închinat lui Satan şi dacă Satan şi-ar fi ţinut promisiunea, Isus ar fi putut câştiga poziţia de comandant adjunct în împărăţia întunericului. Ar fi stăpânit peste fiecare om nemântuit şi peste toate duhurile rele, având autoritate asupra lumii întregi cum numai Satan o avusese până atunci. Numai în coşmarurile noastre ne-am putea imagina ce s-ar fi întâmplat dacă Isus ar fi cedat acestei ispite.

Observă din nou că Isus a contracarat sugestia lui Satan cu cuvântul scris al lui Dumnezeu. În timpul tuturor celor trei ispite, Isus a replicat cu: „Este scris“. Şi noi trebuie să cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu şi să îl credem, dacă vrem să evităm să fim înşelaţi şi să cădem în capcanele lui Satan. În aceasta constă adevăratul război spiritual.

Terenul de luptă

În cea mai mare parte, singura putere pe care o au Satan şi demonii lui este aceea de a sădi gânduri în inimile şi minţile oamenilor (dar şi această putere este limitată de Dumnezeu; vezi 1 Cor. 10:13). Având acest gând în minte, meditează asupra următoarelor exemple biblice:

Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?“ (Fapte 5:3; subliniere personală).

În timpul cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă… (Ioan 13:2; subliniere personală).

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor… (1 Tim. 4:1; subliniere personală).

Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos (2 Cor. 11:3; subliniere personală).

Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satan, din pricina nestăpânirii voastre (1 Cor. 7:5; subliniere personală).

Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba (1 Tes. 3:5; subliniere personală).

a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (2 Cor. 4:4; subliniere personală).

Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui (Apoc. 12:9; subliniere personală).

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8:44; subliniere personală).

Aceste scripturi, precum şi altele, dovedesc clar că terenul pe care se poartă războiul spiritual biblic sunt inima şi mintea noastră. Satan atacă cu gânduri – sugestii rele, idei greşite, filosofii false, ispite, diferite minciuni, etc. Mijloacele noastre de apărarea sunt cunoaşterea, credinţa şi acţionarea pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.

Este de o importanţă vitală să înţelegi că fiecare gând avut nu izvorăşte neapărat din sinea noastră. Satan are mulţi purtători de cuvânt care îl ajută să îşi planteze gândurile în minţile oamenilor. El lucrează să ne influenţeze prin ziare, cărţi, televiziune, reviste, radio, prieteni, vecini şi chiar şi prin predicatori. Chiar şi apostolul Petru a fost folosit odată, fără să-şi dea seama, ca purtător de cuvânt al lui Satan, sugerându-I lui Isus că nu era voia lui Dumnezeu ca El să moară (vezi Mat. 16:23).

Dar Satan şi duhurile rele lucrează, de asemenea, şi direct în minţile oamenilor, fără nici un intermediar uman, şi toţi creştinii se vor trezi uneori asaltaţi din plin. Atunci începe războiul spiritual. Îmi amintesc o femeie creştină valoroasă care a venit la un moment dat să îmi mărturisească o problemă. Spunea că ori de câte ori se ruga, îi veneau dintr-o dată în minte gânduri blasfematoare şi înjurături. Era una dintre cele mai agreabile, bune, valoroase şi dedicate femei din biserică şi totuşi avea această problemă cu gândurile urâte.

I-am explicat că aceste gânduri nu îşi aveau rădăcina în interiorul ei, ci că era atacată de Satan, care încerca să îi ruineze viaţa de rugăciune. Atunci mi-a spus că a încetat să se mai roage în fiecare zi, de teamă să nu mai aibă din nou acele gânduri. Satan câştigase.

Aşa că i-am spus să înceapă să se roage din nou şi, dacă îi mai veneau în minte aceste gânduri blasfematoare să le contracareze cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă avea un gând care spunea: „Isus nu a fost decât un …….“, ea să spună: „Nu, Isus a fost şi este Fiul divin al lui Dumnezeu“. Dacă îi venea în minte o înjurătură, trebuia să o substituie cu un gând de laudă la adresa lui Isus, etc.

I-am mai spus şi că, prin faptul că îi era frică să nu aibă gânduri greşite, nu făcea altceva decât să le invite, întrucât teama este şi ea într-un fel o credinţă reversă – credinţa în diavol. Încercarea de a nu ne mai gândi la ceva anume presupune ca mai întâi să ne gândim la lucru respectiv pentru a ne strădui să nu ne mai gândim la el.

De exemplu, dacă îţi spun: „Nu te gândeşti la mâna dreaptă”, te vei gândi imediat la mâna dreaptă în timp ce încerci să faci ce ţi-am spus. Cu cât mai mult încerci, cu atât mai rău iese. Singura cale de a nu te mai gândi la mâna dreaptă este aceea de a te gândi conştient la altceva, de exemplu la pantofi. De îndată ce te vei gândi la pantofi, nu te vei mai gândi la mână.

Am încurajat acea femeie evalvioasă să „nu se teamă“, aşa cum ne porunceşte şi Biblia. Şi ori de câte ori detecta un gând care era contrar Cuvântului lui Dumnezeu, trebuia să îl înlocuiască cu unul conform Cuvântului lui Dumnezeu.

Mă bucur să îţi spun că mi-a urmat sfatul şi că, deşi a mai fost atacată de câteva ori în timpul rugăciunilor, a câştigat o victorie totală în lupta cu această problemă. A ieşit biruitoare dintr-un război spiritual biblic.

A fost, de asemenea, interesant să descopăr, în urma unor sondaje făcute în mai multe biserici, că problema ei era foarte răspândită. De obicei, mai mult de jumătate din numărul creştinilor pe care i-am interogat au menţionat că la un anumit moment au avut gânduri blasfematoare în timp ce se rugau. Satan nu este atât de original pe cât pare.

„Ai grijă ce asculţi“

Nu-i putem opri pe Satan sau pe duhurile rele să ne atace minţile, dar nu trebuie să permitem gândurilor lor să devină gândurile noastre. Adică, nu trebuie să rămânem asupra ideilor şi sugestiilor demonice, însuşindu-ni-le. După cum s-a spus: „Nu poţi împiedica păsările să zboare deasupra capului tău, dar le poti împiedica să-ţi facă un cuib în păr.“

În plus, ar trebui să fim atenţi ca, atât cât ţine de noi, să nu ne expunem minţile la influenţele păcătoase. Când stăm în faţa televizorului o oră sau când citim ziarul, este ca şi când am scoate plancarda de bun venit gândurilor care ar putea fi satanice. Imediat după ce a spus pilda semănătorului, Isus a avertizat: „Luaţi seama la ce auziţi“ (Marcu 4:24).

Isus ştia că efectele distructive ale auzirii minciunilor îi permitea lui Satan să planteze „seminţe“ în inima şi mintea noastră. Aceste seminţe se pot transforma în „spini şi mărăcini“ care vor sfârşi prin a înăbuşi Cuvântul lui Dumnezeu din vieţile noastre (vezi Marcu 4:7, 18-19).

Perspectiva lui Petru asupra războiului spiritual

Apostolul Petru a înţeles războiul spiritual biblic şi adevărat. Niciunde în epistolele sale nu i-a îndemnat pe creştini să surpe puterea căpeteniilor şi stăpânirilor de deasupra oraşelor. Dar i-a învăţat să reziste atacurilor lui Satan în viaţa personală şi le-a spus modul exact prin care pot face acest lucru:

Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi (1 Petru 5:8-9).

Observă mai întâi că Petru a menţionat că poziţia noastră era una de apărare, nu de atac. Satan este cel care ne dă târcoale, el ne vânează pe noi, nu noi pe el. Sarcina noastră este nu aceea de a ataca, ci de a ne împotrivi.

În al doilea rând, observă că Satan, ca un leu, caută pe cine să înghită. Cum ar putea înghiţi creştinii? Insinua Petru că Satan putea să le mănânce trupurile, aşa cum fac lei? Evident nu. Singura modalitate de a devora creştini este aceea de a-i determina să creadă minciuni care să le distrugă credinţa.

În al treilea rând, observă că Petru ne spune să ne împotrivim diavolului prin credinţă. Lupta noastră nu este o bătălie fizică şi nici nu ne putem folosi pumnul împotriva lui Satan. El ne asaltează cu minciuni, iar noi ne împotrivim acestor minciuni prin fermitatea încrederii în Cuvântul lui Dumnezeu. Din nou spun, acesta este adevăratul război spiritual biblic.

Creştinii cărora le scria Petru sufereau persecuţii aspre şi erau astfel tentaţi să renunţe la credinţa lor în Hristos. De multe ori, când suntem în mijlocul unor situaţii adverse, Satan ne bombardează cu îndoieli şi minciuni. Acesta este momentul în care trebuie să fim fermi în credinţă. Aceasta este „ziua diavolului“ despre care a scris Pavel, când trebuie să ne îmbrăcăm „cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să [putem] ţine piept împotriva uneltirilor diavolului“ (Efes. 6:11; subliniere personală).

Perspectiva lui Iacov asupra războiului spiritual

În epistola sa, apostolul Iacov a făcut, de asemenea, unele precizări despre războiul spiritual. Le-a spus el creştinilor că rugăciunile lor puteau influenţa rezultatul bătăliilor angelice? Nu. Le-a spus să studieze istoria oraşelor pentru a putea stabili ce gen de duhuri rele au fost acolo de la început? Nu.

Iacov a crezut în războiul spiritual biblic şi de aceea a scris:

Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi (Iacov 4:7; subliniere personală).

Observă încă o dată că postura creştinului este aceea de apărare – trebuie să ne împotrivim, nu să atacăm. Când ne vom împotrivi, Iacov promite că Satan va fugi de la noi. Nu are nici un motiv să rămână în preajma unui creştin care nu se va lăsa înşelat de minciunile lui, care nu-i va pune în aplicare sugestiile şi nici nu va ceda ispitei.

Observă, de asemenea, că Iacov ne-a îndemnat mai întâi să ne supunem lui Dumnezeu. Ne supunem lui Dumnezeu prin ascultarea de Cuvântul Lui. Împotrivirea noastră faţă de Satan este bazată pe supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Perspectiva lui Ioan asupra războiului spiritual

Şi apostolul Ioan a scris despre războiul spiritual în prima lui epistolă. Ne-a spus el să mergem pe înălţimi pentru a nimici întăriturile diavolului? Nu. Ne-a spus cum să scoatem dracii de mânie din creştinii care au uneori accese de acest gen? Nu.

Dar Ioan, asemenea lui Petru şi Iacov, a crezut în războiul spiritual biblic şi, de aceea, instrucţiunile lui au fost similare celorlalte:

Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum. Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume. Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii (1 Ioan 4:1-6).

Observă că toată discuţia lui Ioan din acest pasaj se învârte în jurul minciunilor lui Satan şi a adevărului lui Dumnezeu. Trebuie să testăm duhurile pentru a ne asigura că sunt sau nu de la Dumnezeu, iar acest test are la bază adevărul. Duhurile rele nu vor admite că Isus Hristos a venit în trup. Ele sunt mincinoase.

Ioan ne-a spus, de asemenea, că am biruit duhurile rele. Cu alte cuvinte, ca cetăţeni ai Împărăţiei luminii, nu mai suntem sub dominaţia lor. Cel mai mare, Isus, trăieşte în noi. Oamenii în viaţa cărora trăieşte Isus nu ar trebui să se teamă de demoni.

Ca urmaşi ai lui Hristos, nu ar trebui să ascultăm minciunile duhurilor rele, iar Ioan afirmă că cei care Îl cunosc pe Dumnezeu ne vor asculta, deoarece noi deţinem adevărul – avem Cuvântul lui Dumnezeu.

Din nou, observă că strategia lui Satan este aceea de a îndemna oamenii să creadă minciunile lui. Satan nu ne poate învinge dacă ştim şi credem adevărul. Iată în ce constă războiul spiritual biblic.

Credinţa este cheia

Pentru câştigarea războiului spiritual, nu este suficientă doar cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Cheia este credinţa autentică în ceea ce a spus Dumnezeu pentru a ne împotrivi diavolului şi a scoate draci. De exemplu, gândeşte-te din nou la pasajul pe care l-am analizat mai devreme, când Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „puterea să scoată afară duhurile necurate“ (Matei 10:1). Şapte capitole mai târziu îi vedem incapabili să scoată un demon dintr-un băiat epileptic.[8] Când a aflat Isus despre eşuarea lor S-a lamentat:

„O, neam necredincios şi pornit la rău!“ a răspuns Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine“ (Mat. 17:17).

Necredinţa lor o deplângea Isus. Mai mult, când ucenicii Săi L-au întrebat mai târziu de ce nu au putut scoate afară demonul, Isus le-a răspuns: „din pricina puţinei voastre credinţe“ (Mat. 17:20). Vedem astfel că autoritatea lor de a scoate demoni nu funcţiona fără credinţă. Succesul nostru în scoaterea dracilor şi în împotrivirea în faţa diavolului depinde de credinţa pe care o avem în Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr credem ceea ce a spus Dumnezeu, atunci vom vorbi şi vom acţiona ca atare. Câinii fugăresc oamenii care fug de ei şi acelaşi lucru este valabil şi în cazul diavolului. Dacă fugi, diavolul te va urmări. Dar dacă rămâi ferm în credinţă, el va fugi de la tine (vezi Iacov 4:7).

Fără îndoială că lipsa de credinţă a apostolilor a fost foarte evidentă pentru orice observator, întrucât au încercat, dar nu au reuşit să elibereze băiatul de demon. Dacă diavolul acela s-ar fi manifestat în faţa ucenicilor la fel ca în faţa lui Isus, trântind băiatul la pământ şi scuturându-l cu putere (vezi Luca 9:42) şi făcându-i spume la gură (vezi Marcu 9:20), este foarte probabil ca credinţa lor să se fi transformat în teamă. Şi aşa, probabil că au fost paralizaţi de ceea ce au văzut.

Totuşi, cel care are credinţă nu este mişcat de ceea ce vede, ci mai degrabă de ceea ce a spus Dumnezeu. „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere“ (2 Cor. 5:7; subliniere personală). Dumnezeu nu poate minţi (vezi Tit 1:2) şi deci, chiar dacă circumstanţele noastre par a contrazice Cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui să rămânem neclintiţi în credinţă.

Observă că Isus l-a eliberat pe băiat de demon în numai câteva secunde. L-a eliberat prin credinţă. Nu Şi-a pierdut timpul conducând o „sesiune de eliberare“. Cei care au credinţă în autoritatea dată lor de Domnul nu au nevoie de ore întregi pentru a scoate un drac.

Mai mult, nu există nici o consemnare în care Isus să fi strigat la vreun drac. Cei care au credinţă nu trebuie să ţipe. Nici nu i-a poruncit de mai multe ori vreunui demon să iasă afară. O singură dată a fost suficientă. O a doua poruncă ar fi însemnat strecurarea îndoielii.

Pe scurt

Ucenicizatorul autentic îi învaţă pe ucenici războiul spiritual biblic prin cuvinte şi fapte, astfel încât aceştia să fie în stare să se împotrivească uneltirilor diavolului şi să umble în ascultare de poruncile lui Hristos. El nu îşi îndreaptă ucenicii spre noile „curente doctrinare“ care promovează metode nebiblice de război spiritual, ştiind că cei care practică aceste metode sunt focalizaţi pe lucruri greşite şi sunt chiar înşelaţi de Satan, adică de acela pe care ei proclamă victorioşi că îl înving.


[1] Acest concept este tratat mai amplu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pe care o poţi citi în engleză pe adresa de internet www.shepherdserve.org.

 

[2] Excepţia de la această regulă ar fi cazul în care oamenii sunt atât rău posedaţi de demoni încât nu au nici un mijloc de a-şi exprima dorinţa de a fi eliberaţi. În aceste cazuri este nevoie de darurile spirituale ale Duhului pentru eliberare, iar darurile Duhului acţionează după cum doreşte El.

[3] Această idee este susţinut şi de descrierea pe care o face Pavel necredincioşilor în Romani 1:18-32.

[4]Desigur, este adevărat că în anumite zone geografice există un procentaj mai mic sau mai mare de oameni ce aparţin ambelor împărăţii.

[5] Cu siguranţă că adepţii teoriei „odată mântuit, veşnic mântuit“ se vor împotrivi acestei afirmaţii. I-aş încuraja să citească Rom. 11:22; 1 Cor. 15:1-2; Fil. 3:18-19; Col. 1:21-23 şi Evrei 3:12-14, acordând o atenţie deosebită cuvântului „dacă“ ori de câte ori îl întâlnesc.

[6] „Duhul geloziei“ despre care se vorbeşte în Numeri 5:14-30 şi „duhul trufiei“ din Proverbe 16:18 sunt exemple bune în favoarea ideii că acest cuvânt duh este folosit mai degrabă pentru a evidenţia un anumit gen de atitudine predominantă, decât pentru a caracteriza un demon. În Numeri 14:24 citim despre Caleb că avea un „alt duh“, ceea ce este în mod clar o referire la atitudinea lui bună.

[7] Acest lucru nu înseamnă că copiii nu suferă din cauza păcatelor părinţilor lor, deoarece de cele mai multe ori aşa se întâmplă. Totuşi, atunci când suferă, nu este o davadă a faptului că Dumnezeu îi pedepseşte pe aceşti copiii datorită păcatelor părinţilor lor, ci este mai degrabă o dovadă că oamenii care sunt atât de răi încât fac din păcat o practică îşi vor afecta proprii copii. Este, de asemenea, foarte clar din punct de vedere biblic că Dumnezeu, în mila Lui, poate renunţa să Îşi manifeste mânia faţă de un individ şi să o reverse ulterior asupra unui copil, care o merită la fel de mult sau chiar mai mult. În acelaşi fel, El Îşi poate opri manifestarea pedepsei faţă de o generaţie rea şi să o reverse totuşi asupra unei generaţii ulterioare care o merită la fel de mult sau chiar mai mult (vezi Ier. 16:11-12). Dar acest lucru este diferit de pedepsirea unei persoane pentru păcatele bunicilor ei.

[8] Ar trebui să fim foarte precauţi faţă de presupoziţia că toate cazurile de epilepsie sunt cauzate de duhuri rele interioare.