De vreme ce se ştie deja că femeile alcătuiesc mai mult de jumătate din biserica Domnului Isus Hristos, este important să înţelegem rolul pe care li l-a încredinţat Dumnezeu în cadrul trupului. În majoritatea bisericilor şi lucrărilor, femeile sunt privite ca lucrători valoroşi, întrucât ele împlinesc în general majoritatea lucrării generale.
Totuşi, nu toţi sunt de acord în ceea ce priveşte rolurile femeii. Femeilor li se interzice implicarea în anumite domenii ale lucrării desfăşurate în cadrul bisericii, inclusiv vorbirea şi conducerea. Unele bisericii acceptă ca femeile să fie pastoriţe; multe altele nu acceptă. Unele biserici le permit femeilor să dea învăţătură, altele nu. Unele nu le permit să vorbească deloc în timpul serviciilor divine.
Marea parte a acestor neînţelegeri se datorează diferitelor interpretări ale cuvintelor lui Pavel referitoare la rolurile femeii din 1 Cor. 14:34-35 şi 1 Tim. 2:11-3:7. Aceste pasaje reprezintă tema studiului nostru, în special a ultimei părţi din acest capitol.
Încă de la început
Pentru început, să analizăm ce ne spune Scriptura despre femei încă din primele ei pagini. Femeile, ca şi bărbaţii, sunt create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu:
Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut (Gen. 1:27).
Ştim desigur că Dumnezeu l-a creat pe Adam înainte de a o crea pe Eva şi este adevărat că Pavel consideră că acest lucru are o semnificaţie spirituală (vezi 1 Tim. 2:3). Vom discuta mai târziu despre semnificaţia acestei ordine în creaţie, aşa cum explică Pavel, dar pentru moment este suficient să spunem că ea nu denotă superioritatea bărbatului faţă de femeie, întrucât ştim că Dumnezeu a creat animalele înainte de a creea oamenii (vezi Gen. 1:24-28) şi nimeni nu ar fi de acord că animalele sunt superioare oamenilor.[1]
Femeia a fost creată pentru a fi ajutorul soţului său (vezi Gen. 2:18). Dar repet, acest lucru nu este o dovadă a inferiorităţii, ci doar relevă rolul ei în căsnicie. Duhul Sfânt ne este dat ca ajutor, dar în mod cert nu ne este inferior. Din contră, ne este superior! Şi am putea foarte bine spune că Dumnezeu a creat femeia pentru a fi ajutorul potrivit pentru soţul său dovedeşte că bărbaţii au nevoie de ajutor! Dumnezeu este Cel care a spus că nu era bine ca omul să fie singur (vezi Gen. 2:18). Acest adevăr a fost dovedit de nenumărate ori de-a lungul istoriei, când bărbaţii au rămas fără soţii care să îi ajute.
În ultimul rând, observăm încă din primele pagini ale Genesei că prima femeie a fost creată din carnea primului bărbat. Ea a fost luată din el, ceea ce dovedeşte că lui îi lipseşte ceva fără ea şi că cei doi au fost la origine una. În plus, ceea ce a separat Dumnezeu fusese planificat să devină din nou una prin unire sexuală, o unire nu doar pentru procreere, ci pentru exprimarea dragostei şi experimentarea unei plăceri reciproce care îi fac dependenţi unul de celălalt.
Toate aceste lecţii date de creaţie contrazic ideea că un sex este superior celuilalt sau că unul are dreptul să îl domine pe celălalt. Şi doar pentru că Dumnezeu a atribuit femeilor roluri diferite în căsnicie sau în lucrare nu are deloc de a face cu egalitatea lor cu bărbaţii înaintea lui Hristos, în care „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască“ (Gal. 3:28).
Femeile din Vechiul Testament implicate în lucrare
Pe baza acestei fundaţii, să analizăm câteva dintre femeile pe care le-a folosit Dumnezeu în Vechiul Testament pentru a-Şi împlini scopurile divine. Desigur, este foarte clar că Dumnezeu a chemat în perioada Vechiului Testament, în primul rând, bărbaţii la lucrarea vocaţională, aşa cum a făcut şi în timpul Noului Testament. Istoriile unor bărbaţi ca Moise, Aaron, Iosua, Iosif, Samuel şi David umplu paginile Vechiului Testament.
Totuşi, multe femei reprezintă dovada că Dumnezeu poate chema şi folosi pe oricine doreşte El, iar femeile echipate de Dumnezeu sunt potrivite pentru orice sarcină la care le cheamă.
Înainte de a discuta în mod specific despre aceste femei, ar trebui să observăm că fiecare bărbat important din Vechiul Testament a fost născut şi crescut de o femeie. Fără femeia Iochebed nu ar fi existat nici un Moise (vezi Ex. 6:20). Nici nu ar fi existat vreun alt bărbat al lui Dumnezeu dacă nu ar fi existat mamele care le-au dat viaţă. Femeilor li s-a dat lucrarea plină de responsabilitatea dificilă şi demnă de laudă a creşterii copiilor Domnului (vezi 2 Tim. 1:5).
Iochebed nu numai că a fost mama a doi bărbaţi chemaţi de Dumnezeu, mai precis Moise şi Aaron, ci şi a unei femei chemate de Dumnezeu, sora lor, o prorociţă şi lideră de închinare pe nume Maria (vezi Exod 15:20). În Mica 6:4, Dumnezeu a considerat-o pe Maria, alături de Moise şi Aaron înşişi, lidera Israelului:
„Căci te-am scos din ţara Egiptului, te-am izbăvit din casa robiei, şi am trimis înaintea ta pe Moise, Aaron şi Maria!“ (subliniere personală).
Desigur, rolul de conducere deţinut de Maria în Israel nu a fost la fel de proeminent ca şi cel al lui Moise. Totuşi, în calitate de prorociţă, Maria a vorbit în Numele lui Dumnezu şi cred că putem presupune fără să greşim că mesajele trimise de Dumnezeu prin ea se adresau nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor lui Israel.
O femeie judecător peste Israel
O altă femeie pe care Dumnezeu a crescut-o pentru a deveni lideră în Israel a fost Debora, care a trăit pe vremea judecătorilor lui Israel. Prorociţă fiind, ea a fost peste Israel şi judecător, aşa cum au fost la vremea lor Ghedeon, Iefta şi Samson. Suntem informaţi că „copiii lui Israel se suiau la ea ca să fie judecaţi“ (Jud. 4:5). Deci lua decizii şi pentru bărbaţi, nu numai pentru femei. Nu există nici o îndoială în această privinţă: O femeie le spunea bărbaţilor ce să facă şi Dumnezeu a fost Cel care a uns-o pentru a acţiona astfel.
Asemenea majorităţii femeilor pe care le cheamă Dumnezeu în lucrare, Debora a înfruntat cel puţin un bărbat care avea dificultăţi în a primi cuvântul lui Dumnezeu din gura unei femei. Numele lui era Barac şi, deoarece era sceptic faţă de instrucţiunile profetice ale Deborei ca el să meargă la război împotriva generalului cananean Sisera, l-a informat că onoarea de a-l omorâ pe Sisera va fi dată unei femei. Aşa s-a întâmplat, deoarece o femeie pe nume Iael a fost cea care a bătut în capul lui Sisera un ţăruş al cortului, pe când era el adormit (vezi Jud. 4). Povestea se termină cu Barac cântând în duet cu Debora! Unele versuri sunt pline de laudă atât la adresa Deborei, cât şi la cea a lui Iael (vezi Jud. 5) şi poate că astfel Barac a devenit o persoană care a crezut în cele din urmă în „lucrarea femeilor“.
A treia prorociţă
O a treia femeie menţionată în Vechiul Testament ca fiind o prorociţă foarte respectată este Hulda. Dumnezeu a folosit-o pentru a oferi unui bărbat, regele îngrijorat al lui Iuda, Iosia, profunzime profetică şi instrucţiuni de încredere (vezi 2 Împ. 22). Este foarte probabil ca Dumnezeu să o fi folosit pe Hulda în mod frecvent pentru această lucrare, altfel Iosia nu ar fi avut atâta încredere în ceea ce îi spunea ea.
Dar de ce le-a chemat Dumnezeu pe Maria, pe Debora şi pe Hulda să fie prorociţe? Nu ar fi putut chema în schimb bărbaţi?
Bineînţeles că Dumnezeu ar fi putut chema bărbaţi care să facă exact aceleaşi lucruri pe care le-au făcut aceste trei femei. Dar nu a făcut-o. Şi nimeni nu ştie de ce. Ceea ce ar trebui să învăţăm de aici este că ar fi bine să nu Îl limităm pe Dumnezeu când vine vorba despre cine sunt cei pe care îi cheamă El în lucrare. Deşi în mod normal Dumnezeu a ales bărbaţi pentru sarcina de conducere în Vechiul Testament, uneori a ales şi femei.
În cele din urmă, ar trebui remarcat că toate cele trei exemple proeminente de femei implicate în lucrare în Vechiul Testament au fost prorociţe. Există şi câteva lucrări din Vechiul Testament la care nu au fost chemate femeile. De exemplu, nu au existat femei chemate să fie preotese. Astfel, s-ar putea ca Dumnezeu să rezerve anumite funcţii doar bărbaţilor.
Femei implicate în lucrare în Noul Testament
În mod interesant, descoperim că Dumnezeu a chemat şi în Noul Testament femei care să fie prorociţe. Când Isus avea numai câteva zile, Ana I-a recunoscut identitatea şi a început să proclame lucrarea mesianică:
Mai era acolo şi o prorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţia lui Aşer. Ea era foarte înaintată în vârstă, şi trăise cu bărbatul ei şapte ani după fecioria ei. Rămasă văduvă, şi fiind în vârstă de optzeci şi patru de ani, Ana nu se depărta de Templu şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni. A venit şi ea în acelaşi ceas, şi a început să laude pe Dumnezeu, şi să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului (Luca 2:36-38; subliniere personală).
Observă că Ana a vorbit despre Isus tuturor celor ce „aşteptau mântuirea Ierusalimului“. Adică inclusiv bărbaţilor. Astfel, am putea spune că Ana i-a învăţat pe bărbaţi despre Hristos.
Există şi alte femie în Noul Testement pe care Dumnezeu le-a folosit, dându-le darul prorociei. Maria, mama lui Isus face sigur parte din această categorie (vei Luca 1:46-55). De fiecare dată când sunt citite cuvintele profetice ale Mariei în timpul bisericii, am putea spune că o femeie învaţă biserica. (Şi Dumnezeu a onorat incontestabil femeile prin aducerea Fiului Său pe lume printr-o femeie, ceva ce putea face prin multe alte mijloace.)
Lista continuă. Dumnezeu a prezis prin gura profetului Ioel că atunci când Dumnezeu va revărsa Duhul Său Sfânt, atât fiii cât şi fiicele lui Israel vor profeţi (vezi Ioel 2:28). Petru a confirmat că profeţia lui Ioel era aplicabilă şi dispoziţiilor Noului Legământ (vezi Fapte 2:17).
În Fapte 21:8-9 ni se spune că Filip evanghelistul a avut patru fete care erau prorociţe.
Pavel a scris despre femeile care proroceau în întâlnirile bisericii (vezi 1 Cor. 11:5). Din context este clar că erau prezenţi şi bărbaţi.
Cu toate aceste exemple scripturale ale femeilor folosite de Dumnezeu ca prorociţe, nu avem nici un motiv rezonabil să ne împotrivim ideii că Dumnezeu poate folosi femeile pentru asemenea lucrări! Mai mult, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că femeile nu le pot profeţi bărbaţilor în Numele lui Dumnezeu.
Femei în funcţia de Pastor?
Cum rămâne cu femeile care slujesc în funcţia de pastor? Pare evident că Dumnezeu a intenţionat ca funcţia de pastor/prezbiter/supraveghetor să fie îndeplinită de bărbaţi:
Adevărat este cuvântul acesta: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.“ Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii“ (1 Tim 3:1-2; subliniere personală).
Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare (Tit 1:5-6; subliniere personală).
Pavel nu spune în mod expres că li se interzice femeilor deţinerea acestor funcţii şi de aceea trebuie să fim oarecum precauţi înainte de a lua o decizie definitivă. Se pare că în lumea contemporană există numeroase femei foarte eficiente în funţia de pastor/prezbiter/supraveghetor, mai ales în naţiunile în curs de dezvoltare, totuşi încă mai reprezintă o minoritate copleşitoare. Poate că Dumnezeu cheamă ocazional femei în această poziţie, când slujesc scopurilor înţelepte ale Împărăţiei Lui sau când nu există personal masculin calificat pentru conducere. Este, de asemenea, posibil ca multe femei pastor din trupului lui Hristos să fie de fapt chemate la alte lucrări biblice valide pentru femei, precum prorocia, dar structura curentă a bisericii să nu le permită decât funcţia pastorală.
De ce este poziţia de pastor/prezbiter/supraveghetor rezervată bărbaţilor? Înţelegerea funcţiei acestui rol ne-ar putea ajuta să găsim răspunsul. Una dintre cerinţele scripturale pentru pastor/prezbiter/supraveghetor este:
să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? (1 Tim. 3:4-5).
Această cerinţă are sens dacă înţelegem că prezbiterul Noului Testament supraveghea o biserică mică în casă. Rolul său era similar celui al unui tată care îşi cârmuia gospodăria. Acest lucru ne ajută să înţelegem de ce funcţia de pastor ar trebui deţinută de un bărbat – deoarece se aseamănă foarte mult cu organizarea familiei care, dacă este conform planului lui Dumnezeu, ar trebui condusă de soţ, nu de soţie. Mai multe despre acest subiect vom afla mai târziu.
Femei în funcţia de apostol?
Am concluzionat că femeile pot sluji ca prorociţe (dacă sunt chemate de Dumnezeu). Cum rămâne cu celelalte tipuri de lucrare? Pavel ne luminează în această privinţă în saluturile din Romani 16 unde laudă o serie de femei care au slujit în lucrare de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu. Una dintre ele a fost numită apostol. În următoarele trei citate am scris cu font cursiv toate numele de femei:
Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chencrea; s-o primiţi în Domnul, într-un chip vrednic de sfinţi, şi s-o ajutaţi în orice ar avea trebuinţă de voi; căci şi ea s-a arătat de ajutor multora şi îndeosebi mie (Rom. 16:1-2; subliniere personală).
Câtă consideraţie! Nu ştim exact ce lucrare împlinea Fivi, dar Pavel a numit-o „diaconiţă a Bisericii din Chencrea“ şi „un ajutor pentru mulţi“, inclusiv pentru el. Orice ar fi făcut pentru Domnul, trebuie să fi fost destul de semnificativ pentru a-i garanta recomandarea lui Pavel în faţa întregii biserici din Roma.
Următoarea este Priscila, care, împreună cu soţul său Acuila, aveau o lucrare atât de semnificativă încât toate bisericile dintre neamuri îi apreciau:
Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus, care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţumesc nu numai eu, dar şi toate Bisericile ieşite dintre Neamuri. Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor. Spuneţi sănătate lui Epenet, prea iubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos. Spuneţi sănătate Mariei, care s-a ostenit mult pentru voi. Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele mele şi tovarăşii mei de temniţă, care sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar (Rom. 16:3-7; subliniere personală).
În ceea ce o priveşte pe Iunia, pare destul de logic să conchidem că o persoană care este „cu vază între apostoli“ nu putea fi decât apostol. Iunia era apostol. Priscila şi Maria erau lucrători pentru Domnul.
„Spuneţi sănătate lui Ampliat, prea iubitul meu în Domnul. Spuneţi sănătate lui Urban, tovarăşul nostru de lucru în Hristos, şi lui Stache, prea iubitul meu. Spuneţi sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Hristos. Spuneţi sănătate celor din casa lui Aristobul. Spuneţi sănătate lui Ierodion, ruda mea. Spuneţi sănătate celor din casa lui Narcis, care sunt ai Domnului. Spuneţi sănătate Trifenei şi Trifosei, care se ostenesc pentru Domnul. Spuneţi sănătate Persidei prea iubite, care s-a ostenit mult pentru Domnul. Spuneţi sănătate lui Ruf, cel ales în Domnul şi mamei lui, care s-a arătat şi mama mea. Spuneţi sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma, şi fraţilor care sunt împreună cu ei. Spuneţi sănătate lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii lui, lui Olimpa şi tuturor sfinţilor care sunt împreună cu ei (Rom. 16:8-15; subliniere personală).
Este foarte clar că femeile pot fi „lucrători“ spirituali.
Femei în funcţia de învăţător?
Ce putem spune despre femeile în slujba de învăţător? Noul Testament nu menţionează nici una. Desigur, Biblia nu menţionează nici bărbaţi chemaţi să fie învăţători. Priscila (menţionată mai sus şi cunoscută şi sub numele de Prisca), soţia lui Acuila, a fost implicată în lucrarea de învăţare cel puţin la un nivel mai mic. De exemplu, când ea şi Acuila l-au auzit pe Apolo propovăduind în Efes o evanghelie greşită, „l-au luat la ei, şi i-au arătat mai cu deamănuntul Calea lui Dumnezeu“ (Fapte 18:26). Nimeni nu poate argumenta că Priscila nu şi-a ajutat soţul să îl înveţe pe Apolo, care era bărbat. În plus, Pavel face de două ori menţiuni la Priscila şi Acuila când scrie despre „biserica ce se adună în casa lor“ (vezi Rom. 16:3-5; 1 Cor. 16:19), iar în Romani 16:3 îi numeşte pe amândoi „tovarăşii mei de lucru“. Sunt puţine şanse ca Priscila să nu fi avut un rol activ în lucrare, alături de soţul ei.
Când Isus a poruncit femeilor să îi înveţe pe bărbaţi
Înainte de a face referire la cuvintele prin care Pavel le spune femeilor să tacă în adunare şi le interzice să îi înveţe pe bărbaţi, haide să analizăm un alt pasaj biblic care ne va ajuta să păstrăm echilibrul între cele două.
Când a înviat Isus, un înger a delegat cel puţin trei femei să îi înveţe pe ucenicii lui Isus care erau bărbaţi. Aceste femei au fost instruite să le spună ucenicilor că Isus a înviat şi că îi va întâlni în Galilea. Însă asta nu e tot. Puţin mai târziu, Isus Însuşi S-a arătat câtorva femei şi le-a poruncit să le spună ucenicilor să se ducă în Galilea (vezi Mat. 28:1-10; Marcu 16:1-7).
În primul rând, cred că este important că Isus a ales să Se arate mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor. În al doilea rând, dacă ar fi fost ceva fundamental greşit sau imoral ca femeile să îi înveţe pe bărbaţi, atunci Isus nu le-ar fi spus femeilor să îi înveţe pe bărbaţi despre învierea Lui, o informaţie destul de importantă şi pe care ar fi putut-o transmite singur (ceea ce a şi făcut mai târziu). Nimeni nu se poate împotrivi acestei realităţi: Domnul Isus a instruit femeile să îi înveţe pe bărbaţi un adevăr esenţial şi să le dea anumitor bărbaţi unele indicaţii spirituale.
Pasajele-problemă
Acum că avem o oarecare perspectivă asupra a ceea ce ne spune Biblia despre rolul femeilor în lucrare, vom avea mai multă perspicacitate în interpretarea „pasajelor-problemă“ din scrierile lui Pavel. Să analizăm mai întâi cuvintele referitoare la faptul că femeile ar trebui să tacă în adunare:
Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică (1 Cor. 14:34-35).
În primul rând, unii se întreabă, din mai multe motive, dacă acestea sunt indicaţiile date de Pavel sau doar citează ceea ce îi scriseseră corintenii. Este clar că în a doua jumătate a scrisorii, Pavel răspundea întrebărilor pe care i le puseseră corintenii într-o altă scrisoare (vezi 1 Cor. 7:1, 25; 8:1; 12:1; 16:1, 12).
În plus, chiar în următorul verset Pavel scrie despre ceea ce pote fi considerat o reacţie la politica abordată de corinteni de a determina femeile să tacă în adunările bisericii:
De la voi a ieşit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns? (1 Cor. 14:36, Traducere Literală Nouă).
Versiunea King James (şi Dumitru Cornilescu, n. t.) traduce acest verset într-un mod în care Pavel pare şi mai surprins faţă de atitudinea corintenilor:
Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el? (1 Cor. 14:36).
În oricare dintre cazuri, Pavel pune în mod cert două întrebări retorice. Răspunsul la ambele este: Nu! Nu corintenii erau cei care iniţiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi nici nu le fusese dat numai lor. Întrebările lui Pavel sunt fără îndoială reproşuri faţă de mândria lor. Dacă ele sunt reacţii la cele două versete anterioare, acestea par a spune: „Cine credeţi că sunteţi voi? De când daţi decrete referitoare la care sunt persoanele pe care le poate folosi Dumnezeu pentru a transmite cuvântul Său şi care nu sunt? Dumnezeu poate folosi femeile dacă aşa doreşte, iar voi sunteţi nechibzuiţi dacă le determinaţi să tacă.“
Această interpertare pare logică dacă luăm în considerare faptul că Pavel scrisese deja în aceeaşi scrisoare despre modul corect în care femeile puteau profeţi în biserică (vezi 1 Cor. 11:5), ceea ce le cerea implicit să nu tacă. Mai mult, câteva versete după acestea, Pavel îi îndeamnă pe toţi corintenii[2], inclusiv pe femei, „să râvnească după prorocie“ (1 Cor. 14:39). Astfel, s-ar părea că se contrazice pe sine dacă în 14:34-35 stabilea într-adevăr o poruncă fermă ca femeile să tacă în adunări.
Alte variante
Să presupunem însă că afirmaţiile din 1 Cor. 14:34-35 sunt cuvintele originare ale lui Pavel şi că într-adevăr îndeamnă femeile să tac. Cum am putea interpreta în acest caz spusele sale?
Ar trebui să ne întrebăm din nou de ce a dat Pavel o poruncă aşa fermă ca femeile să nu vorbească deloc în adunări, când tot el a spus în aceeaşi scrisoare că se pot ruga şi pot profeţi în adunări?
Mai mult, Pavel era cu siguranţă conştient de multele momente biblice despre care am vorbit deja şi în care Dumnezeu a folosit femei care să vorbească în public chiar şi bărbaţilor. De ce le-ar cere să tacă celor pe care Dumnezeu le-a desemnat de multe ori să vorbească?
Desigur, bunul simţ ne spune că Pavel nu ar fi putut insinua că femeile ar trebui să fie complet tăcute ori de câte ori se aduna biserica. Nu uitaţi că biserica timpurie se aduna în case şi că luau masa împreună. Oare putem crede că femeile nu rosteau absolut nici un cuvânt de când intrau în casă şi până plecau? Că nu vorbeau în timp ce pregăteau masa sau când mâncau? Că nu le spuneau nimic copiilor lor în tot acest timp? Un asemenea gând este absurd.
Dacă „acolo unde se adună doi sau trei“ în numele lui Isus este şi El prezent (vezi Mat. 18:20), constituind astfel fără îndoială o adunare, când se adunau două femei în Numele lui Isus nu aveau voie să îşi vorbească una alteia?
Nu, dacă 1 Corinteni 14:34-35 reprezintă într-adevăr îndrumările lui Pavel, el se referea doar la o simplă problemă de ordine în cadrul bisericii. Unele femei călcau într-un fel această ordine prin întrebările puse. Pavel nu a vrut să spună că femeile trebuie să tacă mai mult decât el pe parcursul întregii întâlniri, mai ales conform instrucţiunilor date câteva versete mai devreme referitoare la proroci:
Şi dacă este făcută o descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă (1 Cor. 14:30; subliniere personală).
În acest caz, cuvântul „să tacă“ înseamnă „să se oprească temporar din vorbire“.
Pavel i-a învăţat, de asemenea, pe cei care vorbeau în limbi să tacă dacă nu era nimeni care să traducă în adunare:
Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în Biserică, şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu (1 Cor. 14:28; subliniere personală).
Îi îndemna Pavel pe astfel de oameni să păstreze tăcere completă pe tot parcursul adunări? Nu, doar le spunea să tacă în ceea ce privea vorbirea în limbi pentru care nu exista traducere. Observă că Pavel le-a spus „să tacă în Biserică“, aceeaşi indicaţie pe care le-a dat-o şi femeilor în 1 Cor. 14:34-35. Aşa că de ce să interpretăm cuvintele lui Pavel referitoare la tăcerea femeilor în biserică drept „tăcerea pe tot parcursul adunării“, dar să intepretăm cuvintele referitoare la cei care tulburau ordinea prin vorbirea în limbi ca fiind „o abţinere de la a vorbi în anumite momente specifice din timpul bisericii“?
În final, remarcă că, în pasajul respectiv, Pavel nu se adresa tuturor femeilor. Cuvintele lui îşi găseau aplicabilitatea numai în cazul femeilor căsătorite, deoarece ele erau îndemnate „să întrebe pe bărbaţii lor acasă“ dacă aveau întrebări.[3] Poate că o parte a problemei consta în faptul că femeile căsătorite puneau întrebări altor bărbaţi decât soţilor lor. Un asemenea scenariu ar putea fi cu siguranţă considerat neadecvat şi ar putea denota un anume grad de lipsă de respect şi supunere faţă de proprii lor soţi. Dacă aceasta era problema la care se referea Pavel, acesta ar putea fi motivul pentru care şi-a bazat argumentul pe faptul că femeile ar trebui să fie supuse (soţilor lor, evident), aşa cum spunea Legea încă din primele paginii ale Genesei (vezi 1 Cor. 14:34).
Pe scurt, dacă în 1 Corinteni 14:34-35 Pavel dădea într-adevăr instrucţiuni referitoare la faptul că femeile ar trebui să tacă în adunări, atunci doar le spune femeilor căsătorite să tacă, adică să nu pună întrebări în momente nepotrivite sau într-un mod lipsit de respect faţă de soţii lor. Altfel, ele pot să prorocească, să se roage sau să vorbească.
Celălalt pasaj-problemă
În cele din urmă ajungem şi la cel de al doilea „pasaj-problemă“ aflat în prima scrisoare a lui Pavel către Timotei:
Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii (1 Tim. 2:11-14).
În mod cert Pavel ştia despre Maria, Debora, Hulda şi Ana, patru prorociţe care au vorbit bărbaţilor şi femeilor în numele lui Dumnezeu, învăţându-i efectiv voia lui Dumnezeu. Cu siguranţă ştia că Debora, judecător peste Israel, a exercitat un anumit grad de autoritate asupra bărbaţilor şi femeilor. Fără îndoială, ştia că Dumnezeu Îşi revărsase Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, împlinind parţial profeţia lui Ioel că Dumnezeu urma să reverse Duhul Său peste toţi, astfel încât fii şi fiice să prorocească Cuvântul Domnului. Cu siguranţă a ştiut că Isus a desemnat anumite femei să ducă mesajul Său apostolilor bărbaţi. Cu siguranţă îşi aducea aminte de propriile cuvinte de încurajare adresate bisericii din Corint referitoare la femeile care se rugau şi proroceau în timpul întâlnirilor bisericii. În mod cert îşi amintea că le spusese corintenilor că oricare dintre ei putea primi de la Duhul Sfânt o învăţătură pe care să o împartă cu trupul (vezi 1 Cor. 14:26). Atunci ce anume a vrut să comunice când a scris aceste cuvinte lui Timotei?
Observă că Pavel face apel la doi factori din Genesa ca premiză pentru îndemnul lui: (1) Adam a fost creat înaintea Evei şi (2) Eva, nu Adam, a fost amăgită şi s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Primul fapt stabileşte relaţia corectă dintre bărbat şi femeie. După cum ne învaţă ordinea creaţiei, soţul este cel care trebuie să fie capul, învăţătură pe care Pavel o dă în alte scrisori (vezi 1 Cor. 11:3; Efes. 5:23-24).
Un al doilea lucru pe care îl menţionează Pavel nu este acela de a sugera că femeile sunt mai uşor de amăgit decât bărbaţii, deoarece nu sunt. De fapt, de vreme ce în trupul lui Hristos sunt mai multe femei decât bărbaţi, s-ar putea spune că bărbaţii sunt mult mai probabil uşor de înşelat decât femeile. Din contră, cel de al doilea lucru menţionat dovedeşte că, atunci când ordinea stabilită de Dumnezeu în familie este neglijată, i se deschide o portiţă lui Satan. Adevărata problemă a umanităţii a început în grădina în care relaţia dintre femeie şi bărbat nu era în ordine – soţia lui Adam nu era supusă lui. Probabil că Adam îi spusese soţiei instrucţiunile date de Dumnezeu referitoare la fructul interzis (vezi Gen. 2:16-17; 3:2-3).
Totuşi, ea nu i-a urmat instrucţiunile. Într-un fel chiar a exercitat autoritate asupra lui când i-a dat să mănânce din fructul oprit (vezi Gen. 3:6). În acest caz nu Adam o conducea pe Eva; Eva îl conducea pe Adam. Rezultatul a fost un dezastru.
Biserica – un model de familie
Ordinea intenţionată de Dumnezeu în familie ar trebui în mod categoric ilustrată de biserică. După cum am menţionat mai devreme, este important să nu uităm că, în primii trei sute de ani din istoria bisericii, comunităţile bisericeşti erau mici. Ele se întâlneau în case. Pastorii/prezbiterii/supraveghetorii erau asemenea tatălui unei familii. Această structură a bisericii instaurată de Dumnezeu se asemăna atât de mult unei familiei, şi de fapt chiar reprezenta una, încât conducerea femeii ar fi transmis un mesaj greşit familiilor din interiorul şi din afara bisericii. Imaginează-ţi o femeie pastor/prezbiter/supraveghetor dând în mod frecvent învăţătură într-o biserică în casă, în timp ce bărbatul său o ascultă, supunându-se autorităţii ei. Această perspectivă ar fi fost contrară ordinii stabilite de Dumnezeu în familie şi ar fi oferit instaurat un exemplu greşit.
Iată la ce se refereau cuvintele lui Pavel. Remarcă că ele sunt spuse în contextul apropiat al cerinţelor pe care le are pentru prezbiteri (vezi 1 Tim. 3:1-7), dintre care una este aceea că acea persoană ar trebui să fie bărbat. Ar trebui, de asemenea, remarcat că prezbiterii ar trebui să dea în mod regulat învăţătură în biserică (vezi 1 Tim. 5:17). Cuvintele lui Pavel referitoare la faptul că femeile ar trebui să primească învăţături în tăcere şi să nu li se permită să dea învăţătură sau să exercite autoritate asupra bărbaţilor sunt în mod clar legate de ordinea adecvată în biserică. Ceea ce el descrie ca fiind inadecvat este o femeie care să împlinească parţial sau total rolul unui pastor/prezbiter/supraveghetor.
Asta nu înseamnă că femeile/soţiile, nu pot să se roage, să profeţească, să primească o scurtă învăţătură pe care să o împărtăşească cu trupul lui Hristos sau să vorbească în general în timpul întâlnirii bisericii, în supunere faţă de soţ. Ea poate face toate aceste lucruri în biserică fără a încălca ordinea divină a lui Dumnezeu, aşa cum le poate face şi acasă. Ceea ce i se interzice să facă în biserică nu este nici mai mult nici mai puţin decât ce i se interzice să facă acasă – să îşi exercite autoritatea faţă de soţul ei.
În versetele ulterioare mai observăm, de asemenea, că femeile puteau deţine funcţia de diacon ca şi bărbaţii (vezi 1 Tim. 3:12). Slujirea în biserică în funcţia de diaconiţă sau slujitoare, ceea ce şi înseamnă în realitate, nu încalcă ordinea divină a lui Dumnezeu între soţ şi soţie.
Acesta este singurul mod de a armoniza cuvintele lui Pavel din 1 Tim. 2:11-14 cu ceea ce ne învaţă restul Scripturii. Dintre celelalte pasaje pe care le-am analizat şi în care Dumnezeu a folosit femeile, nici unul nu slujeşte ca model de familie, ceea ce este biserica, şi deci nici unul nu încalcă ordinea instaurată de Dumnezeu. În nici unul nu găsim un model neadecvat de soţii exercitându-şi autoritatea asupra soţilor lor în cadrul familiei. Mai imaginează-ţi o întâlnire restrânsă a mai multor familii într-o casă şi o soţie care se ocupă, dă învăţătură şi supraveghează, în timp ce soţul ei stă pasiv şi se supune conducerii acesteia. Nu aceasta este dorinţa lui Dumnezeu, deoarece intră în contradicţie cu ordinea pe care a stabilit-o în familie.
Totuşi, faptul că Debora a fost judecător în Israel, că Ana le-a vorbit bărbaţilor despre Hristos, că Maria şi prietenele ei le-au spus apostolilor despre învierea lui Isus, nici unul dintre aceste exemple nu transmite un mesaj greşit, nici nu exemplifică în mod neadecvat ordinea pe care a instaurat-o Dumnezeu în cadrul familiei. Întâlnirea regulată a bisericii este un cadru unic în care există pericolul de a se transmite un mesaj greşit dacă femeile/soţiile îşi exercită autoritatea şi îi învaţă în mod frecvent pe bărbaţi/soţi.
În concluzie
Dacă ne vom întreba: „Ce ar putea fi fundamental greşit în implicarea femeilor în lucrare prin slujirea altora dintr-o inimă plină de compasiune şi folosindu-şi darurile date de Dumnezeu? Ce principiu moral sau etic ar putea încălca implicarea lor?“, atunci vom înţelege repede că singurul principiu care ar putea fi încălcat în cazul în care lucrarea unei femei ar nesocoti în vreun fel ordinea stabilită de Dumnezeu între bărbaţi şi femei, soţi şi soţii. În ambele „pasaje problemă“ discutate, Pavel face apel la ordinea divină din cadrul căsniciei ca fiind motivul îngrijorării sale.
Înţelegem astfel că femeile sunt condiţionate în lucrare într-un sens destul de restrâns. În multe alte sensuri Dumnezeu doreşte să folosească femeile pentru gloria Lui şi a făcut acest lucru timp de mii de ani. Scriptura vorbeşte despre multe contribuţii pozitive pe care le-au adus femeile Împărăţiei lui Dumnezeu, dintre care unele au fost deja discutate. Să nu uităm că unii dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Isus erau femei (vezi Ioan 11:5) şi că femeile sprijineau financiar lucrarea (vezi Luca 8:1-3), ceea ce nu se spune despre nici un bărbat. Femeia de la fântâna din Samaria a vorbit despre Hristos bărbaţilor din satul ei şi mulţi au crezut în El (vezi Ioan 4:28-30, 39). O ucenică pe nume Tabita se spune că „făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii“ (vezi Fapte 9:36). Cea care a uns trupul lui Hristos pentru îngropare a fost o femeie şi Isus i-a poruncit acest lucru atunci când mulţi bărbaţi s-au revoltat (vezi Marcu 14:3-9).
În cele din urmă, Biblia menţionează că femeile au fost cele care L-au plâns pe Isus când acesta Îşi purta crucea pe străzile Ierusalimului, ceea ce nu se spune despre vreunul dintre bărbaţi. Aceste exemple şi multe altele asemenea lor, le încurajează pe femei să se ridice şi să împlinească lucrarea pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu. Avem nevoie de fiecare dintre ele!
[1] Ar trebui să observăm, de asemenea, că, de la Adam încoace, fiecare bărbat a fost creat de Dumnezeu după ce a creat femeile care le-au dat naştere acestora. De la Adam încoace, fiecare bărbat a ieşit dintr-o femeie, aşa cum ne reaminteşte şi Pavel în 1 Corinteni 11:11. Cu siguranţă nu s-ar găsi nimeni să susţină că această ordine divină dovedeşte că bărbaţii sunt inferiori mamelor lor.
[2] Îndemnul lui Pavel se adresează „fraţilor“, un termen folosit de 27 de ori în această scrisoare şi care se referă clar la întregul trup de creştini din Corint, nu doar la bărbaţi.
[3] Ar trebui remarcat că, în greaca originară, nu existau cuvinte diferite pentru femeie şi soţie sau pentru bărbat şi soţ. De aceea trebuie să hotărâm în funcţie de context dacă scriitorul vorbeşte despre bărbaţi şi femei sau despre soţi şi soţii. În pasajul studiat Pavel vorbeşte despre soţii, întrucât numai ele îşi puteau întreba soţii acasă.