Deşi subiectul vindecării divine este într-o oarecare măsură controversat, cu siguranţă nu se încadrează în subiectele biblice obscure. De fapt, o zecime din tot ceea ce este scris în cele patru Evanghelii se referă la lucrarea de vindecare a lui Isus. Există promisiuni referitoare la vindecarea miraculoasă în Vechiul Testament, în Evanghelii şi în epistolele Noului Testament. Cei care sunt bolnavi pot găsi o adevărată încurajare în multe pasaje scripturale ce consolidează credinţa.
Impresia mea generală este că oriunde în lume unde există biserici pline de credincioşi devotaţi (ucenici autentici), vindecarea divină este destul de des întâlnită. Acolo unde bisercile sunt căldicele şi sofisticate, vindecările miraculoase apar foarte rar.[1] Toate aceste lucruri nu ar trebui să ne surprindă, deoarece Isus ne-a spus că unul dintre semnele care îi vor însoţi pe credincioşi va fi acela că îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi aceştia se vor însănătoşi (vezi Marcu 16:18). Dacă ar fi să judecăm bisericile după aceste semne despre care Isus a declarat că îi va însoţi pe credincioşi, ar trebui să concluzionăm că multe biserici sunt alcătuite din necredincioşi:
Apoi [Isus] le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi“ (Marcu 16:15-18).
Lucrătorul ucenicizator, imitând perfect lucrarea lui Isus, va folosi cu siguranţă daruri care să promoveze lucrarea de vindecare divină în zona de influenţă. El ştie că vindecarea miraculoasă înaintează Împărăţia lui Dumnezeu în cel puţin două feluri. În primul rând, vindecările miraculoase sunt o reclamă puternică referitor la Evanghelie şi orice copil care citeşte Evangheliile sau cartea Faptele Apostolilor va înţelege acest lucru (dar mulţi lucrători creştini cu diplome par a fi incapabili să îl înţeleagă). În al doilea rând, ucenicii sănătoşi nu sunt împiedicaţi în lucrare de boli personale.
Ucenicizatorul autentic trebuie, de asemenea, să fie sensibil faţă de membrii trupului lui Hristos care doresc să fie vindecaţi dar care nu au primit această vindecare. Aceştia au de multe ori nevoie de instrucţiuni şi încurajări pline de blândeţe, mai ales dacă au trăit într-un mediu în care nu au auzit mesajul vindecării. Ucenicizatorul este pus în faţa a două alternative: poate evita să dea învăţătură despre vindecarea miraculoasă, caz în care nu va ofensa pe nimeni, dar nici nu va vindeca, sau poate da, în dragoste, învăţătură despre acest subiect, asumându-şi riscul de a-i ofensa pe unii şi de a-i ajuta pe alţii să fie vindecaţi. Eu personal am optat pentru cea de a doua opţiune, convins fiind că aceasta urmează exemplul lui Isus.
Vindecarea de pe cruce
Un punct bun de plecare pentru studiul despre vindecarea miraculoasă se află în capitolul cincizeci şi trei din Isaia, universal considerat drept profeţia mesianică. Prin Duhul Sfânt, Isaia a vorbit elocvent despre sacrificiul morţii lui Isus şi despre lucrarea pe care o va realiza pe cruce:
Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor (Isaia 53:4-6).
Inspirat de Duhul Sfânt, Isaia a declarat că Isus a purtat toate suferinţele şi durerile noastre. O traducere mai bună a originalului ebraic indică faptul că Isus a purtat bolile şi durerile noastre, aşa cum este mentionat în notele de subsol ale multor traduceri.
Cuvântul ebraic din Isaia 53:4 tradus cu suferinţe este cuvântul choli, care este, de asemenea, folosit şi în Deuteronom 7:15, 1 Împăraţi 17:17, 2 Împăraţi 1:2; 8:8 şi 2 Cronici 16:12; 21:15. În toate aceste cazuri, cuvântul este tradus cu boală. Cuvântul ebraic tradus cu durere este makob şi poate fi, de asemenea, găsit în Iov 14:22 şi 33:19. În ambele cazuri, cuvântul este tradus prin durere.
Astfel stând lucrurile, o traducere mai exactă a versetului din Isaia 53:4 ar fi „Totuşi, El bolile noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui“. Această observaţie este susţinută
şi de Matei, atunci când citează Isaia 53:4: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“ (Matei 8:17).
Deoarece nu pot ignora acest fapt, unii oameni încearcă să ne convingă că Isaia se referea la aşa-zisele „boli şi dureri spirituale“ pe care le avem. Totuşi, citatul lui Matei din Isaia 53:4 nu lasă nici o urmă de îndoială că Isaia se referea literal la bolile şi durerile fizice. Să citim această afirmaţie în contextul ei:
Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate, şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“ (Matei 8:16-17; subliniere personală).
Matei a declarat în mod direct că vindecările săvârşite de Isus reprezentau împlinirea versetului 4 din Isaia 53. Astfel, nu este nici un dubiu că Isaia 53:4 face referire la faptul că Hristos a purtat infirmităţile şi bolile noastre fizice. [2] Aşa cum Scriptura spune că Isus a purtat fărădelegile noastre (vezi Isaia 53:11), tot aşa spune şi că El a purtat bolile şi durerile noastre. Această veste bună ar trebui să bucure orice persoană bolnavă. Prin sacrificiul Său ispăşitor, Isus ne-a oferit atât mântuirea, cât şi vindecarea.
O întrebare
Dacă aşa stau lucrurile, întreabă unii, de ce nu este toată lumea vindecată? Cel mai bun răspuns la această întrebare constă într-o altă întrebare: „De ce nu sunt toţi oamenii născuţi din nou?“ Nu sunt toţi născuţi din nou deoarece fie nu au auzit Evanghelia, fie nu au crezut-o. Deci, fiecare individ se va apropia de tămăduirea lui în funcţia de credinţa pe care o are. Mulţi nu au auzit niciodată adevărul minunat că Isus le-a purtat bolile; alţii l-au auzit dar l-au respins.
Atitudinea lui Dumnezeu Tatăl faţă de boală a fost clar revelată de către lucrarea Preaiubitului Său Fiu, care a mărturisit despre El Însuşi:
„Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan 5:19).
În Epistola către Evrei citim că Isus a fost „întipărirea Fiinţei Lui [a Tatălui]“ (Evrei 1:3). Nu există nici o îndoială că atitudinea lui Isus faţă de boală era identică cu atitudinea Tatălui Său faţă de boală.
Care a fost atitudinea lui Isus? Nici măcar o dată nu a întors spatele celor ce veneau la El rugându-L să-i vindece. Nici măcar o dată nu i-a zis unei persoane bolnave ce dorea vindecare: „Nu, nu este voia Tatăului să fii vindecată, aşa că va trebui să rămâi în continuare cu boala ta.“ Isus i-a vindecat întotdeauna pe cei ce au venit la El să fie vindecaţi şi, odată vindecaţi, le spunea adesea că ceea ce i-a vindecat a fost credinţa lor. Mai mult, Biblia declară că Dumnezeu nu Se schimbă niciodată (vezi Mal. 3:6) şi că Isus Hristos „este acelaşi ieri, azi şi în veci de veci“ (Evrei 13:8).
Proclamarea vindecării
Din nefericire, mântuirea a fost redusă astăzi la puţin mai mult decât iertarea păcatelor. Însă cuvintele greceşti traduse cel mai adesea prin „mântuire“ şi „mântuit“ implică nu numai conceptul iertării, dar şi cel al eliberării complete şi al vindecării.[3] Să analizăm un bărbat din Biblie care a trăit această mântuire în sensul ei deplin. Acesta a fost vindecat prin credinţă în timp ce-l asculta pe Pavel predicând Evanghelia în oraşul său:
Pavel şi Barnaba … au fugit în cetăţile Licaoniei: Listra şi Derbe, şi în ţinutul de primprejur. Şi au propovăduit Evanghelia acolo. În Listra era un om neputincios de picioare, olog din naştere, care nu umblase niciodată. El şedea jos şi asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el, şi fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare.“ Şi el s-a sculat dintr-o săritură, şi a început să umble.” (Fapte 14:6-10).
Observă că, deşi Pavel predica „Evanghelia“, bărbatul a auzit ceva ce i-a dat în inimă credinţa de a fi vindecat fizic. Probabil l-a auzit pe Pavel menţionând ceva despre lucrarea de vindecare a lui Isus şi despre felul în care Isus i-a vindecat pe toţi cei care Îl rugaseră prin credinţă să îi vindece. Poate că Pavel a menţionat, de asemenea, profeţia lui Isaia despre faptul că Isus va purta toate infirmităţile şi bolile noastre. Nu ştim cu exactitate, dar, de vreme ce „credinţa vine în urma auzirii“ (Rom. 10:17), paraliticul trebuie să fi auzit ceva ce i-a aprins în inimă credinţa că poate fi vindecat. Ceva din afirmaţiile lui Pavel l-a convins că Dumnezeu nu dorea ca el să rămână paralizat.
Pavel însuşi trebuie să fi crezut că Dumnezeu dorea ca acel bărbat să fie vindecat, altfel cuvintele lui nu l-ar fi putut convinge niciodată să aibă credinţa vindecării, nici nu i-ar fi spus să se ridice în picioare. Ce s-ar fi întâmplat dacă Pavel ar fi spus ceea ce propovăduiesc pastorii contemporani? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi propovăduit că „Nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să fie vindecaţi“? Bărbatul acela nu ar fi avut credinţa că putea fi vindecat. Poate că în felul acesta se explică de ce nu sunt vindecaţi mulţi oameni în zilele noastre. Pentru că înşişi pastorii care ar trebui să motiveze oamenii să aibă credinţă sunt cei care le distrug credinţa.
Observă încă o dată că acest bărbat a fost vindecat prin credinţă. Dacă nu ar fi crezut, ar fi rămas paralizat, deşi era evident că voia lui Dumnezeu pentru el era aceea de a fi vindecat. Mai mult, probabil că erau şi alţi oameni bolnavi în norod în ziua aceea, însă nu există nici o consemnare că au fost vindecaţi şi alţii. Dacă aşa stăteau lucrurile, de ce nu au fost vindecaţi şi aceştia? Din acelaşi motiv pentru care mulţi dintre oamenii nemântuiţi din mulţimie nu au fost născuţi din nou în acea zi – nu au crezut mesajul lui Pavel.
Nu ar trebui să concluzionăm vreodată că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să fie vindecaţi, doar pentru că unii oameni nu sunt vindecaţi niciodată. Ar fi ca şi când am concluziona că nu este voia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să fie născuţi din nou. Fiecare om trebuie să creadă Evanghelia în mod personal dacă vrea să fie mântuit şi fiecare om trebuie să creadă individual că va fi vindecat.
Alte dovezi în favoarea voii lui Dumnezeu de a vindeca
Sub Vechiul Legământ, vindecarea fizică era inclusă în legământul lui Israel cu Dumnezeu. La numai câteva zile după Exod, Dumnezeu i-a făcut lui Israel următoarea promisiune:
„Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă“ (Ex. 15:26).
Oricine este sincer va trebui să fie de acord cu faptul că vindecarea era inclusă în legământul făcut între Israel şi Dumnezeu, vindecare ce depinde de ascultarea oamenilor. (Tot aşa şi Pavel spune foarte clar în 1 Corinteni 11:27-31 că sănătatea fizică sub Noul Legământ depinde şi ea de ascultarea noastră.)
„Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi voi depărta boala din mijlocul tău. Nu va fi în ţara ta nici femeie care să-şi lepede copilul, nici femeie stearpă. Numărul zilelor tale îl voi face să fie deplin“ (Ex. 23:25-26; subliniere personală).
„Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele; şi la tine nu va fi nici bărbat, nici femeie stearpă, nici vită stearpă în turmele tale. Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimite nici una din acele molime rele din Egipt pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc“ (Deut. 7:14-15; subliniere personală).
Dacă în Vechiul Legământ era inclusă şi vindecarea fizică, ne-am putea întreba de ce să nu fi fost inclusă şi în Noul Legământ, dacă Noul Legământ este într-adevăr mai bun decât cel vechi, aşa cum declară Scriptura:
Dar acum Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune (Evrei 8:6; subliniere personală).
Dovezi suplimentare
Biblia conţine multe pasaje scripturale care oferă dovezi incontestabile în favoarea faptului că este voia lui Dumnezeu să-i vindece pe toţi oamenii. Permite-mi să enumăr trei dintre cele mai convingătoare:
Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel Sfânt! Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale (Ps. 103:1-3; subliniere personală).
Ar avea creştinii ceva de spus împotriva declaraţiei lui David că Dumnezeu doreşte să ierte toate fărădelegile noastre? Totuşi, David a crezut că Dumnezeu doreşte în aceeaşi măsură să vindece şi bolile noastre – pe toate.
Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele! Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale! Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc, şi sănătate pentru tot trupul lor (Prov. 4:20-22; subliniere personală).
Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate (Iacov 5:14-15; subliniere personală).
Observă că această ultimă promisiune este făcută oricui este bolnav. Şi mai remarcă că nu prezbiterii sau untdelemnul aduce vindecarea, ci „rugăciunea făcută cu credinţă“.
Despre a cui credinţă este vorba, a prezbiterilor sau a celui bolnav? A ambilor. Credinţa persoanei bolnave este exprimată, cel puţin în parte, prin chemarea prezbiterilor bisericii. Necredinţa acestei persoane poate anula efectele rugăciunilor prezbiterilor. Genul de rugăciune despre care scria Iacov este un exemplu bun de „învoire asupra unei cereri“ pe care l-a menţionat şi Isus în Matei 18:19. Ambele părţi implicate în acest gen de rugăciune trebuie să se „învoiască“. Dacă o persoană crede şi cealaltă nu, nu există învoială între ei.
Ştim, de asemenea, că, în mai multe pasaje, Biblia îl acuză pe Satan pentru boală (vezi Iov 2:7; Luca 13:16; Fapte 10:38; 1 Cor. 5:5). Astfel, gândind logic, Dumnezeu Se opune lucrării Satanei în trupurile copiilor Săi. Tatăl nostru ne iubeşte mai mult decât şi-a iubit un tată pământesc vreodată copiii (vezi Mat.7:11) şi încă nu am întâlnit un tată care să îi dorească copilului său să fie bolnav.
Fiecare vindecare săvârşită de Isus în timpul lucrării Lui pe pământ şi fiecare vindecare consemnată în cartea Fapte ar trebui să ne încurajeze să ne încredem că Dumnezeu doreşte să fim sănătoşi. Isus a vindecat în mod frecvent oameni care au venit la El căutând vindecare şi le-a pus în contul credinţei lor vindecarea. Acest lucru dovedeşte că Isus nu a selectat câţiva oameni pe care să îi vindece în mod exclusivist. Orice persoană bolnavă care venea la El cu credinţă era vindecată. El dorea să îi vindece pe toţi, însă lor le cerea credinţa necesară vindecării.
Răspunsuri la câteva obiecţii frecvente
Poate că cea mai întâlnită obiecţie este una ce nu se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe experienţele oamenilor. De obicei sună cam aşa: „am cunoscut o femeie creştină extraordinară care s-a rugat să fie vindecată de cancer şi totuşi a murit. Aceasta dovedeşte că Dumnezeu nu voieşte să îi vindece pe toţi cei bolnavi.“
Nu ar trebui să încercăm vreodată să descifrăm voia lui Dumnezeu altfel decât pe baza Cuvântului Său. De exemplu, călătorind în timp şi privindu-i pe israeliţi cum au pribegit prin pustie timp de 40 de ani, în timp ce ţara în care curgea lapte şi miere era chiar peste râul Iordan şi-i aştepta, ai putea ajunge la concluzia că nu a fost voia lui Dumnezeu ca Israelul să intre în ţara promisă. Dar dacă ai ceva cunoştinţe biblice, atunci ştii că nu acesta a fost motivul pribegiei. Cu siguranţă că era voia lui Dumnezeu ca Israelul să intre în ţara promisă, însă nu au intrat datorită necredinţei lor (vezi Evrei 3:19).
Dar oamenii care sunt acum în Iad? Voia lui Dumnezeu a fost ca ei să mergă în Rai, însă nu au îndeplinit criteriile pocăinţei şi credinţei în Domnul Isus. Tot aşa nu putem discerne voia lui Dumnezeu referitor la vindecare privind oamenii bolnavi. Doar pentru că un creştin se roagă pentru vindecare şi nu o primeşte nu este o dovadă că nu este voia lui Dumnezeu să vindece toţi oamenii. Dacă acel creştin ar fi împlinit condiţiile lui Dumnezeu, fie ar fi fost vindecat, fie Dumnezeu ar fi fost dovedit mincinios. Atunci când nu suntem vindecaţi şi Îl acuzăm pe Dumnezeu că nu a vrut să ne vindece, nu ne deosebim de israeliţii necredincioşi care au murit în pustie susţinând că nu Dumnezeu a vrut să-i lase să intre în ţara promisă. Am face mai bine să ne înghiţim mândria şi să admitem că vinovaţii suntem noi.
Aşa cum am menţionat şi în capitolul anterior referitor la credinţă, mulţi creştini şi-au încheiat în mod greşit rugăciunile pentru vindecare cu fraza care ucide credinţa: „…dacă este voia Ta“. Acest lucru relevă în mod clar că nu se roagă cu credinţă, deoarece nu sunt siguri care este voia lui Dumnezeu. Atunci când vine vorba despre vindecare, voia lui Dumnezeu este foarte clară, după cum am şi văzut. Dacă ştii că Dumnezeu doreşte să te vindece, atunci nu mai ai nici un motiv să adaugi „dacă este voia Ta“ în rugăciunea pentru vindecare. Acest lucru ar fi echivalentul afirmaţiei către Domnul: „Doamne, ştiu că mi-ai promis că mă vei vindeca, dar în cazul în care ai minţit, te rog să mă vindeci numai dacă aceasta este cu adevărat voia Ta.“
Este, de asemenea, foarte adevărat că Dumnezeu doreşte să îi disciplineze pe credincioşii neascultători permiţând bolii să îi atingă chiar şi până acolo încât, în anumite cazuri, îngăduie moartea prematură. Asemenea credincioşi au în mod evident nevoie să se pocăiască înainte de a primi vindecare (vezi 1 Cor. 11:27-32). Mai sunt şi alţii care, neglijându-şi trupurile, se fac singuri vulnerabili în faţa bolii. Creştinii ar trebui să fie suficient de inteligenţi încât să aibă o dietă sănătoasă, să mănânce moderat, să facă regulat exerciţii fizice şi să se odihnească în mod corespunzător.
A doua obiecţie frecventă
Se spune adesea că „Pavel a avut un ţepuş în carne şi Dumnezeu nu l-a vindecat“.
Totuşi, ideea că ţepuşul lui Pavel era de fapt o boală are la bază o simplă teorie teologică, având în vedere că Pavel ne-a spus exact care anume era acest ţepuş – un înger al lui Satan:
Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al lui Satan, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.“ Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine (2 Cor. 12:7-9; subliniere personală).
Cuvântul tradus prin sol este în greacă „aggelos”, cuvânt tradus cu înger sau îngeri în peste 160 de locuri din Noul Testament. Ţepuşul lui Pavel în carne era un înger al lui Satan trimis să îl lovească; nu era o boală sau o neputinţă.
Observă, de asemenea, că nu se face nici o menţiune că Pavel se ruga să fie vindecat şi nici nu există vreo indicaţie că Dumnezeu a refuzat să îl vindece. Pavel doar L-a rugat pe Dumnezeu în trei rânduri să îndepărteze loviturile îngerului şi Dumnezeu i-a zis că harul Său îi era de ajuns.
Cine i-a dat acest ţăpuş lui Pavel? Unii cred că Satan, de vreme ce ţepuşul era numit „un înger al lui Satan“. Alţii cred că era de la Dumnezeu, deoarece acesta îi fusese de fapt dat lui Pavel ca să-l împiedice să se îngâmfe. Pavel însuşi a spus: „să mă împiedice să mă îngâmf”.
Versiunea King James traduce acest verset puţin diferit. În loc să spună „să mă împiedice să mă îngâmf“ traduce prin „să nu fiu lăudat peste măsură“. Această diferenţă este importantă deoarece Dumnezeu nu Se opune faptului că suntem lăudaţi. De fapt, El promite să ne ridice dacă noi ne smerim. Deci este destul de posibil ca Dumnezeu să fie Cel care îl lăuda, iar Satan cel care încerca să împiedice ridicarea lui Pavel, trimiţând în mod special un înger care să îi facă lui Pavel probleme ori de câte ori călătorea. Totuşi, Dumnezeu a spus că va folosi aceste circumstanţe spre gloria Sa, deoarece puterea Lui putea fi manifestată în viaţa lui Pavel prin slăbiciunile lui.
Indiferent de cum ar sta lucrurile, a spune că Pavel era bolnav şi că Dumnezeu refuzase să îl vindece este o gravă deformare a ceea ce consemnează de fapt Biblia. În pasajul despre ţepuşul în carne, Pavel nu a menţionat nici o boală şi nu este nici o aluzie la faptul că Dumnezeu a refuzat să îi vindece această presupusă boală. Dacă suntem obiectivi atunci când citim această enumerare a încercărilor lui Pavel din 2 Corinteni 11:23-30, vom recunoaşte că boala sau neputinţa nu sunt menţionate nici măcar o dată.
Elaborare subiectului anterior
Unii au obiecţii faţă de explicaţia mea referitoare la ţepuşul lui Pavel spunând: „Dar oare nu le-a spus Pavel însuşi galatenilor că a fost bolnav când le-a predicat prima oară Evanghelia? Nu vorbea el despre ţepuşul pe care îl avea în carne?“
Iată ce a scris de fapt Pavel în scrisoarea adresată galatenilor:
Dimpotrivă, ştiţi că, în neputinţa trupului, v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată. Şi, n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Hristos Isus (Gal. 4:13-14).
Cuvântul grecesc tradus în Galateni 4:13 cu neputinţă este asthenia, ceea ce înseamnă literalmente „slăbiciune“. El poate însemna slăbiciune provocată de boală, dar nu numai.
De exemplu, Pavel a scris: „slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii“ (1 Cor. 1:25; subliniere personală). Cuvântul tradus slăbiciune în acest caz este tot asthenia. N-ar fi avut sens ca traducătorii să fi scris: „Boala lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii“. (Vezi, de asemenea, Mat. 26:41 şi 1 Petru 3:7, unde cuvântul asthenia este tradus cu slăbiciune şi nu poate fi înlocuit cu boală.)
Conform cărţii Faptele Apostolilor, Pavel nu era bolnav când a vizitat pentru prima dată Galatia. Totuşi, se menţionează că a fost lovit cu pietre şi lăsat să moară şi că fie a fost înviat dintre cei morţi, fie a fost reînsufleţit în mod miraculos (vezi Fapte 14:5-7, 19-20). Cu siguranţă că trupul lui Pavel, după ce fusese lovit cu pietre, era într-o stare deplorabilă cu tăieturi şi vânătăi peste tot.
Pavel nu a avut o boală care să fi fost o piedică pentru ascultătorii din Galatia. Mai degrabă, trupul său era slăbit datorită lovirilor cu pietre. Este destul de probabil că încă să mai purtau urmele acestei persecuţii când le-a scris galatenilor, deoarece el şi-a încheiat epistola cu următoarele cuvinte:
De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu (Gal. 6:17).
O altă obiecţie: „Sufăr spre gloria lui Dumnezeu“
Această obiecţie este folosită de unii care au luat versetul cu învierea lui Lazăr ca bază a afimaţiei că sunt bolnavi spre slava lui Dumnezeu. În ceea ce-l priveşte pe Lazăr, Isus a spus:
„Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea“ (Ioan 11:4).
Isus nu a spus că Dumnezeu era glorificat ca rezultat al bolii lui Lazăr, ci că va fi glorificat atunci când Lazăr va fi vindecat şi va învia din morţi. Cu alte cuvinte, rezulatul final al bolii nu ar trebui să fie moartea, ci mai degrabă glorificarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este glorificat prin boală; El este glorificat prin vindecare. (Vezi, de asemenea, Mat. 9:8; 15:31; Luca 7:16; 13:13 şi 17:15, în care vindecarea a fost cea care a adus glorie Domnului.)
O altă obiecţie: „Pavel a spus că l-a lăsat pe Trofim bolnav la Milet“
Se întâmplă să scriu această propoziţie într-un oraş din Germania. Când am plecat săptămâna trecută din oraşul natal din Statele Unite, am lăsat mulţi oameni bolnavi în urma mea. Am plecat din spitale pline cu oameni bolnavi. Dar asta nu înseamnă că nu a fost voia lui Dumnezeu ca toţi să se însănătoşească. Doar pentru că Pavel a lăsat un om bolnav în oraşul pe care l-a vizitat nu este o dovadă că nu era voia lui Dumnezeu ca acel om să se însănătoşească. Ce am putea spune despre mulţimile de oameni nemântuiţi pe care i-a lăsat, de asemenea, în urma lui? Dovedeşte acest lucru că nu era voia lui Dumnezeu ca ei să fie mântuiţi? Nicidecum.
O altă obiecţie: „Sunt ca Iov!“
Slavă Domnului! Dacă ai citit sfârşitul poveştii lui Iov ştii că a fost vindecat. Nu a fost voia lui Dumnezeu ca Iov să rămână bolnav şi nu este voia Lui nici ca tu să rămâi bolnav. Povestea lui Iov reconfirmă că Dumnezeu doreşte întotdeauna vindecarea.
O altă obiecţie: Sfatul lui Pavel referitor la stomacul lui Timotei
Ştim că Pavel i-a spus lui Timotei să bea puţin vin din pricina stomacului şi a deselor sale îmbolnăviri (vezi 1 Tim. 5:23). De fapt, Pavel a spus să nu mai bea apă (conform versiunii din limba engleză, n. t.) şi să folosească puţin vin din pricina stomacului şi a deselor sale îmbolnăviri. Acest lucru pare să sugereze că apa nu era prea bună. Evident, dacă ştii că apa este contaminată, ar trebui să nu mai bei din ea şi să începi să consumi şi alte lichide, altfel vei avea probleme cu stomacul aşa cum a avut şi Timotei.
O altă obiecţie: „Isus a vindecat doar pentru a-Şi confirma divinitatea“
Unii oameni vor să ne facă să credem că singurul motiv pentru care a vindecat Isus a fost pentru a-Şi dovedi natura divină. Acum că Şi-a dovedit natura, se presupune că nu mai vindecă.
Această concepţie este absolut greşită. Este adevărat că minunile făcute de Isus I-au autentificat şi divinitatea, dar acesta nu a fost singurul motiv pentru care a vindecat oamenii în timpul lucrării Sale pe pământ. De multe ori Isus le-a interzis celor pe care îi vindeca să spună altora despre ceea ce li se întâmplase (vezi Mat. 8:4; 9:6, 30; 12:13-16; Marcu 5:43; 7:36; 8:26). Dacă Isus ar fi vindecat oamenii doar pentru a-Şi dovedi divinitatea, atunci le-ar fi poruncit acestora să spună tuturor despre ceea ce făcuse pentru ei.
Care a fost motivaţia ce s-a ascuns în spatele vindecărilor săvârşite de Isus? De multe ori Scriptura spune că a făcut vindecări deoarece „I se făcea milă“ (vezi Mat. 9:35-36; 14:14; 20:34; Marcu 1:41; 5:19; Luca 7:13). Motivul pentru care vindeca Isus era acela că îi iubea pe oameni şi era plin de milă faţă de ei. A devenit Isus mai puţin milostiv după ce Şi-a terminat lucrarea pe pământ? I s-a diminuat dragostea? Nicidecum!
O altă obiecţie: „Dumnezeu are un motiv anume pentru care vrea să fiu bolnav“
În lumina tuturor pasajelor scripturale pe care le-am citit, acest lucru este imposibil. Dacă ai persistat în neascultare, este posibil ca Dumnezeu să permită boala pentru a te aduce la pocăinţă. Dar nici chiar în acest caz nu este voia Lui ca tu să rămâi bolnav. El vrea să te pocăieşti şi să fii vindecat.
În plus, dacă Dumnezeu doreşte să fii bolnav, atunci de ce te duci la doctor şi iei medicamente, în speranţa că te vei însănătoşi? Încerci să te sustragi „voii lui Dumnezeu“?
O ultimă obiecţie: „Dacă nu am suferi din cauza bolilor, cum altfel am muri?“
Ştim că Biblia ne învaţă că trupurile noastre fizice se află într-un proces de degradare (vezi 2 Cor. 4:16). Nu putem face nimic pentru a ne opri părul să albească şi trupurile să îmbătrânească. În cele din urmă vederea şi auzul nu vor mai fi la fel de bune ca atunci când am fost tineri. Nu mai putem alerga la fel de repede. Inima noastră nu mai este la fel de puternică. Uşor, uşor ne uzăm.
Dar asta nu înseamnă că trebuie să murim de boală sau neputinţe. Trupurile noastre se pot pur şi simplu uza complet, şi, când Dumnezeu ne va chema la El, duhul nostru va părăsi trupul. Mulţi credincioşi au murit în acest fel. De ce să nu te numeri şi tu printre ei?
[1] În unele biserici din America de Nord, lucrătorul şi-ar asuma riscuri mari dacă ar vorbi despre acest subiect, datorită împotrivirilor puternice pe care le-ar întâmpina din partea aşa-zişilor credincioşi. Dar şi pe vremea lui Isus au existat împotriviri şi necredinţă care I-au împiedicat lucrarea de vindecare (vezi Marcu 6:1-6).
[2] Agăţindu-se de tot ce le poate favoriza necredinţa, unii încearcă să ne convingă că Isus a împlinit pe deplin Isaia 53:4 prin faptul că a vindecat oameni în acea seară în Capernaum. Dar Isaia spunea că Isus ne-a purtat bolile noastre, aşa cum a spus şi că Isus a fost străpuns pentru fărădelegile noastre (compară cu Is. 53:4 şi 5). Isus a purtat bolile aceloraşi oameni cărora le-a purtat şi fărădelegile pentru care a fost străpuns. Astfel, Matei doar indica faptul că lucrarea lui Isus de vindecare din Capernaum valida ceea ce se spusese despre Mesia în Isaia 53, cel care urma să ne poarte fărădelegile şi bolile.
[3] De exemplu, Isus i-a spus femeii pe care a vindecat-o de scurgerea de sânge: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit“ (Marcu 5:34). Cuvântul grec tradus în acest verset cu „mântuit“, (sozo), şi tradus „tămăduit“ de zece ori în Noul Testament, este tradus cu „a mântui“ sau „mântuit“ de optzeci de ori în Noul Testament. Este, de exemplu, acelaşi cuvânt care este tradus prin „mântuit“ în Efeseni 2:8: „Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă“. Vedem astfel că vindecarea fizică este implicită în sensul cuvântului grec tradus cel mai adesea prin „mântuit“.