Se spune că, deoarece Isus era Fiul divin al lui Dumnezeu, putea face minuni şi vindecări ori de câte ori dorea. Însă, dacă examinăm mai în detaliu Scripturile, vom descoperi că, deşi Isus era fără îndoială Dumnezeu, se pare totuşi că în timpul lucrării Sale pe pământ avea puteri limitate. El a spus la un moment dat: „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai“ (Ioan 5:19). Acest lucru dovedeşte clar că Isus era limitat şi dependent de Tatăl Său.
Conform spuselor lui Pavel, când Isus a devenit fiinţă umană S-a „dezbrăcat pe sine însuşi” de anumite lucruri pe care le poseda ca Dumnezeu:
Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor (Fil. 2:5-7; subliniere personală).
De ce anume „S-a dezbrăcat“ Isus? Nu de sfinţenia Sa. Nu de dragostea Sa. Trebuie să fi fost vorba despre puterile Sale supranaturale. Este clar că nu mai era omniprezent (prezent oriunde). De asemenea, nu mai era omniscient (atotcunoscător) şi nici omnipotent (atotputernic). Isus a devenit om. În lucrarea Sa a acţionat ca persoană unsă de Duhul Sfânt. Acest lucru devine clar ca lumina zilei dacă citim cu atenţie cele patru Evanghelii.
De exemplu, ne-am putea întreba: „Dacă Isus era Fiul lui Dumnezeu, de ce a fost necesar să fie botezat cu Duhul Sfânt când Şi-a început lucrarea la vârsta de treizeci de ani? De ce era nevoie ca Dumnezeu să fie botezat cu Dumnezeu?“
În mod clar, Isus a trebuit să fie botezat cu Duhul Sfânt pentru a fi uns pentru lucrarea Sa. De aceea citim că, imediat după ce a fost botezat, a predicat aceste cuvinte: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc…să propovăduiesc…să dau drumul…” (Luca 4:18; subliniere personală). Acelaşi lucru l-a proclamat şi Petru: „…cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El“ (Fapte 10:38; subliniere personală).
Din acest motiv Isus nu a făcut nici o minune până când nu a fost botezat cu Duhul Sfânt în jurul vârstei de treizeci de ani. Era El Fiul lui Dumnezeu şi la vârsta de douăzeci şi cinci de ani? Cu siguranţă. Atunci de ce nu a făcut minuni până la vârsta de treizeci? Pur şi simplu pentru că Isus Se dezbrăcase de puterea supranaturală pe care o poseda ca Dumnezeu şi a trebuit să aştepte momentul în care va fi împuternicit de Duhul Sfânt.
Mai multe dovezi că Isus a lucrat ca om uns de Duhul Sfânt
Când citim Evangheliile, observăm că au fost momente când Isus a avut cunoştinţe supranaturale şi au fost momente când nu a avut. De fapt, Isus a pus multe întrebări pentru a obţine informaţii.
De exemplu, i-a spus femeii de la fântâna din Samaria că a avut cinci bărbaţi şi că bărbatul cu care trăia nu-i era soţ (vezi Ioan 4:17-18). De unde a ştiut acest lucru? Pentru că era Dumnezeu şi Dumnezeu ştia orice? Nu, altfel Isus şi-ar fi dovedit în mod constant abilităţile. Deşi era Dumnezeu şi Dumnezeu ştie toate lucrurile, Isus S-a dezbrăcat de omniscienţă când a devenit om. Isus cunoştea trecutul femeii de la fântână deoarece Duhul Sfânt Îi dăduse în acel moment darul „vorbirii despre cunoştinţă“ (1 Cor. 12:8), adică abilitatea supranaturală de a cunoaşte uneori lucruri din prezent sau trecut. (Vom discuta acest subiect mai detaliat în capitolul următor care tratează darurile date de Duhul Sfânt.)
Cunoştea Isus toate lucrurile tot timpul? Nu. Când femeia care avea o scurgere s-a atins de haina Lui şi a simţit că a ieşit o putere din El, a întrebat: „Cine s-a atins de hainele Mele?“ (Marcu 5:30b). Când a văzut în depărtare un smochin (Marcu 11:13) „a venit să vadă poate va găsi ceva în el“.
De ce nu a ştiut Isus cine L-a atins? De ce nu a ştiut dacă smochinul avea sau nu fructe? Deoarece acţiona ca om uns de Duhul Sfânt cu darurile Duhului. Darurile Duhului acţionează după cum doreşte Duhul Sfânt (vezi 1 Cor. 12:11; Evrei 2:4). Isus nu a avut cunoştinţe supranaturale decât atunci când a dorit Duhul Sfânt să Îi dea acest dar.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru lucrarea de vindecare. Scriptura spune foarte clar că Isus nu putea vindeca pe oricine, oricând. De exemplu, în Evanghelia după Marcu citim că, atunci când Isus Şi-a vizitat oraşul natal, Nazaret, nu a putut să facă tot ceea ce ar fi dorit.
Isus a plecat de acolo, şi S-a dus în patria Lui. Ucenicii Lui au mers după El. Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui? Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici între noi?“ Şi găseau o pricină de poticnire în El. Dar Isus le-a zis: „Un proroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.“ N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi, şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor (Marcu 6:1-6; subliniere personală).
Observă că Marcu nu a spus că nu a vrut să facă nici o minune acolo, ci că nu a putut. De ce? Deoarece oamenii din Nazaret nu au crezut. Ei nu L-au primit pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu uns, ci doar ca pe fiul tâmplarului din oraş. Aşa cum a remarcat şi Isus: „Un proroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui“ (Marcu 6:4). Drept rezultat, tot ce a putut să facă a fost să vindece câţiva oameni cu „boli minore“ (după cum spune traducerea). Desigur, dacă ar fi fost un loc în care Isus Şi-ar fi dorit să facă minuni şi să vindece oamenii, acela ar fi fost propriul Lui oraş unde Îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii. Totuşi, Biblia spune că nu a putut.
Mai multe detalii găsite în Luca
Isus a vindecat în special prin două metode diferite: (1) prin propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-i încuraja pe oamenii bolnavi să aibă credinţa necesară vindecării şi (2) folosind „darul vindecărilor“ după cum voia Duhul Sfânt. De aceea, Isus a fost limitat de doi factori în lucrarea de vindecare: (1) de necredinţa oamenilor bolnavi şi (2) de voia Duhului Sfânt de a se manifesta prin „darul vindecărilor“.
Evident, majoritatea oamenilor din oraşul lui Isus nu au crezut în El. Deşi auziseră despre vindecările miraculoase săvârşite în celelalte oraşe, nu au crezut că avea puterea de a vindeca şi deci nu i-a putut vindeca. Mai mult, se pare că Duhul Sfânt nu I-a dat lui Isus „darul vindecărilor“ în Nazaret – din ce motiv, nimeni nu ştie.
Luca relatează mai detaliat decât Marcu ce anume s-a întâmplat când Isus a vizitat Nazaretul:
A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.“ În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.” Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşiau din gura Lui, şi ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?“ (Luca 4:16-22).
Isus dorea ca cei care Îl ascultau să creadă că El era Unsul promis prin profetul Isaia, sperând că vor crede şi vor primi binecuvântările ungerii Sale care, conform spuselor lui Isaia, includeau slobozirea robilor de război şi căpătarea vederii celor ce erau orbi.[1] Dar ei nu au crezut şi, deşi erau impresionaţi de abilităţile Sale de orator, le-ar fi fost imposibil să creadă că fiul lui Iosif putea fi cineva atât de special. Cunoscându-le scepticismul, Isus le-a răspuns:
„Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi»; şi Îmi veţi zice: «Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.»…Adevărat vă spun că, nici un proroc nu este primit bine în patria lui“ (Luca 4:23-24).
Oamenii din oraşul natal al lui Isus aşteptau să vadă dacă putea face ceea ce auziseră că a făcut în Capernaum. Atitudinea lor nu era una plină de credinţă în aşteptare, ci una sceptică. Necredinţa lor L-au împiedicat pe Isus să facă orice fel de minune sau vindecare semnificative.
O altă limitare a lui Isus în Nazaret
Următoarele cuvinte ale lui Isus adresate mulţimii din Nazaret relevă faptul că a fost limitat, de asemenea, şi de voinţa Duhului Sfânt de a manifesta prin El „darul vindecărilor“:
„Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, în afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei; şi totuşi nici unul din ei n-a fost curăţit, în afară de Naaman, Sirianul“ (Luca 4:25-27).
Ideea lui Isus era aceea că Ilie nu ar fi putut multiplica grâul şi făina oricărei văduve la care ar fi vrut el să stea în timpul acelei foamete de trei ani din Israel (vezi 1 Împ. 17:9-16). Deşi pe vremea aceea erau multe văduve în suferinţă în Israel, Duhul l-a uns pe Ilie să ajute o singură văduvă care nici măcar nu era israelită. Tot aşa nici Elisei nu a putut să vindece orice lepros ar fi vrut el. Acest lucru este dovedit de faptul că existau mai mulţi bărbaţi în Israel când a fost curăţit Naaman. Dacă ar fi fost doar alegerea lui, Elisei i-ar fi curăţit de lepră mai întâi pe confraţii săi israeliţi înainte de a-l vindeca pe Naaman, un închinător la idoli (vezi 2 Împ. 5:1-14).
Atât Ilie cât şi Elisei au fost profeţi, bărbaţi unşi de Duhul Sfânt ale căror daruri date de Duhul Sfânt au fost folosite după cum a dorit Duhul. De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Ilie la o altă văduvă? Nu ştiu. De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Elisei să vindece alţi leproşi? Nu ştiu. Nimeni nu ştie, cu excepţia lui Dumnezeu.
Aceste două istorisiri familiare din Vechiul Testament nu dovedesc totuşi că nu era voia lui Dumnezeu să împlinească nevoile fiecărei văduve sau să vindece leproşii. Oamenii din Israel ar fi putut pune capăt perioadei de foamete din timpul lui Ilie, dacă ei şi împăratul lor rău (Ahab) s-ar fi pocăit de păcatele lor. Foametea a fost o formă de judecată a lui Dumnezeu. Şi toţi leproşii din Israel ar fi putut fi vindecaţi dacă ar fi împlinit şi ar fi crezut cuvântul legământului dat de Dumnezeu care, după cum am văzut deja, includea şi vindecarea fizică.
Isus le-a revelat nazaritenilor care Îl ascultau că era supus aceloraşi limitări ca şi Ilie şi Elisei. Din anumite motive, Duhul Sfânt nu I-a dat lui Isus darul de a vindeca pe oricine în Nazaret. Datorită condiţionării Duhului Sfânt şi a necredinţei oamenilor, Isus nu a putut face nici o minune semnificativă în oraşul Său natal.
Analizarea unui „dar de vindecare“ manifestat prin Isus
Dacă studiem relatările diferitelor vindecări săvârşite de Isus în Evanghelie, vom descoperi că majoritatea oamenilor au fost vindecaţi nu prin „darul vindecărilor“, ci prin credinţa lor. Să analizăm diferenţele dintre cele două categorii de vindecări studiind câteva exemple. Mai întâi vom studia povestea paraliticului de la scăldătoarea Betesda vindecat nu prin credinţă, ci prin „darul vindecărilor”.
În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se pogora, din când în când, în scăldătoare, şi tulbura apa. Şi cel dintâi, care se pogora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Isus, când l-a văzut zăcând, şi, fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?“ „Doamne“, I-a răspuns bolnavul, „n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.“ „Scoală-te”, i-a zis Isus, „ridică-ţi patul şi umblă.“ Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul, şi umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat (Ioan 5:2-9).
Cum ştim că omul acesta a fost vindecat nu prin credinţă, ci prin „darul vindecărilor“? Există mai multe indicii în acest sens.
Mai întâi, observă că bărbatul nu Îl căutase pe Isus. Mai degrabă Isus fusese Cel care îl găsise lângă scăldătoare. Dacă bărbatul L-ar fi căutat pe Isus, aceasta ar fi fost o dovadă de credinţă din partea sa.
În al doilea rând, Isus nu i-a spus bărbatului că credinţa lui l-a vindecat, aşa cum făcea adeseori când vindeca oamenii. În al treilea rând, când bărbatul vindecat a fost mai târziu întrebat de evrei cine îi spusese „ridică-ţi patul şi umblă“, el a răspuns că nu ştia cine era acel bărbat. Deci este foarte clar că nu credinţa lui în Isus i-a adus vindecarea. Acesta este un caz clar de vindecare prin intermediul „darului vindecărilor“ pe care Duhul Sfânt îl dă după cum doreşte.
Remarcă, de asemenea, că, deşi era o mulţime de bolnavi care aşteptau mişcarea apelor, Isus nu a vindecat decât o singură persoană şi i-a lăsat pe ceilalţi bolnavi. De ce? Din nou spun că nu ştiu. Totuşi, acest incident nu dovedeşte faptul că este voia lui Dumnezeu ca unii să rămână bolnavi. Oricare dintre şi toate persoanele bolnave ar fi putut fi vindecate prin credinţa în Isus. De fapt, poate că acesta este unul dintre motivele pentru care un singur bărbat a fost vindecat în mod supranatural – pentru a atrage atenţia oamenilor bolnavi spre Isus, Singurul care îi putea vindeca dacă aveau credinţă în El.
De multe ori „darul vindecărilor“ intră în categoria „semnelor şi minunilor“, adică a miracolelor menite să îndrepte atenţia spre Isus. De aceea evangheliştii Noului Testament precum Filip au fost înzestraţi cu diferite „daruri de vindecare“, deoarece minunile săvârşite aveau menirea de a atrage atenţia asupra Evangheliei pe care o propovăduiau (vezi Fapte 8:5-8).
Creştinii bolnavi nu ar trebui să aştepte să apară cineva cu „darul vindecărilor“ pentru a fi vindecaţi, deoarece aceea persoană cu acel dar s-ar putea să nu apare. Vindecarea se poate capata prin credinţa în Isus, şi, deşi nu toţi vor fi vindecaţi prin aceste daruri, toţi pot fi vindecaţi prin credinţă. Darurile de vindecare sunt plasate în biserică în special pentru ca necredincioşii să poată fi vindecaţi şi pentru a le îndrepta atenţia asupra Evangheliei. Aceasta nu înseamnă că credincioşii nu pot fi vindecaţi prin aceste daruri. Totuşi, Dumnezeu Se aşteaptă ca copiii Lui să primească vindecarea prin credinţă.
Un exemplu de persoană vindecată prin credinţă
Bartimeu a fost un orb vindecat prin credinţa în Isus. Să-i citim povestea aşa cum este relatată în Evanghelia după Marcu.
Au ajuns la Ierihon. Şi pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos lângă drum, şi cerea de milă. El a auzit că trece Isus din Nazaret, şi a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!“ Mulţi îl certau să tacă; dar el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!“ Isus S-a oprit, şi a zis: „Chemaţi-l!“ Au chemat pe orb, şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.“ Orbul şi-a aruncat haina; a sărit, şi a venit la Isus. Isus a luat cuvântul, şi i-a zis: „Ce vrei să-ţi fac?“ „Rabuni,“ I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.“ Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.“ Îndată orbul şi-a căpătat vederea, şi a mers pe drum după Isus (Marcu 10:46-52).
Mai întâi, observă că Isus nu l-a căutat pe Bartimeu. (Exact opusul a ceea ce s-a întâmplat cu bărbatul de la scăldătoarea Betesda.) De fapt, Isus trecea pe lângă el şi, dacă Bartimeu nu ar fi strigat după El, Isus ar fi mers mai departe. Ceea ce înseamnă că Bartimeu nu ar fi fost vindecat. Gândeşte-te puţin. Ce s-ar fi întâmplat dacă Bartimeu ar fi stat şi şi-ar fi spus „Dacă este voia lui Isus să fiu vindecat, atunci va veni la mine şi mă va vindeca“? Bartimeu nu ar fi fost niciodată vindecat, deşi această întâmplare ne dovedeşte clar că fusese voia lui Isus ca el să fie vindecat. Primul semn de credinţă din partea lui Bartimeu a fost faptul că a strigat către Isus.
În al doilea rând, observă că Bartimeu nu s-a lăsat descurajat de cei care încercau să îl facă să tacă. Când oamenii l-au certat să tacă, el a strigat „şi mai tare“ (Marcu 10:48). Acest lucru îi dovedeşte credinţa.
În al treilea rând, remarcă că Isus nu a răspuns de prima dată strigătelor lui. Desigur, era posibil să nu fi auzit strigătele lui Bartimeu, dar dacă le-a auzit, Isus nu a răspuns de prima dată. Cu alte cuvinte, credinţa lui a fost testată.
Dacă Bartimeu ar fi cedat după prima încercare, nu ar fi fost vindecat. De aceea, şi noi trebuie să perseverăm în credinţă, deoarece de multe ori rugăciunile noastre par să nu fie auzite. Acest lucru se întâmplă atunci când ne este testată credinţa, de aceea trebuie să continuăm să rămânem pe poziţie, refuzând să ne lăsăm descurajaţi de situaţii adverse.
O altă dovadă a credinţei lui Bartimeu
Când Isus l-a chemat în cele din urmă, Biblia ne spune că Bartimeu: „şi-a aruncat haina“. Din câte ştiu eu, în vremea lui Isus orbii purtau o haină specifică după care publicul îi putea recunoaşte. Dacă este adevărat, poate că Bartimeu şi-a aruncat haina când l-a chemat Isus deoarece a crezut că nu va mai avea nevoie de ea. În acest caz, şi-a dovedit din nou credinţa.
Mai mult, când Bartimeu şi-a aruncat haina, Biblia spune că: „a sărit“, un indiciu al anticipării plină de emoţie că ceva bun era pe cale să i se întâmple. Oamenii care au credinţă că vor fi vindecaţi sunt entuziasmaţi când se roagă Domnului să îi vindece, deoarece se aşteaptă să primească vindecarea.
Observă că Isus i-a mai testat o dată credinţa când Bartimeu a stat înaintea Sa. El l-a întrebat pe Bartimeu ce doreşte şi, din răspunsul lui Bartimeu, este clar că acesta credea că Isus putea şi îi va da vederea.
În cele din urmă, Isus i-a spus că ceea ce l-a vindecat a fost credinţa lui. Dacă Bartimeu a putut fi vindecat prin credinţă, oricine altcineva poate fi vindecat în acelaşi fel, deoarece Dumnezeu „nu se uită la faţa omului“.
Pentru aprofundarea studiului
Am enumerat mai jos douăzeci şi unu de cazuri specifice de vindecări înfăptuite de Isus şi relatate de Evanghelii. Desigur că Isus a vindecat mult mai mult de douăzeci şi unu de oameni, dar în ceea ce priveşte aceste douăzeci şi unu de cazuri ni se oferă mai multe detalii despre persoanele bolnave şi felul în care au fost vindecate.
Am împărţit lista în două mari categorii – cei care au fost vindecaţi prin credinţă şi cei care au fost vindecaţi prin intermediul darului vindecărilor. Am observat că, în unele cazuri în care oamenii au fost mântuiţi prin credinţă, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui despre vindecarea lor, ceea ce dovedeşte şi mai mult că acestea nu erau manifestări ale „darului vindecărilor“, deoarece oamenii bolnavi nu au fost vindecaţi pentru a mărturisi despre Isus sau despre Evanghelie.
Exemple în care cauza precizată a vindecării este credinţa:
1. Servitorul sutaşului (sau „băiat“): Mat. 8:5-13; Luca 7:2-10 „Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta.“
2. Paraliticul coborât prin acoperiş: Mat. 9:2-8; Marcu 2:3-11; Luca 5:18-26 „Văzându-le credinţa….El a zis…«du-te acasă.»“
3. Fiica lui Iair: Mat. 9:18-26; Marcu 5:22-43; Luca 8:41-56 „«Nu te teme—crede numai»….Isus le-a poruncit cu tărie să nu ştie nimeni lucru acesta.“
4. Femeia ce avea o scurgere de sânge: Mat. 9:20-22; Marcu 5:25-34; Luca 8:43-48 „Credinţa ta te-a mântuit.“
5. Doi orbi: Mat. 9:27-31 „Facă-vi-se după credinţa voastră…Vedeţi, să nu ştie nimeni!“
6. Orbul Bartimeu: Marcu 10:46-52; Luca 18:35-43 „Credinţa ta te-a mântuit.“
7. Cei zece leproşi: Luca 17:12-19 „Credinţa ta te-a mântuit.“
8. Fiul slujbaşului împărătesc: Ioan 4:46-53 „Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus.“
În următoarele patru cazuri, credinţa bolnavilor nu este menţionată în mod specific, dar este inclusă în cuvinte sau acţiuni. De exemplu, cei doi orbi (numărul 10 de mai jos) au strigat către Isus când acesta trecea pe lângă ei la fel de pasiv ca şi în cazul lui Bartimeu. Toate persoanele bolnave din următorele exemple L-au căutat pe Isus, o dovadă clară a credinţei lor. În trei dintre exemplele următoare Isus le-a spus celor pe care i-a vindecat să nu spună nimănui despre ce li se întâmplase, indicând şi mai clar că aceste cazuri nu erau săvârşite prin „darul vindecărilor“.
9. Leprosul care nu cunoştea voia lui Dumnezeu: Mat. 8:2-4; Marcu 1:40-45; Luca 5:12-14 „Vezi să nu spui la nimeni.“
10. Doi orbi (probabil unul era Bartimeu): Mat. 20:30-34 „[ei] au început să strige «Ai milă de noi Doamne, Fiul lui David!»“
11. Bărbatul surdo-mut: Marcu 7:32-36 „Isus le-a poruncit să nu spună nimănui.“
12. Orbul: Marcu 8:22-26 „Să nu intri în sat.“
Aceste ultime două cazuri de oameni care au fost vindecaţi prin credinţă au fost de fapt eliberaţi de demoni, nu vindecaţi. Însă Isus a pus aceaste eliberări pe seama credinţei lor.
13. Băiatul lunatic: Mat. 17:14-18; Marcu 9:17-27; Luca 9:38-42 „Isus a răspuns…«Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!» Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.»“
14. Fata femeii Cananeancă: Mat. 15:22-28; Marcu 7:25-30 “O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se după cum voieşti.“
Cazuri de oameni vindecaţi prin intermediul „darului vindecărilor”:
Aceste ultime şapte cazuri sunt oameni care au fost, după câte se pare, vindecaţi prin darul vindecărilor. Totuşi, pentru a fi vindecaţi, oamenii în primele trei cazuri au trebuit să dovedească ascultare faţă de o anume poruncă dată de Isus. Isus a poruncit numai într-unul din aceste cazuri să nu spună nimănui despre vindecarea sa. Şi numai într-unul dintre cazuri bolnavul a fost cel care L-a căutat pe Isus.
15. Omul cu mâna uscată: Mat. 12:9-13; Marcu 3:1-5; Luca 6:6-10 “Scoală-te şi stai în mijloc….Întinde-ţi mâna.“
16. Bărbatul de la scăldătoarea Betesda: Ioan 5:2-9 “Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă.“
17. Orbul din naştere: Ioan 9:1-38 “Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului.“
18. Soacra lui Petru: Mat. 8:14-15; Marcu 1:30-31; Luca 4:38-39
19. Femeia gârbovă de optsprezece ani: Luca 13:11-16
20. Omul bolnav de dropică: Luca 14:2-4
21. Robul marelui preot: Luca 22:50-51
Observă că în toate aceste douăzeci şi unu de exemple nu este nici un caz în care un adult a fost vindecat doar pe baza credinţei unui alt adult. Copiii vindecaţi datorită credinţei părinţilor lor au fost singurele cazuri de acest gen (vezi exemplele 1, 3, 8, 13 şi 14).
Singura excepţie posibilă ar fi exemplele de la numărul 1 şi 2, robul sutaşului şi paraliticul coborât prin acoperişul casei. În cazul robului sutaşului, cuvântul grec tradus cu rob este pais, care poate fi, de asemenea, tradus şi cu băiat ca în Matei 17:18: „Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela“ (subliniere personală).
Dacă era într-adevăr slujitorul sutaşului şi nu fiul său, atunci acest slujitor era probabil un băiat. De aceea, sutaşul era responsabil pentru băiat ca tutore legal şi îşi putea exercita credinţa în locul acestuia, aşa cum putea face orice părinte în cazul copilului lui.
În cazul paraliticului coborât prin acoperişul casei, observă că, dacă nu ar fi avut el însuşi credinţă, nu le-ar fi permis niciodată prietenilor lui să îl coboare prin acoperiş. De aceea, acesta nu a fost vindecat doar prin credinţa prietenilor lui.
Toate aceste lucruri indică faptul că este puţin probabil ca credinţa unui adult să aibă ca rezultat vindecarea unei alte persoane adulte, dacă acea persoană nu are ea însăşi credinţă. Da, un adult se poate învoi cu un altul să se roage pentru vindecare, dar necredinţa persoanei bolnave poate anula efectele credinţei celuilalt.
Totuşi, până la o anumită vârstă, copiii noştri pot fi vindecaţi datorită credinţei noastre. Însă vor ajunge la o vârstă la care Dumnezeu Se va aştepta ca ei să primească vindecarea Lui pe baza propriei lor credinţe. Te încurajez să studiezi mai detaliat fiecare exemplu biblic enumerat mai sus, pentru a îţi întări credinţa în vindecarea pe care ne-o pune la dispoziţie Domnul nostru.
Ungerea vindecătoare
În final, este foarte important de ştiut că Isus a fost uns cu puterea vindecătoare palpabilă în timpul lucrării Lui pe pământ. Adică a putut simţi ieşirea acestei puteri vindecătoare din trupul Său şi, în unele cazuri, bolnavii vindecaţi au simţit această putere intrând în trupul lor. De exemplu, Luca 6:19 spune: „Şi tot norodul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere, care-i vindeca pe toţi.“
Se pare că ungerea vindecătoare satura chiar şi hainele lui Isus astfel încât, dacă o persoană Îi atingea haina cu credinţă, simţea puterea vindecătoare intrându-i în trup. În Marcu 6:56 citim:
Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, puneau pe bolnavi pe pieţe şi-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele hainei Lui. Şi toţi câţi se atingeau de El, erau tămăduiţi.
Femeia care avea scurgere de sânge (vezi Marcu 5:25-34) a fost vindecată prin simpla atingere de haina lui Isus şi prin credinţa că va fi vindecată.
Nu numai Isus a fost uns cu ungerea vindecătoare palpabilă, ci şi Pavel în ultimii ani ai lucrării sale:
Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel; până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau boalele, şi ieşeau afară din ei duhurile rele (Fapte 19:11-12).
Ungerea vindecătoare palpabilă era impregnată în orice haină atinsă de trupul lui Pavel, indicând astfel că acea haină era un bun conductor al puterii vindecătoare!
Dumnezeu nu S-a schimbat după perioada în care au trăit Isus sau Pavel, deci nu ar trebui să fim surprinşi dacă Dumnezeu îi unge pe unii din slujitorii Săi cu aceeaşi putere vindecătoare cu care i-a uns pe Isus şi pe Pavel. Totuşi, aceste daruri nu sunt date novicilor, ci doar celor care au dovedit în timp că sunt credincioşi şi că nu au motivaţii egoiste.
[1] Toate acestea se pot referi la fel de bine şi la vindecarea fizică. Boala poate fi considerată fără îndoială o oprimare, după cum spune şi Scriptura: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret care… făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul“ (Fapte 10:38).