„Doamne“, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.“ „Femeie“, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl“ (Ioan 4:19-24).
Aceste cuvinte rostite de Isus au pus baza înţelegerii celui mai important aspect al închinării. El a vorbit despre „adevăraţii închinători“ şi le-a descris caracteristicile. Acest lucru indică faptul că există închinători care nu sunt adevăraţi. Ei pot crede că se închină lui Dumnezeu, dar în realitate nu o fac, deoarece nu îndeplinesc cerinţele lui Dumnezeu.
Isus a declarat care sunt caracteristicile adevăraţilor închinători – ei se închină „în duh şi în adevăr“. Am putea spune că falşii închinători se închină în „firea pământească şi în minciună“. Închinătorii fireşti, falşi, se pot integra în decursul închinării, dar este doar o faţadă, întrucât închinarea nu izvorăşte dintr-o inimă care Îl iubeşte pe Dumnezeu.
Adevărata închinare înaintea lui Dumnezeu nu poate veni decât dintr-o inimă care Îl iubeşte pe Dumnezeu. De aceea, închinarea nu este doar ceea ce se întâmplă în timpul adunării bisericii, ci constă în fiecare moment al vieţii noastre de ascultare faţă de poruncile lui Hristos. În mod surprinzător, femeia cu care vorbea Isus fusese căsătorită de cinci ori, trăind în prezent cu un alt bărbat şi acum voia să discute despre locaţia potrivită pentru închinare înaintea lui Dumnezeu! Cât de bine îi reprezintă pe toţi oamenii religioşi care încearcă să se închine la biserică, în timp ce trăiesc zilnic în neascultare faţă de Dumnezeu. Aceştia nu sunt închinători adevăraţi.
Isus i-a acuzat pe farisei şi cărturari că închinarea lor era falsă şi lipsită de inimă:
„Făţărnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: «Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti»“ (Mat. 15:7-9; subliniere personală).
Deşi evreii şi samaritenii din vremea lui Isus puneau în mod evident accentul pe locaţia în care se închină oamenii, Isus le-a spus că locaţia nu avea importanţă. De fapt, ceea ce determină calitatea închinării este condiţia inimii fiecărei persoane şi atitudinea faţă de Dumnezeu.
Ceea ce numim „închinare“ în bisericile contemporane nu este mai mult decât un ritual mort îndeplinit de închinători morţi. Oamenii cântă cuvintele altcuiva despre Dumnezeu din „cântecele de închinare“, fără să se gândească prea mult la ele, iar închinarea lor este zadarnică, deoarece stilul lor de viaţă trădează adevărata lor inimă.
Dumnezeu ar prefera să audă un simplu „Te iubesc“ rostit din inimă de către copii Săi care Îl ascultă, decât să îndure zăngănitul lipsit de viaţă a mii de creştini ce cântă dumincă dimineaţă „Ce mare eşti!“
Închinarea în Duh
Unii afirmă că închinarea „în duh“ înseamnă a te ruga şi a cânta în alte limbi, însă această interpretare este departe de lumina pe care o aduc cuvintele lui Hristos. El a spus că: „vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl“, indicând că la momentul respectiv existau deja închinători care îndeplineau condinţiile închinării „în duh“. Desigur, nimeni nu a vorbit în limbi până în ziua Cincizecimii. De aceea, orice credincios, fie că poate vorbi în limbi, fie că nu, se poate închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Rugăciunea şi cântecele în alte limbi pot ajuta credinciosul în închinarea, dar chiar şi aceastea pot deveni un ritual lipsit de autenticitate.
În Fapte 13:1-2 găsim o perspectivă interesantă referitoare la închinarea în biserica primară:
În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat“ (subliniere personală).
Observă că acest pasaj spune că „slujeau Domnului“. Pare destul de obiectiv să concluzionăm că se închinau Lui, înţelegând astfel că adevărata închinare este de fapt slujirea faţă de Domnul. Totuşi, acest lucru este adevărat numai când obiectul dragostei şi afecţiunii noastre este Domnul.
Modalităţi de închinare
Psalmii, despre care putem spune că reprezintă cântările lui Israel, ne îndeamnă să ne închinăm lui Dumnezeu în multe şi diferite feluri. De exemplu, în Psalmul 32 citim:
Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană! (Ps. 32:11b; subliniere personală).
Deşi închinarea liniştită, reverenţioasă, îşi are locul ei, la fel şi-l au şi strigătele de bucurie.
Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le şade bine cântarea de laudă. Lăudaţi pe Domnul cu arfa, lăudaţi-L cu alăuta cu zece coarde. Cântaţi-I o cântare nouă! Faceţi să răsune coardele şi glasurile voastre! (Ps. 33:1-3; subliniere personală).
Desigur că ar trebui să Îi cântăm lui Dumnezeu în timpul închinării, dar cântecul nostru ar trebui să fie plin de bucurie, un alt indiciu al stării de spirit a inimii. De asemenea, ne putem acompania cântecele pline de bucurie cu diferite instrumente muzicale. Totuşi, trebuie să menţionez că în multe biserici instrumentele electrice au adeseori volumul atât de tare, încât acoperă orice glas. Ele ar trebui fie date mai încet, fie închise. Psalmiştii nu au avut niciodată astfel de probleme!
Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile (Ps. 63:4; subliniere personală).
Ne putem ridica mâinile spre Dumnezeu în semn de reverenţă şi predare.
Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie, toţi locuitorii pământului. Cântaţi slavă Numelui Său, măriţi slava Lui prin laudele voastre. Ziceţi lui Dumnezeu: „Cât de înfricoşate sunt lucrările Tale! Din pricina mărimii puterii Tale, vrăjmaşii Tăi Te linguşesc. Tot pământul se închină înaintea Ta şi cântă în cinstea Ta, cântă Numele Tău“ (Ps. 66:1-4; subliniere personală).
Ar trebui să Îi spunem Domnului cât de minunat este şi să Îl lăudăm pentru multele atribute minunate pe care le are. Psalmii sunt locul potrivit în care să găseşti cuvintele adecvate cu care să Îl lăuzi pe Dumnezeu. Trebuie să trecem dincolo de repetiţiile nesfârşite de genul „Te laud Doamne!“ Sunt atât de multe alte lucruri pe care I le putem spune.
Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! (Ps. 95:6; subliniere personală).
Chiar şi poziţia noastră poate fi o expresie a închinării, fie că stăm în picioare, fie că îngenunchem sau ne plecăm capetele.
Să salte de bucurie credincioşii Lui îmbrăcaţi în slavă, să scoată strigăte de bucurie în aşternutul lor! (Ps. 149:5; subliniere personală).
Dar nu este nevoie să stăm în picioare sau să îngenunchem pentru a ne ruga – ne putem închina chiar şi stând în pat.
Intraţi cu laude (Traducere Literală Nouă: „cu mulţumiri“, n. t.) pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele! (Ps. 100:4; subliniere personală).
Mulţumirea ar trebui să fie cu siguranţă parte a închinării noastre.
Să laude Numele Lui cu jocuri… (Ps. 149:3; subliniere personală).
Îl putem lăuda pe Dumnezeu chiar şi dansând. Dar acest dans nu trebuie să fie confundat cu cel firesc, senzual sau de dragul divertismentului.
Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, lăudaţi-L cu alăuta şi arfa! Lăudaţi-L cu timpane şi cu jocuri, lăudaţi-L, cântând cu instrumente cu coarde şi cu cavalul. Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zângănitoare! Tot ce are suflare, să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul! (Ps. 150:3-6).
Slavă Domnului pentru cei care sunt talentaţi muzical. Talentele lor pot fi folosite pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, dacă instrumentele lor Îl laudă dintr-o inimă plină de dragoste pentru El.
Cântecele spirituale
Cântaţi Domnului o cântare nouă, căci El a făcut minuni (Ps. 98:1a; subliniere personală).
Nu este nimic rău în a cânta un cântec mai vechi dacă nu devine un obicei. Atunci avem nevoie de un cântec nou care să vină din inimă. În Noul Testament vedem că Duhul Sfânt ne va ajuta să compunem cântece noi:
Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră (Col. 3:16).
Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos (Efes. 5:18-20).
Pavel a scris că ar trebui să vorbim între noi „cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti“, aşa că trebuie să fie o diferenţă între acestea trei. Studiul cuvintelor greci originale ne ajută puţin, dar s-ar putea ca „psalmi“ să însemne de fapt cântarea psalmilor din Biblie acompaniaţi de instrumente muzicale. „Cântări de laudă“, pe de altă parte, s-ar putea să fi fost în general cântece de mulţumire compuse de diferiţi creştini din biserică. „Cântări duhovniceşti“ erau probabil cântece spontane date de Duhul Sfânt şi similare darului profeţiei, doar că acestea trebuie cântate.
Lauda şi închinarea ar trebui să fie parte integrantă a vieţii noastre zilnice – nu doar un eveniment ce are loc în timpul serviciului divin. Îi putem sluji lui Dumnezeu şi trăi în părtăşie strânsă cu El în fiecare zi.
Lauda – Credinţa în acţiune
Lauda şi închinarea sunt expresii naturale ale încrederii noastre în Dumnezeu. Dacă într-adevăr credem promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu, atunci vom fi plini de bucurie şi de laudă la adresa lui Dumnezeu. Iosua şi copii lui Israel au fost nevoiţi să strige mai întâi; abia apoi au căzut zidurile. Biblia ne îndeamnă să „ne bucurăm întotdeauna în Domnul“ (Fil. 4:4) şi „să aducem mulţumiri pentru toate lucrurile“ (1 Tes. 5:18a).
Unul dintre cele mai relevante exemple ale puterii laudei se află în 2 Cronici 20, când naţiunea lui Iuda a fost invadată de armatele lui Moab şi Amon. Ca răspuns la rugăciunea împăratului Iosafat, Dumnezeu a poruncit lui Israel:
„Nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu. Mâine pogorâţi-vă împotriva lor. Ei se vor sui pe dealul Ţiţ, şi-i veţi găsi la capătul văii, în faţa pustiei Ieruel. Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!“ (2 Cronici 20:15b-17).
Relatarea continuă:
A doua zi, au pornit dis-de-dimineaţă spre pustia Tecoa. La plecarea lor, Iosafat a venit şi a zis: „Ascultaţi-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui, şi veţi izbuti.“ Apoi în învoire cu poporul, a numit nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte, şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul şi ziceau: „Lăudaţi pe Domnul, căci îndurarea Lui ţine în veac!“ În clipa când au început cântările şi laudele. Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon şi ai lui Moab şi împotriva celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda. Şi au fost bătuţi. Fiii lui Amon şi ai lui Moab s-au aruncat asupra locuitorilor din muntele Seir ca să-i nimicească cu desăvârşire şi să-i prăpădească. Şi, după ce au isprăvit cu locuitorii din Seir, s-au ajutat unii pe alţii să se nimicească. Când a ajuns Iuda pe înălţimea de unde se zăreşte pustia, s-au uitat înspre mulţime, şi iată că ei erau nişte trupuri moarte întinse pe pământ, şi nimeni nu scăpase. Iosafat şi poporul său s-au dus să ia prăzile; au găsit printre trupuri multe bogăţii şi lucruri scumpe, şi au luat atât de multe că n-au putut să le ducă pe toate. Trei zile au prădat, căci era multă pradă (2 Cronici 20:20-25; subliniere personală).
Lauda plină de credinţă aduce protecţie şi provizii!
Pentru un studiu mai aprofundat referitor la puterea laudei vezi Fil. 4:6-7 (lauda aduce pace), 2 Cron. 5:1-14 (lauda aduce prezenţa lui Dumnezeu), Fapte 13:1-2 (lauda revelează scopurile şi planurile lui Dumnezeu) şi Fapte 16:22-26 (lauda aduce statornicie şi eliberare din închisoare).