Bineînţeles că Dumnezeu este Cel care a inventat noţiunea de familie. Atunci este normal ca tot El să ne poate ajuta să înţelegem cum ar trebui funcţiona familia şi să ne avertizeze în cazul capcanelor care o poate distruge. Într-adevăr, Dumnezeu ne-a dat multe principii în Cuvântul Său referitoare la structura familiei şi la rolul pe care ar trebui să îl împlinească fiecare membru în parte. Dacă aceste instrucţiuni biblice vor fi urmate, familiile vor trăi toate binecuvântările pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru ei. Când sunt încălcate, rezultatul va fi dezastru şi durere.
Rolul soţului şi al soţiei
Dumnezeu a dorit ca familia creştină să se conformeze unei anumite structuri. Deorece acest cadru oferă stabilitate vieţii de familie, Satan lucrează din greu să împiedice funcţionalitatea structurii create de Dumnezeu.
În primul rând, Dumnezeu a hotărât ca bărbatul să fie capul familiei. Aceasta nu îi dă bărbatului dreptul de a-şi domina în mod egoist soţia şi copiii. Dumnezeu l-a chemat pe bărbat să îşi iubească familia, să o protejeze, să o îngrijească şi să o conducă. Dumnezeu a dorit, de asemenea, ca femeile să fie supuse autorităţii bărbatului lor. Acest lucru este scris clar în Scriptură:
Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile (Efes. 5:22-24).
Nu soţul este capul spiritual al soţiei lui – Isus este Cel care îndeplineşte acest rol. Isus este capul spiritual al bisericii, iar soţia creştină este şi ea membru al bisericii, ca şi soţul ei. Totuşi, în familie, soţul creştin este capul soţiei şi al copiilor săi, iar ei ar trebui să se supună autorităţii pe care i-a dat-o Dumnezeu.
Cât de mult ar trebui soţia să se supună soţului ei? Ar trebui să se supună lui în toate lucrurile, după cum a spus Pavel. Singura excepţie de la această regulă ar fi în cazul în care soţul îi cere să încalce Cuvântul lui Dumnezeu sau să facă ceva ce contravine conştiinţei ei. Desigur, nici un soţ creştin nu i-ar cere soţiei sale să facă ceva ce ar încălca Cuvântul lui Dumnezeu sau conştiinţa ei. Soţul nu este stăpânul soţiei – numai Isus are acest loc în viaţa ei. Dacă trebuie să aleagă, ar trebui să Îl aleagă pe Isus. Soţii ar trebui să nu uite că Dumnezeu nu trebuie să fie întotdeauna „de partea soţului“. Dumnezeu i-a spus la un moment dat lui Avraam să facă ce i-a spus soţia lui, Sara (vezi Gen. 21:10-12). Scriptura consemnează, de asemenea, că Abigail nu şi-a ascultat soţul nechibzuit, evitând astfel o catastrofă (vezi 1 Sam. 25:2-38).
Cuvântul lui Dumnezeu pentru soţi
Dumnezeu le spune soţilor:
Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea…Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuş. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui…Încolo fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat (Efes. 5:25, 28-30, 33).
Bărbaţilor le este poruncit să îşi iubească soţiile aşa cum Îşi iubeşte Hristos biserica. Iată o responsabilitate deloc uşoară! Orice soţie se va supune bucuroasă cuiva care o iubeşte la fel de mult ca şi Isus – care Şi-a sacrificat viaţa din dragoste. Aşa cum Hristos Îşi iubeşte trupul, biserica, tot aşa ar trebui să îşi iubească soţul femeia cu care este „un singur trup“ (Efes. 5:31). Dacă soţul creştin îşi iubeşte soţia aşa cum ar trebui, el o va întreţine, va avea grijă de ea, o va respecta, o va ajuta, o va încuraja şi va petrece timp cu ea. Dacă eşuează în îndeplinirea responsabilităţii de a-şi iubi soţia, soţul este în pericol de a împiedica răspunsul la rugăciunile lui:
Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas [trup] mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre (1 Petru 3:7; subliniere personală).
Desigur că nu există căsătorie care să fie lipsită de conflicte şi neînţelegeri. Totuşi, prin devotament şi dezvoltarea roadelor Duhului în vieţile noastre, soţii şi soţiile pot învăţa să trăiască armonios şi să se bucure de binecuvântări din ce în ce mai mari în căsătoria lor. Fiecare partener poate învăţa să se maturizeze mai mult în asemănare cu Hristos prin problemele inevitabile care apar.
Pentru un studiu mai aprofundat referitor la datoriile pe care le au soţii şi soţiile vezi Gen. 2:15-25; Prov. 19:13; 21:9, 19; 27:15-16; 31:10-31; 1 Cor. 11:3; 13:1-8; Col. 3:18-19; 1 Tim. 3:4-5; Tit. 2:3-5; 1 Pet. 3:1-7.
Relaţia sexuală în căsnicie
Dumnezeu este Cel care a inventat sexul şi este evident că l-a creat atât pentru plăcere cât şi pentru procreere. Totuşi, Biblia afirmă foarte clar că relaţiile sexuale trebuie să fie manifestate doar între două persoane care s-au unit printr-un legământ pe viaţă.
Relaţiile sexuale practicate în afara căsătoriei sunt denumite curvii sau adultere. Apostolul Pavel a afirmat că cei care practică astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 6:9-10). Deşi creştinii pot fi ispitiţi şi există posibilitatea comiterii curviei sau adulterului, aceştia se vor simţi condamnaţi în duhul lor şi această condamnare îl va duce la pocăinţă. Şi ar fi bine să se pocăiască!
Pavel a dat, de asemenea, anumite indicaţii specifice referitor la responsabilităţile sexuale ale soţului şi soţiei:
Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satan, din pricina nestăpânirii voastre (1 Cor. 7:2-5).
Aceste versete stabilesc foarte clar că relaţia sexuală nu ar trebui folosită ca „premiu“ de nici unul dintre soţi, deoarece nici unul nu are autoritate asupra propriului trup.
Mai mult, sexul este un dar de la Dumnezeu şi deci nu este nici lipsit de sfinţenie, nici păcat atâta vreme cât rămâne în cadrul căsniciei. Pavel a încurajat cuplurile creştine căsătorite să aibă relaţii sexuale. Mai mult, găsim acest sfat dat bărbaţilor creştini şi în cartea Proverbe:
Izvorul tău să fie binecuvântat, şi bucură-te de nevasta tinereţii tale. Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei! (Prov. 5:18-19).[1]
Pentru a se putea bucura de relaţia sexuală, cuplurile creştine ar trebui să înţeleagă că există o mare diferenţă între natura sexuală masculină şi cea feminină. Comparându-le, natura sexuală masculină este mai mult fizică, în timp ce natura sexuală feminină este legată de emoţiile ei. Bărbaţii pot fi excitaţi prin stimuli vizuali (vezi Mat. 5:28), în timp ce femeile sunt mai multe excitate sexual de relaţii şi de atingeri (1 Cor. 7:1). Bărbaţii sunt atraşi sexual de femei atrăgătoare la vedere, în timp ce femeile sunt mai mult atrase sexual de bărbaţii pe care îi admiră din motive mai semnificative decât cele fizice. Astfel, soţiile înţelepte îşi dau silinţa să fie atrăgătoare tot timpul. Iar bărbaţii înţelepţi ar trebui mai degrabă să manifeste tot timpul afecţiune faţă de soţiile lor prin îmbrăţişări şi acţiuni pline de atenţie şi bunătate, decât să se aştepte ca soţiile lor să se „aprindă“ imediat la sfârşitul zilei.
Nivelul dorinţei sexuale al unui bărbat tinde să fluctueze în funcţie de sperma din organism, în timp ce dorinţa sexuală a femeii creşte sau descreşte în funcţie de ciclul menstrual. Bărbaţii au capacitatea de a se excita sexual şi de a ajunge la orgasm în numai câteva secunde sau minute, în timp ce femeia are nevoie de mult mai mult timp. Deşi el este în mod normal gata din punct de vedere fizic pentru actul sexual, trupul ei s-ar putea să nu fie pregătit decât peste o jumătate de oră. De aceea, bărbaţii înţelepţi au răbdare şi acordă timpul necesar preludiului prin săruturi, mângâieri şi stimularea manuală a acelor părţi ale trupului care îi vor pregăti soţia pentru actul sexual. Dacă nu ştie care sunt aceste părţi sensibile, ar trebui să o întrebe pe ea. În plus, ar trebui ca bărbatul să ştie că, deşi el are capacitatea de a avea un singur orgasm, soţia sa are capacitatea de a avea mai multe. El ar trebui să se asigure că soţia primeşte ceea ce doreşte. Este absolut esenţial pentru soţii şi soţiile creştine să discute sincer nevoile lor şi să înveţe cât pot mai mult despre diferenţele ce caracterizează sexul opus. După luni şi ani de comunicare, de descoperiri şi practică, relaţiile sexuale dintre soţ şi soţie pot deveni o binecuvântare în continuă creştere.
Copiii în familia creştină
Copiii ar trebui să fie învăţaţi să fie ascultători şi supuşi pe deplin faţă de părinţii lor creştini. Şi dacă vor fi, li se promite o viaţă lungă şi alte binecuvântări:
Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta“ – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – „ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ“ (Efes. 6:1-3).
Tatăl creştin, în calitate de cap al familiei, are responsabilitatea principală de a-şi creşte copiii:
Şi voi, părinţilor (literal: „taţilor“, n. t.), nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.” (Efes. 6:4)
Observă că responsabilitatea tatălui este dublă: aceea de a-şi creşte copiii în disciplinarea şi învăţătura de Domnul. Să analizăm mai întâi nevoia disciplinării.
Disciplinarea copilului
Copilul care nu este disciplinat va deveni egoist şi rebel faţă de orice autoritate. Copiii ar trebui disciplinaţi ori de câte ori încalcă sfidător reguli obiective care au fost stabilite mai dinainte de părinţi. Copiii nu ar trebui pedepsiţi pentru greşeli şi iresponsabilităţi copilăreşti. Totuşi, ar trebui să li se ceară să îşi asume responsabilitatea consecinţelor greşelilor şi iresponsabilităţilor, ajutându-i astfel să se pregătească pentru realitatea vieţii de adult.
Copilaşii mai mari ar trebui disciplinaţi prin bătaie la fund, aşa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că bebeluşii ar trebui să facă tot ce doresc.
De fapt, din ziua în care s-au născut ar terbui să le fie clar că mama şi tatăl au autoritate. Ei pot fi învăţaţi de la o vârstă fragedă ce înseamnă „nu“ prin a nu fi lăsaţi să facă ce doresc sau sunt pe cale să facă. De îndată ce încep să înveţe ce înseamnă „nu“, o palmă uşoară peste fund îi va ajuta să înţeleagă chiar mai bine când nu sunt ascultători. Dacă sunteţi consecvenţi în această atitudine, copiii vor învăţa să fie ascultători încă de mici.
Părinţii pot să-şi câştige autoritatea prin a nu încuraja comportamentul neadecvat, ca de exemplu cel prin care i se dă îndată copilului ceea ce doreşte când începe să plângă. A face acest lucru înseamnă a învăţa copiii că dacă plâng pot obţine ceea ce doresc. Sau, dacă părinţii reacţionează la cerinţele copiilor de fiecare dată când sunt irascibili sau plângăreţi, ei încurajează de fapt acest comportament nedorit. Părinţii înţelepţi răsplătesc doar comportamentul bun al copiilor lor.
Pălmuirea nu ar trebui să fie dură din punct de vedere fizic, dar ar trebui să fie suficient de puternică încât să îl doară şi să plângă puţin timp. În acest fel, copilul va învăţa să asocieze neascultarea cu durerea. Acest lucru îl afirmă şi Biblia:
Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată….Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de el….Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri. Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor….Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale (Prov. 13:24; 22:15; 23:13-14; 29:15).
Când părinţii respectă regulile pe care le stabilesc, nu trebuie să îşi mai ameninţe copiii pentru a fi ascultători. Dacă un copil nu ascultă înadins, ar trebui bătut la fund. Dacă un părinte doar îl ameninţă că îi va da bătaie, nu face decât să încurajeze neasculatarea copilului. Drept rezultat, copilul învaţă să nu se streseze să fie ascultător decât atunci când ameninţările verbale ale părinţilor ating un anumit volum.
După ce a fost bătut la fund, copilul ar trebui îmbrăţişat şi reasigurat că este iubit.
Educarea copilului
Părinţii creştini ar trebui să conştientizeze că au responsabilitatea de a-şi învăţa copii, după cum citim şi în Proverbe 22:6: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”
Educarea implică nu numai pedepsirea pentru neascultare ci şi răsplata pentru comportamentul bun. Copiii au nevoie să fie lăudaţi în mod constant de părinţii lor pentru a încuraja comportamentul frumos şi caracteristicile dezirabile. Copiii au adeseori nevoie să fie reasiguraţi că sunt iubiţi, acceptaţi şi apreciaţi de părinţii lor. Părinţii le pot da această siguranţă prin laude, îmbrăţişări şi pupături şi prin timp petrecut împreună cu ei.
„A învăţa“ înseamnă „a face să asculte“. De aceea, părinţii creştini nu ar terbui să îşi lase copiii să aleagă dacă să meargă sau nu la biserică sau dacă să se roage sau nu în fiecare zi. Copiii nu sunt suficient de responsabili pentru a şti ce este mai bine pentru ei – de aceea le-a dat Dumnezeu părinţi. Dumnezeu le promite părinţilor care investesc efort şi energie pentru a-şi vedea copiii învăţaţi adecvat că copiii lor nu se vor abate de la calea cea dreaptă când vor îmbătrâni, după cum am citit în Proverbe 22:6.
Copiilor ar trebui, de asemenea, să li se dea responsabilităţi pe măsură ce cresc. Scopul părinţilor eficienţi este acela de a pregăti copilul în mod treptat pentru responsabilităţile de adult. Pe măsură ce copilul creşte, ar trebui să i se dea progresiv mai multă libertate de a lua propriile decizii. În plus, adolescentul ar trebui să înţeleagă că îşi va asuma responsabilitatea pentru consecinţele deciziilor sale şi că părinţii nu vor fi tot timpul „gata să îl scoată din probleme“.
Responsabilitatea părinţilor de a instrui
După cum am citit în Efeseni 6:4, taţii sunt responsabili nu numai să îi disciplineze pe copii, dar să îi şi înveţe în Domnul. Nu este responsabilitatea bisericii să dea copilului învăţătura biblică morală, caracterul sau teologia creştină – este slujba tatălui. Părinţii care deleagă învăţătorului de şcoală duminicală toată responsabilitatea de a-i învăţa copiii despre Dumnezeu fac o foarte mare greşeală. Dumnezeu a poruncit Israelului prin Moise:
„Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula“ (Deut. 6:6-7).
Părinţii creştini ar trebui să le vorbească încă de la o vârstă timpurie despre Dumnezeu, spunându-le cine este şi cât de mult îi iubeşte. Copiii tineri ar trebui să fie învăţaţi despre naşterea lui Isus, viaţa, moartea şi învierea Lui. Mulţi copii pot înţelege mesajul Evangheliei încă de la vârsta de cinci sau şase ani şi pot lua decizia de a-L sluji pe Domnul. Curând după aceea, (pe la şase-şapte ani şi uneori chiar mai devreme) pot fi botezaţi cu Duhul Sfânt şi vorbi în limbi. Desigur, nu este nimic bătut în cuie, deoarece fiecare copil este diferit. Ideea este că părinţii creştini ar trebui să facă prioritatea numărul unu din a-i învăţa pe copii din punct de vedere spiritual.
Zece reguli pline de dragoste faţă de copilul tău
1). Nu-ţi exaspera copiii (vezi Efes. 6:4). Nu ne putem aştepta de la copii să se comporte ca adulţii. Dacă ai aşteptări prea mari de la ei, vor renunaţa să mai încerce să îţi fie pe plac deoarece li se va părea imposibil.
2). Nu-ţi compara copiii cu alţi copii. Spune-le cât de mult le apreciezi calităţile şi darurile unice date de Dumnezeu.
3). Dă-le responsabilităţi pe lângă casă ca să ştie că sunt o parte importantă din familie. Realizările sunt pietre de temelie pentru o autoapreciere sănătoasă.
4). Petrece timp cu copiii tăi. Acest lucru le spune cât de importanţi sunt pentru tine. Oferirea lucrurilor materiale nu este un substituent pentru dăruirea persoanei tale. Mai mult, copiii sunt influenţaţi cel mai mult de cei care petrec cel mai mult timp cu ei.
5). Dacă trebuie să spui ceva negativ, încearcă să o spui într-o formă pozitivă. Eu nu le-am spus niciodată copiilor mei că sunt „răi“ când nu m-au ascultat. În schimb i-am spus fiului meu „Tu eşti un băiat bun şi băieţii buni nu fac ceea ce tocmai ai făcut tu!“ (Şi-apoi îi dau una la fund.)
6). Conştientizează că „nu“ înseamnă „îmi pasă de tine“. Când copiii fac doar ceea ce vor, ei ştiu în mod intuitiv că nu îţi pasă suficient de mult încât să îi împiedici.
7). Aşteaptă-te să fii imitat de copiii tăi. Copiii învaţă din exemplul părinţilor lor. Un părinte înţelept nu-i va spune niciodată copilului său: „Fă ce îţi spun eu, nu ce fac eu.“
8). Nu îi scoate pe copii din toate probleme în care se bagă. Îndepărtează doar pietrele mari. Lasă-le pe cele mici să rămână pe cărare.
9). Slujeşte-L pe Domnul din toată inima ta. Am observat că se întâmplă rar ca acei copii ai căror părinţi sunt căldicei din punct de vedere spiritual să continue să Îl slujească pe Dumnezeu şi când sunt mari. Copiii creştini care au părinţi nemântuiţi şi copiii cu părinţi creştini devotaţi continuă de obicei să Îl slujească pe Dumnezeu şi după ce „îşi iau zborul“.
10). Învaţă-i pe copii Cuvântul Domnului. Părinţii fac o prioritate din educarea copiilor lor, dar uită să le dea cea mai bună instruire pe care ar putea-o primi: învăţătura Scripturii.
Priorităţile în lucrare, căsnicie şi familie
Poate cea mai mare greşeală făcută de liderii creştini este aceea că-şi neglijează căsătoria şi familia în favoarea dedicării faţă de lucrare. Ei se justifică spunând că sacrificiul lor este „pentru lucrarea Domnului“.
Această greşeală este remediată atunci când lucrătorul ucenicizator înţelege că adevărata ascultare şi dedicare faţă de Dumnezeu este reflectată în relaţiile pe care le are cu soţia/soţul şi cu copiii. Lucrătorul nu poate susţine că este devotat lui Dumnezeu dacă nu îşi iubeşte soţia aşa cum Şi-a iubit Hristos biserica sau dacă neglijează să petreacă timpul necesar cu copiii lui pentru a-i învăţa şi creşte în Domnul. Mai mult, a-şi neglija soţul/soţia şi copiii de dragul „lucrării“ este de obicei semnul lucrării fireşti împlinită prin propriile puteri. Mulţi pastori instituţionali care sunt împovăraţi dovedesc acest lucru, întrucât se extenuează pentru a putea ţine funcţionabile toate programele bisericii.
Isus a promis că jugul Său este bun şi sarcina Sa este uşoară (vezi Mat. 11:30). El nu cheamă nici un lucrător să manifeste devotament faţă de lume şi faţă de biserică în detrimentul dragostei faţă de familia sa. De fapt, una dintre cerinţele pentru prezbiter este aceea de a-şi „chivernisi bine casa“ (vezi 1 Tim. 3:4). Relaţia cu familia sa este un test al compatibilităţii în lucrare.
Cei care sunt chemaţi să călătorească pentru lucrare şi care sunt plecaţi din când în când de acasă ar trebui să petreacă timp şi mai mult cu familia când se întorc acasă. Fraţii membrii ai trupului lui Hristos ar trebui să facă tot ce le stă în putere pentru a face acest lucru posibil. Ucenicizatorul autentic înţelege că ucenicii îi sunt în primul rând copiii lui. Dacă eşuează în îndeplinirea acestei sarcini, nu are nici un drept de a încerca să facă alţi ucenici.
[1] Pentru mai multe dovezi ale faptului că Dumnezeu nu este ruşinos, vezi Cântarea Cântărilor scrisă de Solomon 7:1-9 şi Levetic 18:1-23.