Majoritatea creştinilor ştiu că, atunci când mor, oamenii ajung fie în Rai, fie în Iad. Totuşi, nu toţi conştientizează că Raiul nu este locuinţa finală a neprihăniţilor şi că Iadul nu este locuinţa finală a celor nelegiuiţi.

Când mor urmaşii lui Hristos, duhul/sufletul lor merge imediat în Rai, unde locuieşte Dumnezeu (vezi 2 Cor. 5:6-8; Fil. 1:21-23; 1 Tes. 4:14). Totuşi, cândva, în viitor, Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou, iar noul Ierusalim va veni din cer pe pământ (vezi 2 Pet. 3:13; Apoc. 21:1-2). Acolo, cei neprihăniţi vor trăi pentru totdeauna.

Când mor cei nelegiuiţi, aceştia se duc imediat în Locuinţa morţilor, dar acesta este doar un loc temporar unde vor aştepta ca trupurile lor să fie înviate. Când va veni acea zi, ei vor sta în faţa tronului de judecată al lui Dumnezeu şi vor fi apoi aruncaţi în iazul cu foc şi pucioasă numit în Biblie Gheena. Vom detalia acest subiect pe baza Scripturii.

Când mor cei nelegiuţi

Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă cu cei nelegiuiţi după moarte, trebuie să studiem un cuvânt ebraic din Vechiul Testament şi trei cuvinte greceşti din Noul Testament. Deşi aceste cuvinte ebraice şi greceşti descriu de fapt trei locuri diferite, toate trei sunt de obicei traduse cu Iad în anumite versiuni din limba engleză, ceea ce poate induce în eroare cititorii.

În primul rând, haide să analizăm cuvântul ebraic Sheol.

Cuvântul Sheol este menţionat de peste şaizeci de ori în Vechiul Testament. În mod cert, se referă la viaţa de după moarte a celor nelegiuiţi. De exemplu, când Core şi urmaşii lui s-au răzvrătit împotriva lui Moise în pustie, Dumnezeu i-a pedepsit deschizând pământul, care i-a înghiţit pe ei şi averile lor. Scriptura spune că au căzut în Sheol:

Şi s-au pogorât astfel de vii în locuinţa morţilor [Sheol], ei şi tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot, şi au pierit din mijlocul adunării (Num. 16:33; subliniere personală).

Mai târziu în istoria Israelului, Dumnezeu i-a avertizat că mânia Lui aprinde un foc care arde până în Sheol:

Căci focul mâniei Mele s-a aprins, şi va arde până în fundul locuinţei morţilor [Sheol], va nimici pământul şi roadele lui, va arde temeliile munţilor (Deut. 32:22; subliniere personală).

Regele David a declarat că:

Cei răi se întorc la locuinţa morţilor [Sheol]: toate neamurile care uită pe Dumnezeu (Ps. 9:17; subliniere personală).

Şi s-a rugat împotriva celor nelegiuiţi spunând:

Să vină moartea peste ei, şi să se pogoare de vii în locuinţa morţilor [Sheol]! Căci răutatea este în locuinţa lor, în inima lor (Ps. 55:15; subliniere personală).

Avertizându-i pe bărbaţii tineri de şiretlicurile prostituatelor, înţeleptul Solomon a scris:

Casa ei este drumul spre locuinţa morţilor [Sheol], drumul care pogoară spre locaşurile morţii…. El nu ştie că acolo sunt morţii şi că oaspeţii ei sunt în văile locuinţei morţilor [Sheol] (Prov. 7:27; 9:18; subliniere personală).

Solomon a scris şi alte proverbe care ne determină să credem că, în mod cert, în Sheol nu va ajunge cel neprihănit:

Pentru cel înţelept cărarea vieţii duce în sus, ca să-l abată de la locuinţa morţilor [Sheol], care este jos (Prov. 15:24; subliniere personală).

Lovindu-l cu nuiaua [pe copil], îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor [Sheol] (Prov. 23:14; subliniere personală).

În final, în întâmpinarea descrierii lui Isus despre Iad, Isaia i-a profeţit regelui din Babilon care se ridicase pe sine însuşi că urma să fie aruncat în Sheol:

Locuinţa morţilor [Sheol] se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: „Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!“ Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în locuinţa morţilor [Sheol], cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea, şi viermii te vor acoperi. Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.“ Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor [Sheol], în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: „Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?“ (Isaia 14:9-17; subliniere personală).

Aceste pasaje biblice şi altele asemănătoare ne îndreptăţesc să credem că Sheol a fost şi va fi întotdeauna locul tulburător în care cei nelegiuţi sunt încarceraţi după ce mor. Şi există şi mai multe dovezi în privinţa aceasta.

Hades

Este foarte clar că termenul grecesc Hades folosit în Noul Testament se referă la acelaşi loc la care se referă şi cuvântul ebraic Sheol. Pentru a dovedi acest lucru, tot ce avem de făcut este să comparăm Psalmul 16:10 cu Fapte 2:27 unde este citat:

Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor [Sheol], nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea (Ps. 16:10, subliniere pesonală).

„Căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor [Hades], şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea“ (Fapte 2:27; subliniere personală).

Aşa stând lucrurile, este interesant că în toate cele zece menţionări din Noul Tesatament cuvântul Hades este folosit în sens negativ şi deseori descris ca un loc tulburător în care cei răi sunt încarceraţi după moarte (vezi Mat. 11:23; 16:18; Luca 10:15; 16:23; Fapte 2:27; 2:31; Apoc. 1:18; 6:8; 20:13-14). Din nou, toate acestea indică faptul că Sheol/Hades este şi va fi locul în care vor suferi cei nelegiuţi după moarte, un loc al chinurilor.[1]

A fost Isus în Sheol/Hades?

Să analizăm în continuare Psalmul 16:10 şi citarea lui de către Petru în Fapte 2:27, două versete care arată că Sheol şi Hades sunt unul şi acelaşi loc. Conform predicii lui Petru din ziua Cincizecimii, David nu vorbea despre el în Psalmul 16:10, ci profeţea despre Isus, având în vedere că trupul lui David, spre deosebire de cel al lui Hristos, a suferit putrezirea (vezi Fapte 2:29-31). În acest caz, înţelegem că în Psalmul 16:10 Cel care vorbea era Isus şi Se adresa Tatălui, declarând credinţa că Tatăl Său nu Îi va abandona sufletul în Sheol şi nici nu va îngădui ca trupul Lui să cunoască puterezirea.

Unii interpretează această declaraţie a lui Isus ca o dovadă că sufletul Său a stat în Sheol/Hades în timpul celor trei zile dintre moarte şi înviere. Totuşi, acest lucru nu este subînţeles. Observă încă o dată că Isus I-a spus Tatălui Său:

Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor [Sheol], nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea (Ps. 16:10).

Isus nu i-a spus Tatălui Său „Ştiu că sufletul Meu va petrece câteva zile în Sheol/Hades, dar am încredere că nu Mă vei abandona acolo“. Din contră, El a spus: „Cred că atunci când voi muri nu voi fi tratat ca cei nelegiuiţi şi sufletul Meu nu va fi abandonat în Sheol/Hades. Nu voi petrece nici măcar un minut acolo. Nu! Cred că planul Tău este acela de a Mă învia în trei zile şi că nici măcar nu vei permite ca trupul Meu să cunoască putrezirea“.

Această interpretare este cu siguranţă valabilă. Când Isus a spus: „nu vei îngădui ca Sfântul Tău să cunoască putrezire“ nu trebuie să interpretăm că trupul lui Hristos a decăzut progresiv timp de trei zile până când a fost restaurat prin înviere. Îl interpretăm mai degrabă ca semnificând că trupul Său nu a cunoscut nici-o degradare de orice natură în perioada dintre moartea şi învierea Lui.

Tot aşa, afirmaţia că sufletul Său nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor nu trebuie interpretat că a stat în Sheol/Hades pentru câteva zile, după care nu a fost abandonat.[2] Îl interpretăm mai degrabă ca semnificând că sufletul Său nu va fi tratat ca sufletul celor nelegiuiţi care era abandonat în Sheol/Hades; că sufletul Său nu va petrece nici măcar un minut acolo. Mai observă că Isus a spus „căci nu vei lăsa sufletul Meu să ajungă (conform versiunii din limba engleză, n. t.) în Locuinţa morţilor [Sheol]” în loc de „căci nu vei lăsa sufletul Meu să rămână în Locuinţa morţilor”.

Unde a fost sufletul lui Isus în intervalul de trei zile

Aminteşte-ţi că Isus le-a spus ucenicilor că va petrece trei zile şi trei nopţi în inima pământului (vezi Mat. 12:40). Aceasta nu pare a fi o referire la trupul care va fi înmormântat timp de trei zile într-un mormânt care cu greu ar fi putut fi considerat „inima pământului“. Isus vorbea mai degrabă despre duhul/sufletul Lui. De aceea, putem conclude că duhul/sufletul nu era în Cer în timpul dintre moarte şi înviere. Isus a afirmat acest lucru la învierea Sa când i-a spus Mariei că încă nu Se urcase la Tatăl (vezi Ioan 20:17).

Ţine minte că Isus i-a spus, de asemenea, tâlharului pocăit de pe cruce că va fi cu El în Paradis[3] chiar în acea zi (Luca 23:43). Punând toate aceste fapte laolaltă, ştim că duhul/sufletul lui Isus a petrecut trei zile şi trei nopţi în inima pământului şi că cel puţin o parte din acel timp l-a petrecut în „Paradis“, ceea ce nu pare a fi sinonimul acceptabil al locului de chin numit Sheol/Hades!

Toate acestea mă determină să cred că există un loc în inima pământului în afară de Sheol/Hades, un loc numit Paradis. Această idee este în mod sigur susţinută de una dintre poveştile lui Isus despre doi oameni care au murit – bogatul şi Lazăr. Să citim povestea lor:

„Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire. La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu fărămiturile, care cădeau de la masa bogatului; până şi cânii veneau şi-i lingeau bubele. Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor [Hades], în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui, şi a strigat: «Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine, şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.» «Fiule», i-a răspuns Avraam, «adu-ţi aminte, că în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângîiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, sau de acolo la noi, să nu poată» (Luca 16:19-26; subliniere personală).

Unde era Lazăr?

Observă că bogatul s-a trezit în Locuinţa morţilor, dar îl putea vedea pe Lazăr în alt loc stând cu Avraam. De fapt, despre Lazăr se spune că era „în sânul lui Avraam“ ceea ce nu reprezenta numele locului, ci era probabil o referinţă la confortul pe care îl primea Lazăr de la Avraam odată cu sosirea în locul respectiv.

Cât de mare era distanţa dintre bogat şi Lazăr după ce au murit?

Scriptura ne spune că bogatul l-a văzut pe Lazăr „de departe“ şi ni se spune că exista „o prăpastie mare“ între ei. Astfel, distanţa dintre ei nu poate fi decât speculată. Pare totuşi rezonabil să credem că distanţa dintre ei nu era atât de mare ca distanţa dintre inima pământului şi cer. Altfel ar părea destul de imposibil ca bogatul să fi fost în stare să îl vadă pe Lazăr (altfel decât cu ajutor divin) şi nici nu ar fi avut nici un rost să fie menţionată „prăpastia mare“ dintre cele două locaţii, prăpastie folosită în mod specific pentru a împiedica trecerea dintr-o parte într-alta. Mai mult, bogatul „a strigat“ la Avraam şi Avraam i-a răspuns. Aceasta ne-ar induce să credem că erau destul de aproape unul de celălalt, având în vedere că se puteau auzi peste „prăpastia mare“.

Toate aceste lucruri mă determină să cred că Lazăr nu era în ceea ce numim noi cer, ci mai degrabă într-un compartiment separat din interiorul pământului.[4] Trebuie să fi fost locul pe care Isus l-a numit Paradis în replica dată tâlharului pocăit. După moartea lor, neprihăniţii din Vechiul Testament mergeau în Paradisul din inima pământului. Tot acolo au mers şi Lazăr şi Isus şi tâlharul pocăit.

Se pare că tot acolo a fost trimis şi profetul Samuel, după ce a murit. În 1 Samuel 28 citim că Dumnezeu a permis duhului profetului mort Samuel să apară şi să-i profeţească lui Saul. Vrăjitoarea din En-Dor l-a descris pe Samuel lui Saul astfel: „Văd o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ.“ (1 Sam. 28:13; subliniere personală) Samuel însuşi i-a zis lui Saul: „Pentru ce m-ai tulburat, chemându-mă [sus]?“ (1 Sam. 28:15; subliniere personală). Se pare că duhul/sufletul lui Samuel fusese în Paradis, în inima pământului.

Scriptura pare să sprijinească faptul că, la învierea lui Isus, Paradisul a fost golit, iar cei neprihăniţi care au murit în timpul Vechiului Testament au mers în cer cu Isus. Biblia spune că atunci când Isus S-a ridicat la cer din cele mai adânci părţi ale pământului „a luat prinşi de război“ (vezi Efes. 4:8-9; Ps. 68:18). Presupun că aceşti captivi au fost toţi cei care trăiau în Paradis. Cu siguranţă că Isus nu a eliberat oameni din Sheol/Hades.[5]

Isus le-a predicat sufletelor din închisoare

Scriptura ne spune, de asemenea, că Isus a propovăduit unui grup de oameni, duhuri fără trup, cândva între moartea şi învierea Sa. În 1 Petru 3 citim:

Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt (1 Petru 3:18-20).

Acest pasaj biblic trezeşte desigur anumite întrebări la care nu am nici un răspuns. De ce ar merge Isus să propovăduiască unor oameni neascultători care au murit în vremea potopului lui Noe? Ce le-a spus?

În orice caz, Scriptura pare să susţină faptul că Isus nu Şi-a petrecut în Paradis toate cele trei zile şi nopţi dintre moartea şi învierea Lui.

Gheena

Astăzi, când mor trupurile celor neprihăniţi, duhul/sufletul lor merge imediat în Rai (vezi 2 Cor. 5:6-8; Fil. 1:21-23; 1 Tes. 4:14).

Cei nelegiuiţi încă se duc în Locuinţa morţilor (Sheol/Hades) unde sunt chinuiţi şi aşteaptă învierea trupurilor pentru judecata finală şi pentru a fi aruncaţi în „iazul de foc“, un loc care este diferit de Sheol/Hades.

Acest iaz de foc este descris de un al treilea cuvânt tradus uneori cu Iad, cuvântul grecesc fiind Gehenna. Acest cuvânt a fost derivat din numele dat unui morman de gunoi aflat în afara Ierusalimului, în valea Hinom, o movilă de putreziciuni, infestată cu viermi şi larve, din care ieşea în continuu foc şi fum.

Când a vorbit Isus despre Gheena, S-a referit ca fiind un loc în care oamenii vor fi aruncaţi cu trupul. De exemplu, în Evanghelia după Matei a spus:

„Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă….Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 5:30, 10:28; subliniere personală).

Gheena şi Hades nu ar putea fi unul şi acelaşi loc deoarece Scriptura spune că cei nelegiuiţi sunt trimişi în Hades fără trup, doar duhul/sufletul lor. Numai după domnia de o mie de ani a lui Hristos cei nelegiuţi vor fi înviaţi şi judecaţi înaintea lui Dumnezeu, pentru ca apoi să fie aruncaţi în iazul de foc sau Gheena (vezi Apoc. 20:5, 11-15). Mai mult, într-o zi, Locuinţa morţilor însăşi (Hades) va fi aruncat în acest iaz de foc (vezi Apoc. 20:14), aşa că aceasta nu poate fi decât un loc diferit de iazul de foc.

Tartaros

Cel de al patrulea cuvânt tradus în engleză cu Iad este grecescul tartaros. Acesta se găseşte doar într-un singur loc în Noul Testament:

Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc [tartaros], unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată (2 Petru 2:4).

Tartaros este în mod normal considerat o închisoare specială pentru îngerii care au păcătuit; de aceea, acesta nu este nici Sheol/Hades, nici Gheena. Iuda a scris, de asemenea, despre îngerii care sunt închişi:

El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa (Iuda 6).

Terorile Iadului

De îndată ce moare o persoană nepocăită, acesteia nu i se mai dă nici o posibilitate de a se pocăi. Soarta ei este pecetluită. Biblia spune: „…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9:27).

Iadul este etern, iar cei care sunt duşi acolo nu mai au nici o speranţă de scăpare. Vorbind despre condamnarea celor nelegiuţi, Isus a spus: „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică“ (Mat. 25:46; subliniere personală). Pedeapsa celor nelegiuiţi în Iad este la fel de eternă ca şi viaţa celor neprihăniţi.

De asemenea, Pavel a scris:

Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui (2 Tes. 1:6-9; subliniere personală).

Iadul este un loc de o agonie nedescrisă, deoarece el va constitui o pedeapsă fără-sfârşit. Închis acolo pentru totdeauna, cel nelegiuit va suporta vina eternă şi va suferi mânia lui Dumnezeu într-un foc care nu se va stinge.

Isus a descris Iadul ca pe „întunericul de afară“ unde va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ şi unde „viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge“ (Mat. 22:13; Marcu 9:44). O, cât de mult este nevoie să avertizăm oamenii de acest loc şi să le spunem despre mântuirea oferită doar prin Hristos!

Una dintre denominaţii propagă conceptul purgatoriului, un loc în care credincioşii vor suferi pentru un timp pentru a fi purificaţi de păcatele lor pentru a deveni astfel demni de Rai. Totuşi, această idee nu apare niciunde în Biblie.

Neprihăniţii după moarte

După ce moare un credincios, duhul lui merge imediat în Rai pentru a fi cu Domnul. Pavel a clarificat acest lucru când a scris despre propria lui moarte:

Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine (Fil. 1:21-23; subliniere personală).

Observă că Pavel a spus că dorea să plece şi că, dacă pleca într-adevăr, atunci urma să fie cu Hristos. Duhul lui nu ar fi intrat într-o stare inconştientă, aşteptând învierea (aşa cum cred, din nefericire, unii).

De asemenea, observă că Pavel a spus că pentru el a muri era un câştig. Acest lucru ar fi fost adevărat numai dacă mergea în Rai după ce murea.

Pavel a declarat, de asemenea, în a doua scrisoare către Corinteni că, dacă duhul unui credincios părăseşte trupul, atunci se duce „acasă la Domnul“:

Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul (2 Cor. 5:6-8).

Pentru a întări această idee, Pavel a mai adăugat:

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El (1 Tes. 4:13-14).

Dacă, la întoarcerea Sa, Isus îi va aduce înapoi împreună cu El pe cei ce „au adormit în El“, atunci înseamnă că aceştia sunt acum cu El în cer.

Anticiparea Raiului

Cum este Raiul? Nu vom putea niciodată cuprinde pe deplin în mintea noastră finită măcar o fărâmă din gloria ce ne aşteaptă acolo, iar Biblia ne dă doar o idee despre aceasta. Pentru creştini, cel mai incitant fapt despre Rai este acela că Îl vom vedea pe Domnul şi Mântuitorul nostru, pe Isus, şi pe Dumnezeu, Tatăl nostru, faţă în faţă. Vom trăi în „casa Tatălui“:

„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:2-3).

Când vom ajunge în Rai, multe dintre misterele pe care mintea noastră nu le poate înţelege acum se vor elucida. Pavel a scris:

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin (1 Cor. 13:12).

Cartea Apocalipsa ne dă cea mai bună imagine despre cum va fi în Rai. Descris ca un loc cu o activitate intensă, de o frumuseţe extraordinară, de o variaţie nelimitată şi de o bucurie inexprimabilă, Raiul nu va fi un loc în care oamenii doar stau pe nori şi cântă din harfă toată ziua!

Ioan, căruia i s-a dat la un moment dat o viziune despre Rai, a observat mai întâi tronul lui Dumnezeu, în centrul universului:

Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi din aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte, ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!“ Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!“ (Apoc. 4:2-11).

Ioan şi-a dat toată silinţa pentru a descrie în termeni pământeşti ceea ce cu greu ar putea fi comparat cu lucrurile de pe pământ. Desigur, nu vom putea înţelege tot ceea ce a văzut el până când nu vom vedea cu ochii noştri. Dar cu siguranţă această este o lectură sugestivă.

Cele mai inspirante pasaje despre Rai se găsesc în Apocalipsa capitolele 21 şi 22, unde Ioan a descris noul Ierusalim care în prezent este în ceruri, dar care va coborâ pe pământ după domnia de o mie de ani a lui Hristos:

Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi, şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi; şi spre apus trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie din aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri, şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia, şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înalţimea erau deopotrivă. I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis, şi cetatea era din aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia de halchedon; a patra, de smarald; a cincea de sardonix: a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era din aur curat, ca sticla străvezie. În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea Neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului. Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor (Apoc. 21:10-22:5).

Fiecare urmaş al lui Isus poate aştepta cu nerăbdare aceste minunăţii, atâta vreme cât continuă să meargă prin credinţă. Fără îndoială că ne vom petrece primele zile în ceruri întrebându-ne unii pe alţii: „Uau! Deci asta încerca Ioan să descrie în Apocalipsa!?“

[1] Unii încearcă să îşi susţină cauza folosind câteva pasaje biblice precum Gen. 37:35, Iov 14:13, Ps. 89:48, Ecles. 9:10 şi Isaia 38:9-10, spunând că Sheol era un loc în care ajungeau şi cei neprihăniţi după ce mureau. Dovezile biblice în favoarea acestei idei nu sunt convingătoare. Dacă Sheol era un loc în care mergeau atât cei nelegiuţi, cât şi cei neprihăniţi, atunci Sheol trebuia să fie alcătuit din două compartimente diferite, unul un iad şi altul un paradis, lucru asupra cărora cei care promovează această variantă nu cad de acord.

[2] Cei care subscriu acestei interpretări particulare trebuie să subscrie şi altor două interpretări. Una este teoria că Sheol/Hades era numele dat locului în care se ducea cei nelegiuiţi şi cei neprihăniţi după moarte, loc divizat în două compartimente: unul pentru chin şi unul pentru Rai, unde a mers şi Isus. Cealaltă teorie este aceea că Isus a îndurat chinurile celor condamnaţi timp de trei zile şi trei nopţi în focul din Sheol/Hades şi a suferit până la maxim pedeapsa păcatului în locul nostru. Aceste două teorii sunt greu de dovedit din punct de vedere biblic şi nici una dintre ele nu este necesară dacă Isus nu a petrecut deloc timp în Sheol/Hades. Iată ce înseamnă de fapt declaraţia Lui. Referitor la a doua teorie, Isus nu a suferit chinurile celor condamnaţi în cele trei zile şi trei nopţi dintre moartea şi învierea Sa, deoarece mântuirea noastră a fost cumpărată prin suferinţele de pe cruce (vezi Col. 1:22), şi nu prin pretinsele suferinţe din Sheol/Hades.

[3] În toate traducerile din limba engleză, Isus îi spune tâlharului că va fi cu El în Paradis. Termenul grecesc paradeisos tradus cu „Rai“ în versiunea Cornilescu a Evangheliei după Luca 23:43, în engleză este tradus întotdeauna cu „paradis“. Nu este cuvântul ouranos, echivalentul grec al cuvântului „Rai“. Astfel, cititorii români ar trebui să conştientizeze că traducerea română este deficitară în acest caz. Cuvântul grec paradeisos nu ar trebui tradus cu „Rai“, deoarece este clar că Isus nu a mers în Rai în acea zi. El nu a ajuns în Rai decât după înviere, trei zile mai târziu, conform mărturiei Sale.

[4] Obervă de asemenea că atât Lazăr, cât şi bogatul, deşi separaţi de trupurile lor, aceştia eru conştienţi şi posedau toate simţurile precum văzul, auzul, simţul tactil. Ei puteau simţi durerea şi confortul şi îşi puteau aminti experienţe trecute. Acest fapt anulează teoria „adormirii sufletului“ – ideea că oameni intră într-o stare inconştientă când mor, aşteptând să-şi recapete cunoştinţa la învierea trupurilor.

[5] Unii afirmă, şi poate sunt îndreptăţiţi, că aceşti captivi despre care se vorbeşte în Efeseni 4:8-9 ne reprezintă pe noi, care eram captivi păcatului şi acum suntem eliberaţi prin învierea lui Hristos.

De ce ne-a creat Dumnezeu? A avut un scop în minte încă de la început? Nu ştia că toţi se vor răzvrăti împotriva Lui? Nu prevăzuse consecinţele răzvrătirii noastre, toată suferinţa şi tristeţea cu care s-a confruntat omenirea de atunci încolo? Şi atunci de ce ne-a mai creat?

Biblia răspunde acestor întrebări. Ea ne spune că, încă înainte de a-i crea pe Adam şi pe Eva, El ştia că ei şi toţi ceilalţi vor păcătui. Surprinzător, El deja concepuse un plan de mântuire prin Hristos pentru umanitatea căzută. Despre acest plan dinainte de creaţie Pavel a scris:

Ci sufere împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii (2 Tim. 1:8b-9; subliniere personală).

Harul lui Dumnezeu ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de veşnicie, nu pentru veşnicie. Acest lucru indică faptul că sacrificiul morţii lui Isus este ceva ce Dumnezeu a planificat înainte de vremurile trecute.

În acelaşi mod, Pavel a scris în scrisoarea lui către Efeseni:

…după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru (Efes. 3:11; subliniere personală).

Moartea lui Isus pe cruce nu a fost ceva organizat mai târziu, o planificare rapidă pentru a repara ceea ce Dumnezeu nu prevăzuse.

Nu numai că Dumnezeu a avut un plan înainte de veşnicie de a ne acorda harul Său, dar a şi ştiut înainte de veşnicie cine va alege să primească harul Său şi chiar a scris numele acestora în cartea vieţii:

Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina [fiarei din Apocalipsa], toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat [Isus] (Apoc. 13:8; subliniere personală).

Căderea lui Adam nu L-a luat pe Dumnezeu prin surprindere. Nici căderea mea, nici căderea ta. Dumnezeu a ştiut că vom păcătui şi a ştiut, de asemenea, cine se va pocăi şi va crede în Domnul Isus.

Următoarea întrebare

Dacă Dumnezeu a ştiut dinainte că unii vor crede în Isus Hristos şi alţii Îl vor respinge, de ce i-a creat pe oamenii despre care ştia că Îl vor respinge? De ce nu i-a creat pe cei despre care ştia că se vor pocăi şi vor crede în Isus?

Răspunsul la această întrebare este mai dificil de înţeles, dar nu imposibil.

Mai întâi, trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne-a creat cu liber arbitru. Adică, fiecare dintre noi are privilegiul de a decide pentru el însuşi dacă Îl va sluji sau nu pe Dumnezeu. Decizia noastră de a asculta sau nu, de a ne pocăi sau nu, nu este predeterminată de Dumnezeu. Ea reprezintă decizia luată de noi.

Astfel stând lucrurile, fiecare dintre noi trebuie testat. Desigur că Dumnezeu a ştiut ce vom face, dar noi trebuia să facem ceva la un anumit moment pentru ca Dumnezeu să prevadă.

Putem lua ca exemplu un meci de fotbal. Dumnezeu ştie scorul înainte de a se juca partida, dar trebuie să existe un meci care să fie jucat pe scor pentru ca Dumnezeu să cunoască rezultatul. Dumnezeu nu prevede (şi nu poate prevedea) rezultatele meciurilor de fotbal care nu sunt jucate niciodată, deoarece nu există rezultate pe care să le poată prevedea.

În acelaşi fel, Dumnezeu nu poate prevede deciziile agenţilor morali liberi, decât dacă acestora li se dă posibilitatea de a lua deciziile respective. Trebuie să fie testaţi. Şi de aceea Dumnezeu nu a creat (şi nu putea crea) numai oamenii despre care ştia mai dinainte că se vor pocăi şi vor crede în Isus.

O altă întrebare

Aş putea fi, de asemenea, întrebat: „Dacă tot ceea ce doreşte Dumnezeu sunt oameni ascultători de El, atunci de ce ne-a creat cu liberul arbitru? De ce nu a creat o rasă veşnică de roboţi ascultători?”

Răspunsul este că Dumnezeu este Tată. El doreşte să aibă o relaţie tată-copil cu noi şi această relaţie nu poate exista cu roboţi. Dorinţa lui Dumnezeu este aceea de a avea o familie eternă de copiii care au ales de bună voie să Îl iubească. Conform Scripturii, acesta a fost planul Său predestinat:

…în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale (Efes. 1:4b-5; subliniere personală).

Dacă vrei să ai o idee despre cât de multă bucurie ar fi putut avea Dumnezeu din partea unor roboţi, ia în mână o păpuşă şi pune-o să îţi spună că te iubeşte. Nu cred că vei fi înduioşat! Păpuşa aceea spune doar ce o faci să spună. Nu te iubeşte cu adevărat.

Ceea ce face ca dragostea să fie specială este faptul că ea se bazează pe alegerea pe care o face o persoană prin liberul arbitru. Păpuşile şi roboţii nu ştiu nimic despre dragoste, fiindcă nu pot decide nimic pe cont propriu.

Deoarece Dumnezeu a dorit o familie de copii care să aleagă să Îl iubească şi să Îl slujească din inimă, El a trebuit să creeze agenţi morali liberi. Această decizie implica şi asumarea riscului ca unii agenţi morali să aleagă să nu Îl iubească şi slujească. Şi aceşti agenţi morali liberi, după ce s-au opus o viaţă întreagă lui Dumnezeu care Se descoperă pe Sine şi care atrage toţi oamenii prin creaţia Lui, prin conştiinţa lor şi prin chemarea Evangheliei, vor trebui să înfrunte pedeapsa dreaptă, dovedindu-se a fi demni de mânia lui Dumnezeu.

Nici o persoană din Iad nu poate îndrepta un deget acuzator înspre Dumnezeu, deoarece El le-a oferit o cale prin care fiecare persoană să poată scăpa de pedeapsa Iadului. Dumnezeu doreşte ca fiecare persoană să fie mântuită (vezi 1 Tim. 2:4; 2 Petru 3:9), însă fiecare persoană trebuie să decidă în dreptul ei.

Predestinarea Biblică

Dar cum rămâne cu acele pasaje biblice din Noul Testament care vorbesc despre faptul că Dumnezeu ne-a predestinat şi ne-a ales înainte de întemeierea lumii?

Din nefericire, unii cred că Dumnezeu a ales în mod specific anumiţi oameni ca să îi mântuiască şi pe restul ca să îi condamne, bazându-şi această decizie pe ceva ce aceştia nu au făcut. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi ales deja cine să fie mântuit şi cine nu. Această idee elimină în mod evident conceptul liberului arbitru şi în mod categoric nu este propovăduit de Biblie. Haide să considerăm ce spune Scriptura despre predestinare.

Într-adevăr, Scriptura ne învaţă că Dumnezeu ne-a ales, dar acest fapt trebuie bine precizat. Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a ales să răscumpere oamenii pe care îi ştia dinainte că se vor pocăi şi vor crede în Evanghelie sub influenţa atragerii Lui, însă de propria lor alegere. Citeşte ce spune apostolul Pavel despre oamenii pe care Dumnezeu îi alege:

Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu ştiţi ce zice Scriptura, în locul unde vorbeşte despre Ilie? Cum se plânge el lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: „Doamne, pe prorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, şi caută să-mi ia viaţa“? Dar ce-i răspunde Dumnezeu? „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.“ Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har (Rom. 11:2-5; subliniere personală).

Observă că Dumnezeu i-a spus lui Ilie că „Şi-a păstrat şapte mii de bărbaţi“, dar aceşti şapte mii de bărbaţi luaseră mai întâi decizia de a nu-şi „pleca genunchiul înaintea lui Baal“. Pavel a spus că în acelaşi fel exista şi o rămăşiţă de evrei credincioşi conform alegerii lui Dumnezeu. Deci putem spune că da, Dumnezeu ne-a ales, dar Dumnezeu i-a ales pe cei care au luat mai întâi decizia corectă în viaţa lor. Dumnezeu a ales să îi mântuiască pe toţi cei care cred în Isus şi acesta a fost planul Său chiar înainte de creaţie.

Preştiinţa lui Dumnezeu

În acest context, Scriptura ne învaţă, de asemenea, că Dumnezeu îi ştia dinainte pe cei care vor lua decizia bună în viaţa lor. De exemplu, Petru a scris:

…către aleşii care trăiesc ca străini…după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl (1 Petru 1:1-2a; subliniere personală).

Suntem aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu. Pavel a scris, de asemenea, despre credincioşii cunoscuţi mai dinainte:

Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit (Rom. 8:29-30).

Dumnezeu i-a ştiut dinainte pe cei care vor alege să creadă în Isus şi i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său, devenind copiii lui Dumnezeu născuţi din nou în familia Lui extinsă.

Pentru a păstra acest plan etern, Dumnezeu ne-a chemat prin Evanghelie, ne-a îndreptăţit (ne-a sfinţit) şi, în final, ne va glorifica în viitoarea Sa Împărăţie.

Într-o altă scrisoare Pavel a scris:

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui (Efes. 1:3-6; subliniere personală).

Acelaşi adevăr este prezent şi aici – Dumnezeu ne-a predestinat pe noi, cei despre care ştia dinainte că ne vom pocăi şi vom crede, înainte de întemeierea lumii, să devenim copiii Lui sfinţi prin Isus Hristos.

După cum am menţionat deja, unii răstălmăcesc înţelesul acestui pasaj biblic, ignorând tot restul învăţăturii biblice şi susţinând că de fapt nu am avut nici o alegere în ceea ce priveşte mântuirea – decizia se presupune că I-a aparţinut lui Dumnezeu.

Această doctrină este numită „alegerea necondiţionată“. Dar cine a mai auzit de o astfel de „alegere necondiţionată“, adică despre o alegere care nu se face pe baza împlinirii anumitor condiţii? În ţările democrate, candidaţii politici sunt aleşi pe baza unor condiţii existente în mintea noastră pe care trebuie să le împlinească. Ne alegem partenerii de viaţă pe baza unor condiţii pe care trebuie să le împlinească şi a unor caracteristici care îi fac doriţi. Totuşi, unii teologi vor să credem că presupusa alegere a lui Dumnezeu referitoare la cine să fie mântuit şi cine nu este o „alegere necondiţionată“, care nu este bazată pe vreo condiţie pe care să o împlinească oamenii! Astfel, mântuirea indivizilor este pur şi simplu „noroc chior“, capriciul unui monstru crud, nedrept, ipocrit şi lipsit de inteligenţă numită Dumnezeu! Această frază în sine – „alegere necondiţionată“ – se contrazice pe sine, întrucât cuvântul alegere presupune condiţionare. Dacă este o „alegere necondiţionată“ atunci nu este de fapt o alegere; este doar baftă.

Imaginea de ansamblu

Acum putem vedea imaginea de ansamblu. Dumnezeu a ştiut că vom păcătui cu toţii, dar a alcătuit un plan prin care să ne mântuiască înainte chiar de a se fi născut vreunul dintre noi. Acest plan descoperea dragostea şi dreptatea Sa extraordinare, întrucât El cerea ca Fiul Său neprihănit să moară în locul nostru. Şi Dumnezeu nu numai că a predestinat ca noi, cei care ne vom pocăi şi vom crede să fim iertaţi, dar să şi devenim asemenea Fiului Său Isus, după cum a spus şi Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2:20).

Noi, cei care suntem copiii lui Dumnezeu născuţi din nou, vom avea într-o zi trupuri nemuritoare şi vom trăi într-o societate perfectă, iubindu-L şi având părtăşie cu minunatul nostru Tată ceresc! Vom trăi pe un pământ nou şi într-un Ierusalim nou. Toate aceste lucruri au fost făcute posibile prin moartea jertfitoare a lui Isus! Slavă Domnului pentru planul Său predestinat!

Viaţa prezentă

De îndată ce am înţeles planul etern, putem înţelege mai bine şi ce înseamnă viaţa prezentă. În primul rând, această viaţă slujeşte ca un test pentru fiecare dintre noi. Decizia fiecăruia în parte stabileşte dacă se va bucura de privilegiul binecuvântat de a fi unul dintre copiii lui Dumnezeu şi dacă va trăi alături de El pentru totdeauna. Cei care se smeresc pe ei înşişi răspunzând chemării lui Dumnezeu, pocăindu-se şi crezând, vor fi înălţaţi (vezi Luca 18:14). Această viaţă este în primul rând un test pentru viaţa viitoare.

Această perspectivă ne ajută, de asemenea, să înţelegem unele dintre misterele care împresoară viaţa. De exemplu, mulţi s-au întrebat: „De ce li se permite lui Satan şi demonilor lui să ispitească oamenii?“ sau „Când Satan a fost aruncat din ceruri, de ce i s-a permis să aibă acces pe pământ?“

Acum putem vedea că până şi Satan slujeşte unui scop divin în planul lui Dumnezeu. În primul rând, Satan slujeşte ca alegerea alternativă pentru umanitate. Dacă singura alternativă ar fi fost aceea de a-L sluji pe Isus, atunci toată lumea I-ar fi slujit fie că ar fi vrut, fie că nu.

Ar fi ca în cazul unor alegeri electorale în care toată lumea trebuie să voteze, dar nu există decât un candidat. Acel candidat ar fi ales în unanimitate, însă nu ar putea avea niciodată încrederea că este iubit sau chiar plăcut de vreunul dintre alegătorii săi! Aceştia nu au avut nici o altă alegere, nu l-au putut vota decât să îl voteze pe el! În aceeaşi postură ar fi şi Dumnezeu dacă nu ar fi nimeni care să concureze cu El pentru inimile oamenilor.

Analizează lucrurile din următorul unghi: Ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu i-ar fi pus pe Adam şi pe Eva într-o grădină în care să nu le fi fost interzis nimic? Atunci Adam şi Eva ar fi fost nişte roboţi datorită contextului. Nu ar fi putut spune: „Am decis să ascultăm de Dumnezeu“, deoarece nu ar fi avut posibilitatea de a nu I se supune.

Mai important încă, Dumnezeu nu ar fi putut spune „Ştiu că Adam şi Eva Mă iubesc“, deoarece Adam şi Eva nu ar fi avut nici o şansă de a-şi dovedi dragostea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să dea agenţilor morali liberi posibilitatea neascultării pentru a-Şi putea da seama dacă aceştia doresc să I se supună. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (vezi Iacov 1:13), dar îi testează pe toţi (vezi Ps. 11:5; Prov. 17:3). Una dintre modalităţile prin care îi testează este aceea de a-i permite lui Satan să îi ispitească, slujind astfel scopului divin al planului veşnic al lui Dumnezeu.

Un exemplu perfect

În Deuteronom 13:1-3 citim:

Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: „Haidem după alţi dumnezei“ – dumnezei pe care tu nu-i cunoşti – „şi să le slujim!“ să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru (subliniere personală).

Este logic să concluzionăm că nu Dumnezeu a fost cel care a dat acelui profet fals abilitatea supranaturală de a face semne şi minuni – trebuie să fi fost Satan. Totuşi, Dumnezeu a permis şi a folosit ispita lui Satan ca pe un test prin care să descopere ce era de fapt în inimile oamenilor Săi.

Acelaşi principiu este ilustrat şi în Judecători 2:21-3:8, când Dumnezeu a permis lui Israel să fie ispitit de către naţiunile înconjurătoare pentru a hotărî dacă vor asculta sau nu de El. De asemenea, şi Isus a fost dus în pustie de Duhul cu scopul de a fi ispitit de diavol (vezi Mat. 4:1), fiind astfel testat de Dumnezeu. El trebuia să Se dovedească fără păcat, şi singura cale de a dovedi acest lucru era aceea de a fi testat prin ispite.

Nu trebuie să dăm toată vina pe Satan

Satan a înşelat deja un mare număr de oameni, orbindu-le minţile pentru a nu vedea adevărul Evangheliei, însă trebuie să conştientizăm că Satan nu poate orbi chiar pe oricine. El îi poate înşela doar pe cei care îi permit acest lucru, pe oamenii care resping adevărul.

Pavel a declarat că necredinioşii „au mintea întunecată“ (Efes. 4:18) şi ignorantă, dar a expus, de asemenea, şi rădăcina motivului pentru care au mintea întunecată şi ignorantă:

…să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie (Efes. 4:17b-19; subliniere personală).

Cei nemântuiţi nu sunt doar oameni nefericiţi care au fost din păcate prinşi în capcană de Satan. Ei sunt mai degrabă păcătoşi răzvrătiţi care sunt ignoranţi de bună voie şi care vor să fie înşelaţi în continuare, deoarece inima lor este foarte împietrită.

Nici o persoană nu trebuie să rămână înşelată, şi viaţa ta o dovedeşte din plin! De îndată ce ţi-ai despietrit inima faţă de Dumnezeu, Satan nu te-a mai putut ţine în minciună.

În cele din urmă, Satan va fi legat pe perioada celor o mie de ani de domnie a lui Hristos şi atunci nu va mai avea nici o influenţă asupra nimănui:

El [îngerul] a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme (Apoc. 20:2-3).

Observă că, înainte de închiderea lui, Satan „a înşelat neamuri“, dar, când va fi legat, nu le va mai putea înşela. Totuşi, odată eliberat, va înşela naţiunile din nou:

Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului… ca să-i adune pentru război…Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit (Apoc. 20:7-9; subliniere personală).

De ce l-ar elibera Dumnezeu pe Satan pentru această scurtă perioadă de timp? Motivul este acela ca toţi cei care Îl urăsc pe Hristos dar care au simulat ascultarea faţă de El în timpul domniei Lui să se poată manifesta. Apoi vor putea fi judecaţi pe drept. Acela va fi testul final.

Din acelaşi motiv i se permite lui Satan să se manifeste acum pe pământ – pentru ca cei care Îl urăsc pe Hristos în inima lor să poată acţiona şi apoi să poată fi judecaţi. De îndată ce Dumnezeu nu va mai avea nevoie de Satan pentru a-Şi împlini scopurile divine, înşelătorul va fi aruncat în iazul de foc şi torturat acolo pentru totdeauna (vezi Apoc. 20:10).

Pregătirea pentru lumea viitoare

Dacă te-ai pocăit şi ai crezut Evanghelia, ai trecut primul şi cel mai important test din această viaţă. Totuşi, nu te gândi că nu vei mai fi testat(ă) în continuare, pentru ca în acest fel Dumnezeu s-ar putea să stabilească dedicarea ta continuă şi credinţa în El. Numai cei care „continuă în credinţă“ vor fi prezentaţi înaintea lui Dumnezeu ca „sfinţi şi fără vină“ (Col. 1:22-23).

Dincolo de acest aspect, din Scriptura este clar că toţi vom sta într-o zi în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu, când vom fi răsplătiţi individual conform supunerii noastre faţă de El pe pământ. Deci, suntem în continuare testaţi, pentru a dovedi că suntem demni de răsplăţile viitoare din Împărăţia lui Dumnezeu. Pavel a scis:

Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.“ Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu (Rom. 14:10-12; subliniere personală).

Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup (2 Cor. 5:10).

De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5; subliniere persoanlă).

În ce va consta răsplata

În ce anume va consta răsplata dată celor care îşi dovedesc dragostea şi devotamentul faţă de Isus? Scriptura vorbeşte despre cel puţin două tipuri diferite de răsplată – lauda de la Dumnezeu şi mai multe posibilităţi de a-L sluji. Ambele sunt revelate de Isus în pilda omului de neam mare:

„Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli, şi le-a zis: «Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.» Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: «Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.» Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ. Cel dintâi a venit, şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus zece poli.» El i-a zis: «Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.» A venit al doilea, şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.» El i-a zis şi lui: «Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.» A venit un altul, şi i-a zis: «Doamne, iată-ţi polul, pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus, şi seceri ce n-ai semănat.» Stăpânul i-a zis: «Rob rău; te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat; atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?» Apoi a zis celor ce erau de faţă: «Luaţi-i polul, şi daţi-l celui ce are zece poli.» «Doamne», i-au zis ei, «el are zece poli.» Iar el le-a zis: «Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace, şi tăiaţi-i înaintea mea»“ (Luca 19:12-27).

Este foarte clar că omul de neam mare care absentase, dar care în cele din urmă se întorsese, Îl reprezenta pe Isus. La venirea lui Isus va trebui să dăm socoteală pentru ceea ce am făcut cu darurile, abilităţile, lucrările şi oportunităţile pe care ni le-a dat, reprezentate de banii daţi fiecăruia dintre slujitorii din această pildă. Dacă am fost credincioşi, vom fi răsplătiţi cu laudă din partea Lui şi ni se va da autoritatea de a-L ajuta să împărăţească şi să domnească peste pământ (vezi 2 Tim. 2:12; Apoc. 2:26-27; 5:10; 20:6), care este reprezentat de oraşele peste care au fost autorizaţi cei doi slujitori credincioşi din pildă să stăpânească.

Dreptatea cu care vom fi judecaţi

O altă pildă pe care a spus-o Isus ilustrează dreapta judecată cu care vom fi judecaţi:

„Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis-de-dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi, şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea, şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. «Duceţi-vă şi voi în via mea», le-a zis el, «şi vă voi da ce va fi cu dreptul.» Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, şi a făcut la fel. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă, şi le-a zis: «De ce staţi aici toată ziua fără lucru?» Ei i-au răspuns: «Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.» «Duceţi-vă şi voi în via mea», le-a zis el, «şi veţi primi ce va fi cu dreptul.» Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: «Cheamă pe lucrători, şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.» Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, şi au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului, şi ziceau: «Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei.» Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: «Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine, şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?» Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi“ (Mat. 20:1-16).

Isus nu învăţa prin această pildă că toţi slujitorii lui Dumnezeu vor primi aceaşi răsplată la sfârşit, întrucât nu numai că acest lucru nu ar fi drept, dar ar şi contrazice alte scripturi (vezi, de exemplu, Luca 19:12-27; 2 Cor. 3:8).

Mai degrabă, Isus îi învăţa că fiecare slujitor al lui Dumnezeu va fi răsplătit nu numai pe baza a ceea ce a făcut pentru El, ci şi pe baza câtor oportunităţi le-a oferit. Lucrătorii din pilda lui Isus care au muncit o oră ar fi muncit toată ziua dacă ar fi găsit un gospodar care să le dea această ocazie. Deci, cei care au dat tot ce au putut în acest timp de o oră, au fost răsplătiţi în mod egal cu cei cărora li s-a dat posibilitatea să muncească toată ziua.

În concluzie, Dumnezeu dă ocazii diferite fiecăruia dintre slujitorii Săi. Unora le dă marea oportunitate de a sluji şi binecuvânta mii de oameni prin folosirea darurile extraordinare pe care li le-a dat. Altora le dă ocazii şi daruri mai puţine şi totuşi pot primi aceeaşi răsplată la sfârşit, dacă sunt la fel de credincioşi cu ceea ce le-a dat Domnul.[1]

Concluzia

Nu este nimic mai important ca ascultarea de Dumnezeu, iar într-o zi toţi vor înţelege acest lucru. Oamenii înţelepţi ştiu acest adevăr şi se comportă ca atare!

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău (Ecles. 12:13-14).

Ucenicizatorul autentic ascultă de Dumnezeu din toată inima lui şi îşi dă toată silinţa să-şi motiveze ucenicii să facă la fel!

Pentru un studiu mai aprofundat referitor la acest subiect important al judecăţii viitoare vezi: Mat. 6:1-6, 16-18; 10:41-42; 12:36-37; 19:28-29; 25:14-30; Luca 12:2-3; 14:12-14; 16:10-13; 1 Cor. 3:5-15; 2 Tim. 2:12; 1 Pet. 1:17; Apoc. 2:26-27; 5:10; 20:6.

[1]De asemenea, această pildă nu ne învaţă că cei care se pocăiesc la o vârstă fragedă şi care lucrează cu credincioşie de mulţi ani vor fi răsplătiţi la fel ca cei care se pocăiesc în ultimul an de viaţă şi Îl slujesc pe Dumnezeu cu credincioşie doar un an. Acest lucru ar fi nedrept şi nu ar fi bazat pe oportunitatea pe care a creat-o Dumnezeu pentru fiecare, întrucât Dumnezeu a dat fiecăruia în viaţă posibilitatea de a se pocăi. Astfel, cei care vor lucra mai mult timp vor primi o răsplată mai mare decât cei care vor lucra mai puţin timp.

Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului. Şi aţi uitat sfatul, pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.“ Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii. Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi; croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai de grabă să fie vindecat (Evrei 12:3-13).

Conform autorului inspirat al Epistolei către Evrei, Tatăl nostru Ceresc îi disciplinează pe toţii copiii Lui. Dacă nu suntem disciplinaţi de El, acest lucru dovedeşte că nu suntem copiii Lui. De aceea, trebuie să fim conştienţi şi sensibili la disciplina administrată de El. Unii creştini practicanţi, care sunt focalizaţi doar pe binecuvântările şi bunătatea lui Dumnezeu, interpretează toate circumstanţele negative ca fiind atacuri din partea diavolului, lipsite de orice scop divin. Aceasta poate fi o mare greşeală în cazul în care Dumnezeu încearcă să ne aducă la pocăinţă prin disciplinare.

Părinţii pământeşti buni îşi disciplinează copiii în speranţa că aceştia vor învăţa, se vor maturiza şi se vor pregăti pentru responsabilităţile vieţii de adult. Tot aşa ne disciplinează şi Dumnezeu pe noi, ca să ne maturizăm spiritual, să devenim mai utili în slujirea Lui şi să ne pregătească să stăm în faţa tronului Său de judecată. El ne disciplinează pentru că ne iubeşte şi pentru că doreşte să Îi împărtăşim sfinţenia. Iubitorul nostru Tată Ceresc este devotat creşterii noastre spirituale. Scriptura spune: „Acela care a început în voi această lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos“ (Fil. 1:6).

Nici un copil nu se bucură când este bătut la fund de părintele său şi, după cum am citit, atunci când ne disciplinează Dumnezeu este „o pricină de întristare şi nu de bucurie“. Totuşi, la sfârşit, suntem mai bine, deoarece disciplinarea aduce „roada dătătoare de pace a neprihănirii“.

Când şi cum ne disciplinează Dumnezeu?

Ca orice părinte bun, Dumnezeu Îşi disciplinează copiii doar atunci când au fost neascultători. De câte ori nu ascultăm de El, suntem în pericolul de a fi disciplinaţi. Domnul este totuşi plin de milă şi ne dă de obicei destul de mult timp pentru a ne pocăi. Disciplinarea Sa vine de obicei după ce, în urma avertisementelor repetate, noi am continuat să fim neascultători.

Cum ne disciplinează Dumnezeu? Aşa cum am văzut într-un capitol anterior, disciplinarea administrată de Dumnezeu poate veni sub forma bolilor şi a morţii premature:

Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea (1 Cor. 11:30-32).

Nu ar trebui să tragem imediat concluzia că boala este rezultatul disciplinării lui Dumnezeu (îmi vine în minte cazul lui Iov). Totuşi, dacă ne înbolnăvim, ar fi înţelept să ne evaluăm pentru a vedea dacă nu cumva am fost neascultători, dându-i astfel motive lui Dumnezeu să ne disciplineze.

Putem evita judecarea lui Dumnezeu dacă ne judecăm singuri – adică dacă ne vedem păcatul şi ne pocăim. Ar fi logic să concluzionăm că ne-am putea vindeca după ce ne-am pocăit, dacă boala noastră este rezultatul disciplinării administrată de Dumnezeu.

Fiind judecaţi de Dumnezeu, Pavel ne spune că evităm să fim condamnaţi odată cu lumea. Ce voia să spună prin aceasta? Nu putea spune decât că disciplinarea administrată de Dumnezeu duce la pocăinţă, astfel încât nu vom fi trimişi în cele din urmă în Iad odată cu lumea. Acest lucru este greu de acceptat pentru cei care cred că sfinţenia este opţională pentru cei ce vor să ajungă în Rai. Însă cei care au citit Predica lui Isus de pe Munte ştiu că numai cei care ascultă de Dumnezeu vor ajunge în Împărăţia Cerurilor (vezi Mat. 7:21). Astfel, dacă perseverăm în păcat şi nu ne pocăim, riscăm să pierdem viaţa veşnică. Slavă Domnului pentru disciplinarea Lui care ne conduce la pocăinţă şi care ne scapă de Iad!

Satan – un instrument al judecăţii lui Dumnezeu

Citind mai multe pasaje scripturale este foarte clar că Dumnezeu îl poate folosi pe Satan pentru scopurile Sale disciplinare. De exemplu, în pilda servitorului nemilos din Matei 18, Isus a spus că stăpânul robului „s-a aprins de mânie“ când a aflat că slujitorul pe care el îl iertase nu a vrut să îl ierte la rândul său pe tovarăşul lui. În consecinţă, l-a dat pe acest slujitor nemilos „pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora“ (Mat. 18:34). Isus Şi-a încheiat pilda cu următoarele cuvinte solemne:

„Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:35).

Cine sunt „chinuitorii“? Este probabil să fie diavolul şi demonii lui. Dumnezeu îl poate da pe unul dintre copiii Săi pe mâna diavolului, pentru a-l aduce la pocăinţă. Şi dacă nu se pocăieşte, atunci i-l lasă pentru totdeauna. Suferinţele şi calamităţile au modul lor de a aduce oameni la pocăinţă – cum a fost cazul fiului risipitor (vezi Luca 15:14-19).

În Vechiul Testament găsim exemple ale felului în care Dumnezeu îl folosea pe Satan sau duhurile rele pentru a-Şi manifesta disciplina sau judecata în vieţile oamenilor care meritau mânia Lui. Un exemplu se află în capitolul nouă din Judecători unde citim că „Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“ (Jud. 9:23) pentru a-i judeca pentru faptele rele comise împotriva fiilor lui Ierubaal.

Biblia spune, de asemenea, că „un duh rău care venea de la Domnul“ l-a muncit pe Regele Saul pentru a-l aduce la pocăinţă (1 Sam. 16:14). Totuşi, Saul nu s-a pocăit niciodată şi a sfârşit murind în luptă datorită răzvrătirii sale.

În ambele exemple din Vechiul Testament Scriptura ne spune că duhurile rele erau „trimise de Dumnezeu“. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu are în Cer duhuri rele care aşteaptă să Îl slujească. Mai degrabă, Dumnezeu permite duhurilor rele ale lui Satan să facă într-o anume măsură limitată rău, în speranţa că păcătoşii se vor pocăi ca urmare a acestor necazuri.

Alte mijloace prin care ne disciplinează Dumnezeu

Sub Vechiul Legământ, descoperim, de asemenea, că Dumnezeu Îşi disciplina frecvent oamenii, permiţând probleme precum foametea sau vrăjmaşi străini care să stăpânească peste ei. În cele din urmă se pocăiau şi El îi scăpa de sub dominaţia duşmanilor. Când refuzau să se pocăiască după ani de oprimări şi avertismente, Dumnezeu permitea în cele din urmă să fie cuceriţi complet de o putere străină sau să îi ducă din ţara lor în exil.

Este fără îndoială posibil ca, sub Noul Legământ, Dumnezeu să Îşi disciplineze copiii neascultători prin necazuri în vieţile lor sau permiţându-le duşmanilor lor să îi rănească. De exemplu, pasajul biblic citat la începutul acestui capitol referitor la disciplanarea administrată de Dumnezeu (vezi Evrei 12:3-13) se află în contextul în care credincioşii evrei erau persecutaţi pentru credinţa lor. Totuşi, nu toate persecuţiile sunt permise datorită neascultării. Fiecare caz trebuie judecat individual.

Reacţia adecvată la disciplinarea administrată de Dumnezeu

Conform mustrării citate la începutul acestui capitol, putem reacţiona greşit la disciplinarea făcută de Dumnezeu în două moduri. Fie „dispreţuim pedeapsa Domnului“, fie „ne pierdem inima când suntem mustraţi de El” (Evrei 12:5). Dacă „dispreţuim“ disciplina lui Dumnezeu, înseamnă că fie nu o recunoaştem, fie îi ignorăm avertismentele. A ne pierde inima în faţa lui Dumnezeu înseamnă a renunţa să mai încercăm să fim pe placul lui Dumnezeu, deoarece considerăm că disciplina Sa este prea severă. Oricare dintre aceste reacţii este greşită. Ar trebui să recunoaştem că Dumnezeu ne iubeşte şi că ne disciplinează spre propriul nostru bine. Când recunoaştem dragostea cu care ne mustră, ar trebui să ne pocăim şi să primim iertarea Lui.

Îndată ce ne-am pocăit, ar trebui să ne aşteptăm să fim scoşi de sub disciplina lui Dumnezeu. Totuşi, nu ar trebui să ne aşteptăm să fim eliberaţi de consecinţele inevitabile ale păcatului nostru, chiar dacă putem cere Domnului îndurare şi ajutor. Dumnezeu ascultă rugăciunile unei inimi smerite şi pline de remuşcări (vezi Isaia 66:2). Biblia promite „Căci mânia Lui ţine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa: seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia“ (Ps. 30:5).

După ce a căzut judecata Domnului asupra lui Israel, Dumnezeu a promis:

„Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău“ (Isaia 54:7-8).

Dumnezeu este bun şi plin de îndurare!

Pentru un studiu mai detaliat referitor la disciplina lui Dumnezeu vezi 2 Cron. 6:24-31, 36-39; 7:13-14; Ps. 73:14; 94:12-13; 106:40-46; 118:18; 119:67, 71; Ier. 2:29-30; 5:23-25; 14:12; 30:11; Hag. 1:2-13; 2:17; Fapte 5:1-11; Apoc. 3:19.

Postul este actul voluntar prin care te abţii de la consumul de mâncare şi/sau de lichide pentru o perioadă de timp. Biblia consemnează multe exemple de oameni care au postit. Unii s-au abţinut de la orice fel de mâncare, alţii s-au abţinut să mănânce anumite feluri de mâncare pe perioada postului lor. Un exemplu pentru cel din urmă caz este postul de trei săptămâni al lui Daniel, când acesta nu a mâncat „bucate alese…nici carne, nici vin“ (Dan. 10:3).

Există, de asemenea, câteva exemple de oameni care nici nu au mâncat, nici nu au băut nimic, însă acest gen de post absolut a fost rar şi ar trebui considerat supranatural dacă a durat mai mult de trei zile. De exemplu, când Moise a stat patruzeci de zile fără să mănânce şi fără să bea nimic, el a stat în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi şi a stat atât de mult încât îi strălucea faţa (vezi Ex. 34:28-29). El a repetat acest post de patruzeci de zile la scurt timp după primul (vezi Deut. 9:9, 18). Acestea două au fost posturi supranaturale şi nimeni nu ar trebui să încerce să le imite. Fără ajutorul supranatural al lui Dumnezeu este imposibil ca o persoană să trăiască mai mult de câteva zile fără apă. Deshidratarea duce la moarte. Însă majoritatea oamenilor sănătoşi pot supravieţui fără mâncare câteva săptămâni bune.

De ce postim?

Scopul primar al postului este acela de a dobândi beneficiile oferite de timpul suplimentar petrecut în rugăciune şi în căutarea feţei lui Dumnezeu. Abia dacă se face referire în Biblie la un post care să nu implice rugăciunea, ceea ce ne determină să credem că este lipsit de sens să postim fără să ne rugăm[1]. De exemplu, ambele referiri la post din Faptele Apostolilor menţionează rugăciunea. În primul caz (vezi Fapte 13:1-3), prorocii şi învăţătorii din Antiohia „slujeau Domnului şi posteau“. În timp ce făceau acest lucru au primit revelaţii profetice şi, în consecinţă, i-au trimis pe Pavel şi Barnaba în prima lor călătorie misionară. În cel de al doilea caz, Pavel şi Barnaba au desemnat prezbiteri peste noile biserici din Galatia. Citim că:

Au rânduit prezbiteri în fiecare Biserică, şi după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră (Fapte 14:23).

Poate că în cel de al doilea caz Pavel şi Barnaba au urmat exemplul lui Isus care S-a rugat toată noaptea înainte de a-i alege pe cei doisprezece (vezi Luca 6:12). Decizii importante precum desemnarea liderilor spirituali trebuie purtate în rugăciune până când persoana respectivă este sigură că a primit călăuzirea Domnului, iar în acest sens postul poate oferi mai mult timp pentru rugăciune. Dacă în cazul cuplurilor căsătorite Noul Testament porunceşte abţinere temporară de la relaţiile sexuale ca să se devoteze mai mult rugăciunii (1 Cor. 7:5), atunci putem înţelege mai uşor că abţinerea temporară de la mâncare ar putea sluji acelaşi scop.[2]

Astfel, când avem nevoie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru călăuzire în anumite decizii spirituale importante, postul serveşte acestui scop. Rugăciunile pentru multe alte nevoi pot fi făcute într-un timp relativ scurt. De exemplu, nu trebuie să postim pentru a ne ruga „Tatăl nostru“. Rugăciunile pentru călăuzire necesită mai mult timp datorită dificultăţii de a „auzi glasul lui Dumnezeu în inima noastră“, având în vedere că vocea lui Dumnezeu concurează cu orice dorinţă sau motivaţie greşită ori cu lipsa devotamentului nostru. Confirmarea călăuzirii poate necesita o perioadă mai lungă de rugăciune, şi în acesta este unul din momentele în care postul este benefic.

Desigur, simpla petrecere a timpului în rugăciune pentru orice scop bun nu poate fi decât un benificiu spiritual. De aceea, ar trebui să considerăm postul drept o modalitate extraordinară spre întărirea şi eficientizarea spirituală – atâta vreme cât postul nostru este însoţit de rugăciune. În cartea Fapte citim că apostolii primari erau devotaţi „rugăciunii şi propovăduirii Cuvântului“ (Fapte 6:4). Cu siguranţă, acest verset ne relevă cel puţin o parte din secretul puterii şi eficienţei lor spirituale.

Motive greşite pentru post

Acum că am stabilit câteva raţionamente biblice pentru post conform Noului Legământ, ar trebui să analizăm câteva motive nebiblice pentru post.

Unii oameni postesc în speranţa că Dumnezeu le va răspunde cererilor lor. Totuşi, Isus ne-a spus că modalitatea principală prin care ni se răspunde rugăciunilor este credinţa, nu postul (vezi Mat. 21:22). Postul nu este un mijloc prin care „forţăm mâna lui Dumnezeu” sau o cale prin care Îi spunem „Ai face bine să îmi răspunzi la rugăciune, altfel mă înfometez până mor!” Acesta nu este un post biblic – asta e greva foamei! Aminteşte-ţi că David a postit şi s-a rugat multe zile ca băiatul bolnav pe care îl avea cu Batşeba să trăiască, şi totuşi copilul a murit, deoarece Dumnezeu îl disciplina pe David. Postul nu i-a schimbat situaţia. David nu s-a rugat prin credinţă, deoarece nu avea nici o promisiune pe care să se bazeze. De fapt se ruga şi postea contrar voii lui Dumnezeu, după cum dovedeşte rezultatul.

Postul nu este premergător trezirilor spirituale, aşa cum cred unii. Nu există nici un exemplu de oameni în Noul Testament care să fi postit pentru trezire spirituală. Din contră, apostolii doar au ascultat de Isus, propovăduind Evanghelia. Dacă un oraş nu era deschis, ei ascultau din nou de Isus şi îşi scuturau praful de pe picioarele lor, apoi plecau în următorul oraş (vezi Luca 9:5; Fapte 13:49-51). Nu stăteau şi posteau, încercând să „surpe întăriturile spirtuale“ aşteptând o trezire spirituală. Acestea fiind spuse, trebuie totuşi să mai adaug faptul că postul, împreună cu rugăciunea, îi poate ajuta pe cei ce propovăduiesc Evanghelia făcându-i agenţi mai eficienţi ai trezirii spirituale. Mulţi dintre giganţii spirituali despre care citim în istoria bisericii au fost oameni care şi-au făcut un obicei din post şi rugăciune.

Postul nu este un mod de „a ţine firea în stăpânire“, deoarece dorinţa de a mânca este legitimă şi nu este păcătoasă, spre deosebire de „dorinţele firii“ enumerate în Galateni 5:19-21. Pe de altă parte, postul este un exerciţiu de autocontrol, virtute necesară şi pentru a umbla prin Duhul Sfânt şi nu prin poftele firii pământeşti.

Postul în scopul de a dovedi spiritualitatea şi de a face reclamă devotamentului faţă de Dumnezeu este o pierdere de timp şi o dovadă de ipocrizie. Acesta a fost motivul pentru care posteau fariseii, iar Isus i-a condamnat pentru el (vezi Mat. 6:16; 23:5).

Unii oameni postesc pentru a-l învinge pe Satan. Dar şi acest post este nebiblic. Scriptura promite că, dacă ne împotrivim lui Satan prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, el va fugi de la noi (vezi Iacov 4:7; 1 Petru 5:8-9). Postul nu este necesar.

Însă nu a spus Isus că anumiţi demoni nu pot fi scoşi decât cu „post şi rugăciune?“

Această afirmaţie se referea la eliberarea unei persoane de un anumit fel de demon care o poseda şi nu la un credincios care trebuia să biruiască atacurile lui Satan de altfel îndreptate către toţi credincioşii.

Dar nu indică afirmaţia făcută de Isus că putem avea o autoritate mai mare asupra demonilor dacă postim?

Nu uita că atunci când lui Isus I s-a spus că ucenicii Săi nu au putut scoate demonul dintr-un băiat, primul lucru pe care l-a făcut a fost să Se plângă de lipsa lor de credinţă (vezi Mat. 17:20). Când ucenicii L-au întrebat de ce ei nu l-au putut scoate, El le-a răspuns că datorită credinţei lor mici (Mat. 17:17). Este posibil să fi adăugat restul ca o notă explicativă: „Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post“ (vezi Mat. 17:21). Spun că este posibil ca Isus să fi adăugat aceste cuvinte ca o notă explicativă deoarece există anumite dovezi că această frază s-ar putea să nu fi fost de fapt inclusă în originalul Evangheliei după Matei. O observaţie scrisă pe marginea bibliei mele (New American Standard Version, versiune englezească foarte apreciată) indică faptul că multe dintre manuscrisele originale ale Evangheliei după Matei nu conţin această afirmaţie particulară, ceea ce înseamnă că este posibil ca Isus să nu fi rostit niciodată cuvintele: „Dar acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi post“. Vorbitorii de limba engleză au avantajul de a avea nenumărate traduceri ale Bibliei, în timp ce multe alte limbi au Biblia tradusă nu după manuscrisele originale în ebraică şi greacă, ci după versiunea King James, o traducere veche de mai bine de patru sute de ani.

În versiunea mea englezească a relatării lui Marcu făcută aceluiaşi incident, Isus spune: „Acest soi de draci nu poate ieşi decât cu rugăciune” (Marcu 9:29), iar pe marginea versiunii New American Standard este scris că multe manuscrise adaugă „şi post“ la sfârşitul versetului.

Chiar dacă Isus a spus într-adevăr aceste cuvinte, ar fi greşit să concluzionăm că postul este necesar pentru a putea scoate toţi demonii. Dacă Isus acordă cuiva autoritate asupra demonilor, aşa cum a făcut în cazul celor doisprezece ucenici (vezi Mat. 10:1), atunci acesta o are deja, şi postul nu o poate mări. Totuşi, postul poate acorda unei persoane mai mult timp pentru rugăciune şi meditaţie, mărindu-i astfel credinţa în autoritatea dată de Dumnezeu.

Nu uita că, dacă Isus a făcut într-adevăr această afirmaţie, El S-a referit totuşi doar la un anumit soi de demoni. Deşi ucenicii lui Isus au eşuat o dată să alunge un anume tip de demon, ei au reuşit totuşi să alunge mulţi alţi demoni (vezi Luca 10:17).

Toate acestea ne spun că nu trebuie să postim pentru a purta victorii personale în faţa atacurilor îndreptate de Satan împotriva noastră.

Supraestimarea Postului

Unii creştini au făcut din nefericire o adevărată religie din post, acordându-şi locul predominant în viaţa de creştin. Totuşi, în epistolele din Noul Testament nu se face nici măcar o singură referire la post.[3] Nu există instrucţiuni date credincioşilor despre cum şi când să postească. Nu există nici o încurajare în direcţia postului. Acest lucru dovedeşte că postul nu este un aspect major în urmarea lui Isus.

În Vechiul Testament, postul este menţionat mult mai des. De cele mai multe ori era asociat fie cu vremuri de tristeţe, precum cele referitoare la moartea cuiva sau la pocăinţă, fie însoţite de rugăciuni fierbinţi în timpul crizelor personale sau naţionale (vezi Jud. 20:24-28; 1 Sam. 1:7-8; 7:1-6; 31:11-13; 2 Sam. 1:12; 12:15-23; 1 Kin. 21:20-29; 2 Cron. 20:1-3; Ezra 8:21-23; 10:1-6; Neem. 1:1-4; 9:1-2; Estera 4:1-3, 15-17; Ps. 35:13-14; 69:10; Is. 58:1-7; Dan. 6:16-18; 9:1-3; Ioel 1:13-14; 2:12-17; Iona 3:4-10; Zah. 7:4-5). Cred că acestea rămân motive valide pentru post.

Vechiul Testament ne învaţă, de asemenea, că devotamentul faţă de post în detrimentul ascultării altor porunci mai importante, precum grija faţă de săraci, este dezechilibrat (vezi Is. 58:1-12; Zah. 7:1-14).

Isus nu poate fi acuzat că a promovat exagerat postul. Farisei L-au acuzat că nu practica postul (vezi Mat. 9:14-15). La rândul Său, Isus i-a mustrat că îl plasau mai presus de alte lucruri spirituale mult mai importante (vezi Mat. 23:23; Luca 18:9-12).

Pe de altă parte, Isus le-a vorbit urmaşilor Săi despre post în timpul Predicii de pe Munte. El i-a învăţat să postească din motive adecvate, dovedind astfel că anticipa că urmaşii Lui vor posti uneori. De asemenea, le-a promis că Dumnezeu îi va răsplăti pentru faptul că postesc. El Însuşi a practicat într-o anume măsură postul (vezi Mat. 17:21). El a mai zis că vor veni zile când ucenicii Lui vor posti, atunci când El va fi luat de la ei (vezi Luca 5:34-35).

Cât timp ar trebui să postim?

După cum am spus mai devreme, toate posturile de patruzeci de zile înregistrate în Biblie pot fi clasificate drept supranaturale. Deja am analizat cele două astfel de posturi ale lui Moise care a stat în prezenţa lui Dumnezeu. Ilie a postit, de asemenea, patruzeci de zile, dar fusese hrănit de un corb înainte de asta (vezi 1 Împ. 19:5-8). Şi în cazul postului de patruzeci de zile ţinut de Isus au existat câteva elemente supranaturale. El a fost călăuzit în mod supranatural de Duhul Sfânt în pustie. Acolo a experimentat ispite supranaturale din partea lui Satan, până aproape de sfârşitul postului. De asemenea, la sfârşitul postului a fost vizitat de îngeri (vezi Mat. 4:1-11). Postul de patruzeci de zile nu este o normă biblică.

Dacă o persoană se abţine voluntar de la a mânca o masă cu scopul de a petrece mai mult timp căutând faţa Domnului, acest act se numeşte post. Ideea că posturile trebuie măsurate în zile este eronată.

Cele două posturi menţionate în cartea Faptele Apostolilor, pe care deja le-am studiat (vezi Fapte 13:1-3; 14:23), nu par a fi posturi prea lungi. Puteau fi şi posturi de o masă.

Deoarece postul este ţinut în primul rând cu scopul de a-L căuta pe Domnul, recomandarea mea este să posteşti atât cât este nevoie, până vei primi de la Dumnezeu ceea ce ai cerut.

Nu uita, postul nu Îl forţează pe Dumnezeu să îţi vorbească. Postul poate doar îmbunătăţi sensibilitatea ta faţă de Duhul Sfânt. Dumnezeu îţi vorbeşte fie că posteşti, fie că nu. Dificultatea noastră constă în deosebirea glasul Lui de propriile noastre dorinţe.

Câteva sfaturi practice

Postul afectează de obicei fizicul în mai multe moduri. Uneori poţi experimenta slăbiciune, oboseală, dureri de cap, greaţă, uşoară ameţeală, crampe la stomac, etc. În cazul celor obişnuiţi să bea cafea, ceai sau alte băuturi cofeinizate, unele din simptomele descrise pot fi cauzate de lipsa cofeinei. În asemenea cazuri, ar fi înţelept ca aceste persoane să elimine aceste băuturi înainte cu câteva zile de post. Dacă o persoană posteşte regulat sau semi-regulat, va descoperi că posturile devin din ce în ce mai uşoare, deşi va simţi o oarecare moleşeală pentru o săptămână sau două.

Ar trebui să bei multă apă curată în timpul postului, pentru a nu te deshidrata.

Posturile ar trebui întrerupte cu grijă, treptat şi, cu cât este mai lung postul, cu atât trebuie să fii mai atent la felul în care îl întrerupi. Dacă stomacul unei persoane nu a digerat timp de trei zile mâncare solidă, nu ar fi înţelept să înceapă să mănânce bucate greu-digerabile. Ar trebui să înceapă cu mâncăruri uşor de digerat şi sucuri naturale. Posturile mai lungi necesită un timp mai îndelungat pentru ca organismul să se obişnuiască, însă a sări peste una sau două mese nu necesită astfel de adaptări.

Unii creştini sunt convinşi că postul precaut şi moderat este de fapt un mijloc de promovare a sănătăţii fizice. Printre aceştia mă număr şi eu, în urma ascultării mai multor mărturii ale unor oameni bolnavi care s-au însănătoşit în timp ce posteau. Se spune că postul este un mod de odihnire şi curăţire a trupului. Poate acesta este motivul pentru care primul post va fi şi cel mai dificil. Cei care nu au postit niciodată probabil că au şi cea mai mare nevoie de curăţire fizică internă.

Foamea fizică ce apare în timpul postului încetează de obicei între a doua şi a patra zi de post. Când reapare (de obicei după câteva săptămâni), aceasta semnalează nevoia de retragere precaută şi treptată din post, întrucât este începutul înfometării, când trupul a epuizat surplusurile de grăsime şi începe să folosească celulele esenţiale. Scriptura ne spune că Isus a flămânzit după patruzeci de zile de post, moment în care a şi încheiat postul (vezi Mat. 4:2).

[1] Mie mi s-a întâmplat să postesc şi câte şapte zile fără nici un beneficiu spiritual, pentru simplu motiv că nu am avut nici un scop spiritual şi nu am petrecut mai mult timp în rugăciune.

[2] Versiunea King James Version a lui 1 Corinteni 7:5 porunceşte consimţământul reciproc al celor doi soţi pentru abţinerea de la relaţii sexuale pentru a se dedica “postului şi rugăciunii“. Majoritatea traducerilor englezeşti moderne ale acestui verset nu menţionează postul, ci menţionează doar rugăciunea.

[3] Singura excepţie ar fi aceea din 1 Cor. 7:5 în care Pavel menţionează postul în cadrul căsniciei, dar printre traducerile Bibliei în engleză, această menţiune se găseşte doar în versiunea King James Version. Involuntar, postul este menţionat şi în Fapte 27:21, 33-34; 1 Cor. 4:11; şi 2 Cor. 6:5; 11:27. Aceste posturi nu au avut totuşi scopuri spirituale, ci au fost ţinute datorită circumstanţelor dificile sau datorită lipsei de hrană.

Când am studiat Predica lui Isus de pe Munte în capitolele anterioare, am învăţat cât este de important să îi iertăm pe cei care au păcătuit împotriva noastră. Dacă nu îi iertăm, Isus ne-a promis în mod solemn că nici Dumnezeu nu ne va ierta pe noi (vezi Mat. 4:14-15).

Ce înseamnă a ierta pe cineva? Să vedem ce ne învaţă Scriptura în acest sens. Isus a comparat iertarea cu ştergerea datoriei (vezi Mat. 18:23-35). Imaginează-ţi că cineva îţi datorează bani şi că apoi anulezi obligaţia acelei persoane de a îţi plăti, distrugând documentul care consemnează această datorie. Nu mai aştepţi să îţi plătească şi nu mai eşti supărat pe debitorul tău. Acum îl vezi diferit de cum îl priveai când îţi datora bani.

Putem, de asemenea, înţelege mai bine ce înseamnă a ierta dacă ne gândim ce înseamnă a fi iertat de Dumnezeu. Când El ne iartă păcatele, nu ne mai ţine în seamă lucrurile prin care L-am supărat.

Tot aşa şi eu, dacă iert într-adevăr pe cineva, eliberez acea persoană în inima mea, depăşind dorinţa de dreptate şi răzbunare, dovedind în schimb milă. Nu mai sunt supărat pe persoana care a păcătuit împotriva mea. Suntem împăcaţi. Dacă port ranchiună şi duşmănie împotriva cuiva, înseamnă că nu am iertat acea persoană.

Creştinii se păcălesc de obicei singuri în acest aspect. Ei spun că au iertat, ştiind că aşa ar trebui să facă, dar încă mai sunt mânioşi în sinea lor pe persoana care i-a ofensat. Evită să dea ochii cu acea persoană deoarece mânia iese din nou la iveală. Ştiu despre ce vorbesc pentru că şi eu am făcut aşa. Haide să nu ne păcălim singuri. Aminteşte-ţi că Isus nu doreşte nici măcar să fim mânioşi pe fratele nostru credincios (vezi Mat. 5:22).

Permite-mi să îţi pun o întrebare: Pe cine ne este mai uşor să iertăm, pe cel care îşi cere iertare sau pe cel care nu îşi cere iertare? Desigur că suntem de acord că este mai uşor să îl iertăm pe cel ce admite că a greşit şi îşi cere iertare. De fapt, pare de o mie de ori mai uşor să iertăm pe cineva care doreşte acest lucru decât pe cineva căruia nu îi pasă. A ierta pe cineva care nu vrea acest lucru pare practic imposibil.

Acum haide să analizăm acest aspect dintr-un alt unghi. Dacă este greşit să refuzi să acorzi iertare nu numai ofensatorului căruia îi pare rău, dar şi celui căruia nu îi pare rău, atunci care dintre cele două este un păcat mai mare? Cred că suntem de acord că dacă ambele sunt greşite, atunci ar fi mult mai grav să refuzi să îl ierţi pe cel care se pocăieşte.

Scriptura ne rezervă o surpriză

Toate aceste lucruri mă duc cu gândul la o altă întrebare: Se aşteaptă Dumnezeu să îi iertăm pe toţi cei care au păcătuit faţă de noi, chiar şi pe cei care nu se smeresc, nu admit că au greşit şi nu îşi cer iertare?

Dacă studiem mai profund Scriptura, vom descoperi că răspunsul este: „Nu“. Spre surprinderea multor creştini, Scriptura afirmă clar că, deşi ne este poruncit să îi iubim pe toţi oamenii, chiar şi pe duşmanii noştri, nu ni se cere să îi iertăm pe toţi.

De exemplu, Se aşteaptă Isus să ne iertăm pur şi simplu fratele creştin care a păcătuit împotriva noastră? Nu, nu Se aşteaptă să facem asta. Altfel nu ne-ar mai fi spus să urmăm cei patru paşi ai împăcării evidenţiaţi în Matei 18:15-17, paşi care se sfârşesc cu excomunicarea celui ce nu se pocăieşte:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.“

Este foarte clar că dacă se ajunge la cel de al patrulea pas (excomunicarea), ofensatorul nu este iertat, întrucât iertarea şi excomunicarea sunt două acţiuni incompatibile. Ar suna ciudat să auzim pe cineva spunând: „L-am iertat şi apoi l-am excomunicat”, deoarece iertarea are ca rezultat împăcarea, nu severitatea. (Ce ai zice dacă Dumnezeu ar spune: „Te iert, dar nu vreau să mai am nimic de a face cu tine de acum înainte“?) Isus ne-a spus să tratăm persoana excomunicată „ca pe un păgân şi ca pe un vameş“, două categorii de oameni cu care evreii nu aveau nimic de a face şi chiar erau o scârbă pentru ei.

În cei patru paşi menţionaţi de Isus, iertarea nu este acordată nici după primul, nici după al doilea şi nici după al treilea pas dacă persoana respectivă nu se pocăieşte. Dacă nu se pocăieşte după nici unul dintre aceşti paşi, se trece la pasul următor şi este tratat tot ca o persoană care nu se pocăieşte. Numai când ofensatorul „te ascultă“ (cu alte cuvinte se pocăieşte) se poate spune că „l-ai câştigat pe fratele tău“ (cu alte cuvinte v-aţi împăcat).

Scopul confruntării este acela de a oferi iertarea. Totuşi, iertarea depinde de pocăinţa ofensatorului. Deci, (1) confruntăm în speranţa că ofensatorul (2) se va pocăi, pentru a-l putea (3) ierta.

Aşa stând lucrurile, putem spune cu certitudine că Dumnezeu nu Se aşteaptă să ne iertăm pur şi simplu fratele credincios care a păcătuit împotriva noastră şi care nu se pocăieşte după confruntare. Desigur, acest lucru nu ne dă dreptul de a-l urî. Din contră, îl confruntăm pentru că îl iubim pe ofensator şi pentru că dorim să îl iertăm şi să ne împăcăm cu el.

Însă de îndată ce am parcurs toţi cei trei paşi enumeraţi de Isus spre împăcare, cel de al patrulea pas încheie relaţia în ascultare de Hristos.[1] Aşa cum nu trebuie să avem părtăşie cu aşa-zişii creştinii care comit adulter, sunt beţivi, homosexuali, etc, (vezi 1 Cor. 5:11), tot aşa nu trebuie să avem părtăşie nici cu aşa-zişii creştini care refuză să se pocăiască în consens cu întregul trup. Astfel de oameni dovedesc că nu sunt adevăraţi urmaşi ai lui Hristos şi aduc ruşine bisericii.

Exemplul lui Dumnezeu

Pe măsură ce continuăm să analizăm responsabilitatea de a-i ierta pe ceilalţi, ne putem, de asemenea, întreba de ce s-ar aşteaptă Dumnezeu să facem ceva ce El Însuşi nu face. Cu siguranţă Dumnezeu îi iubeşte pe vinovaţi şi Îşi întinde plin de milă mâna pentru a-i ierta. El Îşi abţine mânia şi le dă timp să se pocăiască. Dar iertarea lor este dependentă de pocăinţa lor. Dumnezeu nu îi iartă pe păcătoşi decât dacă se pocăiesc. Deci ce motive am avea să credem că Se aşteaptă ca noi să facem altfel?

Astfel stând lucrurile, nu este posibil ca păcatul neiertării care este atât de grav în ochii lui Dumnezeu să fie de fapt păcatul de a nu-i ierta pe cei ce ne cer iertare? Este interesant că, imediat după ce Isus a enumerat aceşti patru paşi disciplinari în biserică, Petru a întrebat:

Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?“ Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte“ (Mat. 18:21-22).

Credea Petru că Isus Se aştepta ca el să ierte un frate nepocăit de sute de ori pentru sute de păcate, când Isus tocmai le spusese cu câteva minute înainte să-şi trateze fratele nepocăit ca pe un păgân şi ca pe un vameş datorită unui singur păcat? Pare puţin probabil. Din nou, nu poţi trata cu dezgust o persoană pe care ai iertat-o.

O altă întrebare provocatoare este următoarea: „Dacă Isus Se aşteaptă să iertăm un credincios de sute de ori pentru sute de păcate de care nu se pocăieşte niciodată, păstrând astfel relaţia cu el, de ce ne permite să încheiem relaţiile de căsătorie datorită unui singur păcat comis împotriva noastră – păcatul adulterului, dacă soţul/soţia noastră nu se pocăieşte (vezi Mat. 5:32)?“[2] Ar părea mai degrabă lipsă de consecvenţă.

Elaborare

Imediat după ce Isus i-a spus lui Petru să îşi ierte fratele de saptezeci de ori câte şapte, El a mai spus o pildă pentru a-l ajuta pe Petru să înţeleagă ce voia să spună:

„De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: «Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.» Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, şi-l strângea de gât, zicând: «Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.» Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga, şi zicea: «Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti.» Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult, şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: «Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?» Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său“ (Mat. 18:23-35).

Observă că primul rob a fost iertat pentru că l-a rugat pe stăpân acest lucru. Apoi, remarcă că cel de al doilea sclav l-a rugat smerit pe confratele lui să îl ierte. Primul rob nu i-a acordat celui de al doilea ceea ce îi fusese acordat lui şi acest lucru l-a mâniat foarte tare pe stăpânul său. În acest caz, ar fi putut crede Petru că Isus Se aştepta să ierte un frate nepocăit care nu şi-a cerut niciodată iertare, ceea ce nu este ilustrat de loc în această pildă? Pare foarte puţin probabil de vreme ce Isus îi spusese să-şi trateze fratele nepocăit, după ce a fost confruntat în mod adecvat cu greşeala lui, ca pe un păgân şi ca pe un vameş.

Pare chiar şi mai puţin probabil ca Petru să fi gândit că trebuia să îşi ierte fratele nepocăit în lumina pedepsei pe care o promitea Isus în cazul în care nu ne iertăm fraţii din toată inima. Isus a promis să restabilizeze toate datoriile pe care le avem faţă de El şi să ne dea pe mâna chinuitorilor până vom plăti datoria. Ar fi o pedeapsă corectă pentru creştinii care nu îşi iartă fratele, un frate pe care nici Dumnezeu nu îl iartă­? Dacă un frate păcătuieşte împotriva mea, păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu îl iartă până nu se pocăieşte. Mă poate pedepsi Dumnezeu pentru că nu îl iert pe cel ce nici El nu îl iartă?

Sinopsa

Aşteptarea lui Isus de a ne ierta fratele credincios este descrisă succint de cuvintele din Luca 17:3-4:

„Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Îmi pare rău!» – să-l ierţi“ (subliniere personală).

Putea fi mai clar de atât? Isus Se aşteaptă să îi iertăm pe fraţii credincioşi cărora le pare rău. Când ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“, Îl rugăm pe Dumnezeu să facă pentru noi ceea ce facem şi noi pentru alţii. Nu ar trebui să ne aşteptăm niciodată ca El să ne ierte fără să Îi cerem acest lucru. Atunci de ce am crede că El Se aşteaptă să îi iertăm pe cei ce nu ne cer­?

Încă o dată, toate acestea nu ne dau dreptul de a fi mânioşi pe fratele sau sora în Hristos care a greşit faţă de noi. Ni s-a poruncit să ne iubim unii pe alţii. De aceea ni s-a poruncit şi să îl confruntăm pe fratele credincios care ne-a greşit, astfel încât să ne putem împăca şi să poate fi împăcat şi el cu Dumnezeul faţă de care a păcătuit. Iată cum ar trebui să se manifeste dragostea. Totuşi, foarte adesea creştinii spun că l-au iertat pe cel care le-a greşit, dar aceasta este doar o scuză pentru a evita confruntarea. Ei evită pe cât posibil să se întâlnească cu acea persoană şi vorbesc adeseori despre suferinţa lor. Aceasta nu se numeşte împăcare.

Când păcătuim, Dumnezeu ne confruntă prin Duhul Său cel Sfânt care locuieşte în noi, deoarece ne iubeşte şi doreşte să ne ierte. Ar trebui să Îi urmăm exemplul, confruntându-ne fraţii credincioşi în dragoste, astfel încât să existe pocăinţă, iertare şi împăcare.

Dumnezeu S-a aşteptat întotdeauna ca copiii Lui să se iubească unii pe alţii cu o dragoste sinceră, o dragoste care permite mustrarea, dar o dragoste care nu permite mânia. În Legea lui Moise este inclusă următoarea poruncă:

„Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui. Să nu te răzbuni, şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul“ (Lev. 19: 17-18; subliniere personală).

O obiecţie

Dar ce vom spune despre cuvintele lui Isus din Marcu 11:25-26? Nu indică faptul că trebuie să le iertăm toată greşelile tuturor, indiferent dacă le pare rău sau nu?

„Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.“

Aceste versete nu le anulează pe cele pe care le-am analizat anterior. Ştim deja că ceea ce este foarte grav înaintea lui Dumnezeu este refuzul nostru de a ierta pe cineva care ne cere iertare. Deci putem interpreta acest verset în lumina acestui fapt bine definit. Isus doar accentuează aici că trebuie să îi iertăm pe ceilalţi dacă vrem ca Dumnezeu să ne ierte pe noi. Nu ne vorbeşte despre un mecanism mai concret de funcţionare a iertării şi ce trebuie să facem pentru a primi iertarea.

Observă, de asemenea, că Isus nu ne spune că trebuie să-i cerem iertare lui Dumnezeu pentru a o primi. Ar trebui atunci să ignorăm toate celelalte pasaje ale Scripturii care ne învaţă că iertarea lui Dumnezeu ni se acordă dacă mai întâi o cerem (vezi Mat. 6:12, 1 Ioan 1:9)? Ar trebui să presupunem că nu e nevoie să cerem iertarea lui Dumnezeu când păcătuim deoarece Isus nu a menţionat acest lucru în versetele de mai sus? Aceasta ar fi o presupunere lipsită de înţelepciune în lumina a ceea ce ne învaţă Scriptura. Este de asemenea neînţelept să ignorăm restul învăţăturii din Scriptură referitor la faptul că iertarea celorlalţi are la bază cererea lor specifică.

O altă obiecţie

Oare nu S-a rugat Isus pentru soldaţii care trăgeau la sorţi pentru împărţirea hainelor Lui „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34)? Indică acest lucru că Dumnezeu îi iartă oamenii fără ca aceştia să îşi ceară iertare?

Da, dar numai până la un anumit nivel. Acest lucru indică faptul că Dumnezeu manifestă îndurare faţă de cei ignoranţi, o modalitate de iertare. Deoarece Dumnezeu este absolut drept, El le ia oamenilor în socoteală greşelile de care sunt conştienţi.

Rugăciunea lui Isus pentru soldaţi nu le-a garantat locul în Rai – nu li s-a luat în calcul doar faptul că şi-au împărţit între ei hainele Fiului lui Dumnezeu şi doar pentru că nu erau conştienţi cine este El. Ei Îl considerau doar un alt infractor pe care trebuiau să îl execute. Deci, Dumnezeu a manifestat îndurare faţă de o faptă care ar fi meritat o anumită judecată dacă ar fi fost conştientizată.

Dar S-a rugat oare Isus ca Dumnezeu să îi ierte pe toţi ceilalţi responsabili într-un fel sau altul de suferinţele Lui? Nu, nu S-a rugat. De exemplu, în ce-l priveşte pe Iuda, Isus a spus că ar fi fost mai bine să nu se fi născut (Vezi Mat. 26:24). Cu siguranţă Isus nu S-a rugat ca Dumnezeu să îl ierte pe Iuda. Din contră – dacă privim Psalmul 69 sau 109 ca rugăciuni profetice ale lui Isus, aşa cum le-a considerat Petru (vezi Fapte 1:15-20), Isus S-a rugat ca judecata lui Dumnezeu să cadă asupra lui Iuda, care nu era un păcătos ignorant.

Tot aşa şi noi, cei care ne străduim să Îl imităm pe Hristos, ar trebui să manifestăm îndurare faţă de cei care nu au fost conştienţi de ceea ce ne-au făcut, cum este cazul necredincioşilor care sunt la fel de neştiutori ca şi soldaţii care şi-au împărţit între ei hainele lui Isus. Isus Se aşteaptă să manifestăm faţă de credincioşi o milă extraordinar de mare, iubindu-ne duşmanii, făcând binele celor ce ne urăsc, binecuvântându-i pe cei ce ne blesteamă şi rugându-ne pentru cei ce se poartă rău cu noi (vezi Luca 6:27-28). Ar trebui să încercăm să combinăm ura lor cu dragostea noastră, învingând răul prin bine. Acest concept este prescris chiar şi în Legea Mozaică:

Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar (Ex. 23:4-5).

Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci făcând aşa, aduni cărbuni aprinşi pe capul lui, şi Domnul îţi va răsplăti (Prov. 25:21-22).

Este interesant faptul că, deşi Isus ne-a poruncit să ne iubim duşmanii, să facem fapte bune faţă de cei ce ne urăsc, să îi binecuvântăm pe cei ce ne blesteamă şi să ne rugăm pentru cei se poartă rău cu noi (vezi Luca 6: 27-28), El nu ne-a spus niciodată să îi iertăm pe vreunul dintre ei. Putem iubi oamenii fără să îi iertăm – aşa cum şi Dumnezeu îi iubeşte pe oameni fără să îi ierte. Nu numai că îi putem iubi, dar ar trebui să îi iubim, deoarece Dumnezeu ne porunceşte acest lucru. Iar dragostea noastră pentru ei ar trebui manifestată prin faptele noastre.

Doar pentru că Isus S-a rugat Tatălui Său să îi ierte pe soldaţii care Şi-au împărţit hainele între ei nu înseamnă că Dumnezeu Se aşteaptă să ignorăm toate celelalte lucruri pe care le-am studiat în Scriptură referitoare la acest subiect şi să îi iertăm pe toţi cei care păcătuiesc împotriva noastră. Doar ne învaţă că ar trebui să îi iertăm îndată pe cei care nu sunt conştienţi de greşeala făcută faţă de noi şi să manifestăm multă îndurare faţă de necredincioşi.

Ce putem spune despre Iosif?

Iosif, care şi-a iertat din toată inima fraţii care îl vânduseră ca sclav, este uneori dat ca exemplu al felului în care ar trebui să îi iertăm pe toţi cei care păcătuiesc împotriva noastră, indifferent dacă ne cer sau nu iertare. Dar asta ne învaţă povestea lui Iosif?

Nu!

Iosif şi-a trecut fraţii prin încercări şi teste timp de cel puţin un an, pentru a-i determina să se pocăiască. Chiar a pus să fie închis unul dintre fraţii săi pentru mai multe luni în Egipt (vezi Gen. 42:24). Când fraţii săi şi-au văzut toţi vina (vezi Gen. 42:21; 44:16) şi când unul dintre ei s-a oferit drept zălog în locul fratelui preferat de tatăl lor (vezi Gen. 44:33), Iosif a ştiut că nu mai erau aceeaşi oameni geloşi şi egoişti care îl vânduseră pe el ca sclav. Atunci şi numai atunci şi-a dezvăluit Iosif identitatea şi le-a adresat cuvinte pline de dragoste celor care păcătuiseră împotriva lui. Dacă Iosif i-ar fi „iertat“ imediat, nu s-ar fi pocăit niciodată. De fapt aceasta este consecinţa implicită a învăţăturii „iertării imediate pentru toţi“ care circulă uneori astăzi. A ne ierta fraţii şi surorile care ne-au greşit fără a-i confrunta rezultă în: (1) o iertare falsă care nu aduce împăcare şi (2) ofensatori care nu se pocăiesc şi deci nu se maturizează spiritual.

Aplicarea principiilor din Matei 18:15-17

Deşi cei patru paşi ai împăcării enumeraţi de Isus sunt destul de uşor de înţeles, în practică pot fi mai greu de îndeplinit. Când Isus a menţionat aceşti patru paşi, S-a gândit la situaţia în care un frate A este convins, şi este îndreptăţit să creadă aşa, că fratele B a greşit faţă de el. Totuşi, în realitate s-ar putea ca fratele A să se înşele. Aşa că haide să ne imaginăm o situaţie în care să analizăm fiecare scenariu posibil.

Dacă fratele A este convins că fratele B a greşit faţă de el, acesta ar trebui să se asigure că nu este exagerat de critic, găsind un pai în ochiul fratelui său B. Multe ofense mici ar trebui trecute cu vederea şi tratate cu îndurare (vezi Mat 7:3-5). Totuşi, dacă fratele A descoperă că are resentimente faţă de fratele B datorită unei ofense semnificative, ar trebui să îl confrunte.

El ar trebui să o facă în particular, ascultând de porunca lui Isus, dând dovadă de dragoste faţă de fratele B. Motivaţia lui ar trebui să fie dragostea, iar scopul împăcarea. Nu ar trebui să mai spună nimănui altcuiva despre greşeala respectivă. „Dragostea acoperă o sumedenie de păcate“ (1 Petru 4:8). Dacă iubim pe cineva nu îi vom expune păcatele; le vom ascunde.

Confruntarea lui ar trebui să fie blândă, dând dovadă de dragoste. Ar trebui să spună ceva de genul: „Frate B, apreciez foarte mult relaţia noastră. Dar s-a întâmplat ceva ce a creat un zid în inima mea între mine şi tine. Nu doresc să existe acest zid, de aceea trebuie să îţi spun de ce simt că ai greşit faţă de mine ca să încercăm să ne împăcăm. Şi dacă am avut şi eu o contribuţie la această problemă, aş vrea să îmi spui.“ Şi apoi ar trebui să îi spui cu blândeţe fratelui tău B ofensa pe care ţi-a adus-o.

În majoritatea cazurilor, fratele B nici măcar nu şi-a dat seama că şi-a jignit fratele A şi, de îndată ce află, îşi cere iertare. Dacă se întâmplă acest lucru, fratele A ar trebui să îl ierte îndată pe fratele B. A avut loc împăcarea.

Un alt scenariu posibil este când fratele B va încerca să-şi îndreptăţească greşeala faţă de fratele A, spunându-i că a fost o reacţie la ofensa pe care i-o adusese mai înainte fratele A. În acest caz, fratele B ar fi trebuit să îl confrunte pe fratele A cu greşeala respectivă. Dar cel puţin acum există un dialog şi o speranţă de împăcare.

În asemenea cazuri, părţile ofensate ar trebui să discute ce s-a întâmplat, admiţând că fiecare a greşit într-un anumit fel şi apoi să îşi ofere iertarea reciprocă. A avut loc împăcarea.

Un al treilea scenariu este când A şi B nu reuşesc să se împace. Atunci au nevoie de ajutor şi este timpul să treacă la pasul al doilea.

Pasul doi

Ar fi mai bine dacă fratele A şi fratele B ar cădea de acord cu privire la persoana care să îi asiste în această încercare spre împăcare. Ideal ar fi ca fraţii C şi D să îi cunoască şi să îi iubească şi pe A şi pe B, asigurându-le astfel imparţialitatea. Şi numai fraţilor C şi D ar trebui să li se spună despre dispută din dragoste şi respect faţă de A şi B.

Dacă fratele B nu este cooperant în această privinţă ţine de fratele A să găsească o persoană sau două care să ajute.

Dacă fraţii C şi D vor fi înţelepţi, nu vor lua o decizie până nu vor auzi ambele puncte de vedere. De în dată ce C şi D au hotărât, A şi B ar trebui să se supună deciziei lor şi persoana care a greşit sau, dacă este cazul ambii, să îşi ceară scuzele de rigoare şi să se împace.

Fraţii C şi D ar trebui să spună clar cine anume a greşit, nu să concluzioneze că au greşit amândoi, din dorinţa de a fi imparţiali sau de a-şi asuma un risc mai mic. Ei ar trebui să ştie că dacă fratele A sau B le respinge hotărârea, atunci se va merge în faţa întregii biserici, iar judecata lor laşă va deveni evidentă tuturor. Această ispită de a încerca să păstreze prietenia şi cu A şi cu B prin compromiterea adevărului este un motiv întemeiat pentru care este mai bine să ai doi judecători decât unul singur. În plus, este mult mai probabil ca decizia lor să aibă greutate în faţa lui A şi B.

Pasul trei

În cazul în care fie A, fie B, respinge hotărârea luată de C şi D, problema trebuie adusă în faţa întregii bisericii. Cel de al treilea pas nu este niciodată făcut în bisericile instituţionale – şi din motive întemeiate – deoarece ar rezulta inevitabil în dezbinări. Isus nu a dorit ca bisericile locale să aibă mai mulţi oameni decât încap într-o casă. Acestă comunitate familială restrânsă, în care fiecare îi cunoaşte şi îi iubeşte pe A şi B este contextul dorit pentru pasul trei. Într-o biserică instituţională, pasul trei ar trebui făcut într-un grup restrâns alcătuit din oameni care îi cunosc şi îi iubesc atât pe A, cât şi pe B. Dacă A şi B fac parte din comunităţi diferite, corpul de decizii ar trebui să fie constituit din câţiva dintre cei mai adecvaţi membrii ai celor două comunităţi.

De îndată ce biserica ia decizia, fratele A şi fratele B ar trebui să se supună amândoi acestei decizii, ştiind care este consecinţa finală. Ar trebui să îşi ceară scuze, să se acorde iertarea şi să se împace. Dacă fie A, fie B refuză să îşi ceară scuzele de rigoare, ar trebui să fie dat afară din biserică şi nimeni nu ar trebui să aibă părtăşie cu el. De obicei, persoana care nu doreşte să se pocăiască se va fi retras deja singură şi probabil că va fi făcut acest lucru cu mult înainte de a fi început acest proces, dând astfel dovadă de lipsă de dragoste autentică faţă de familia lui spirituală.

O problemă frecventă

În bisericile instituţionale, oamenii îşi rezolvă de obicei neînţelegerile părăsind pur şi simplu biserica şi ducându-se în alta, unde pastorul, dacă vrea să îşi construiască propriul imperiu cu orice preţ şi dacă nu are o relaţie bună cu ceilalţi pastori, îi va primi cu braţele deschise şi le va lua partea când le vor auzi povestea dureroasă.

Această abordarea neutralizează porunca lui Isus de a face paşi spre împăcare. Şi, în mod normal, este doar o chestiune de câteva luni sau ani până când persoana jignită, care a fost primită cu căldură de aceşti pastori în biserica lor, se va simţi din nou ofensată şi va pleca în altă biserică.

Isus S-a aşteptat ca bisericile să fie suficient de mici încât să se poată întâlni în case şi ca pastori/prezbiteri/supraveghetori să lucreze împreună ca formând un singur trup. Astfel, excomunicarea unui membru din biserică ar trebui să fie o excomunicare din toate celelalte biserici. Este responsabilitatea fiecărui pastor/prezbiter/supraveghetor să îl întrebe imediat pe creştinul care vine în bisercă despre contextul în care a plecat din biserica anterioară şi apoi să-i contacteze pe cei de la conducere pentru a stabili dacă un asemenea om ar trebui să fie primit.

Planul lui Dumnezeu de a avea o biserică sfântă

O altă problemă frecventă în bisericile instituţionale este aceea că de multe ori sunt alcătuite din oameni care participă ca la spectacol, fără să dea socoteală altora decât poate la un nivel minim, deoarece relaţiile sunt doar de natură socială. Astfel nimeni, şi în mod deosebit pastorii, nu are idee despre cum îşi trăiesc viaţa, iar oamenii nesfinţi aduc în mod constant o pată bisericii pe care o frecventează. Cei din afară îi judecă pe oameni pe care îi consideră creştini ca fiind la fel ca şi necredincioşii.

Acest lucru în sine ar trebui să fie o dovadă suficientă pentru oricine că structura bisericilor instituţionale nu este ceea ce a intenţionat Dumnezeu pentru biserica Lui sfântă. Oamenii ipocriţi şi lipsiţi de sfinţenie se ascund întotdeauna în biserici mari, aducând reproşuri la adresa lui Hristos. Totuşi, aşa cum am citit în Matei 18:15-17, Isus a intenţionat foarte clar ca biserica Lui să fie alcătuită din oameni sfinţi care sunt membrii dedicaţi unui trup curat. Lumea va privi biserica şi va vedea o mireasă curată. Totuşi, astăzi văd în ea o prostituată necredinciosă Soţului ei.

Acest aspect divin al curăţiei bisericii a fost evidenţiat atunci când Pavel a abordat o situaţie critică din biserica din Corint. Un membru ce făcea parte din trup trăia în adulter cu mama lui vitregă:

Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de acelea, care nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său. Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a săvârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru! Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna lui Satan, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus….V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii. Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei hrăpăreţi, sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume. Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate“, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela (1 Cor. 5:1-5, 9-13).

Nu era nici o nevoie ca acest om să treacă prin paşii specifici pentru împăcare, deoarece era clar că nu era un credincios autentic. Pavel s-a referit la el ca la unul care „îşi zice frate“ şi „bărbat rău”. Mai mult, câteva versete mai târziu Pavel a scris:

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10).

În mod clar Pavel avea dreptate să creadă că cei imorali, precum bărbatul din biserica din Corint, îşi trădau falsitatea credinţei lor. Asemenea oameni nu ar trebui trataţi ca fraţi şi trecuţi prin paşii împăcării. Aceştia ar trebui excomunicaţi, „daţi pe mâna lui Satan“, pentru ca biserica să le întărească convingerile false şi în speranţa că vor vedea că au nevoie să se pocăiască pentru a putea fi „mântuiţi în ziua Domnului Isus“ (1 Cor. 5:5).

În bisericile mari contemporane există uneori sute de oameni care îşi spun creştini, dar care conform standardului biblic sunt necreştini şi care ar trebui excomunicaţi. Scriptura dovedeşte foarte clar că biserica are responsabilitatea de a-i îndepărta pe curvarii, imoralii, homosexualii, beţivii, etc., care nu se pocăiesc. Totuşi, astfel de oameni, sub egida „harului“, sunt astăzi puşi în grupuri de ajutorare în care pot fi încurajaţi de alţi „credincioşi“ cu aceleaşi probleme. Acesta este un afront faţă de puterea transformatoare a Evangheliei lui Isus Hristos.

Liderii căzuţi

În ultimul rând, în cazul liderilor care au căzut în păcate grave (precum adulterul) dar s-au pocăit, ar trebui restauraţi imediat pe poziţia lor? Deşi Domnul îl va ierta imediat pe liderul care se pocăieşte (şi la fel ar trebui să facă şi biserica), liderul căzut a pierdut încrederea celor cu care lucra. Încrederea trebuie câştigată. De aceea, liderii căzuţi ar trebui să se retragă de bună voie din poziţia de conducere şi să se supună supravegherii spirituale până când se vor dovedi din nou demni de încredere. Trebuie să o ia de la început. Aceia care nu vor să se smerească slujind în lucruri mici ca să recapete încredere nu ar trebui să fie reconsideraţi ca lideri de nimenea în biserică.

Pe scurt

Întrucât ucenicizatorii sunt chemaţi să mustre, să certe, să îndemne cu toată blândeţea şi învăţătura (2 Tim. 4:2), să nu şovăim în faţa chemării noastre. Haide să ne învăţăm ucenicii să se iubească cu adevărat unii pe alţii, manifestând întotdeauna o îngăduinţă plină de milă, confruntându-ne cu blândeţe când este cazul, apoi cerând şi ajutorul altora dacă este nevoie şi iertându-ne ori de câte ori ne cerem iertare. Cât de diferită este această iertare de cea falsă, care nu aduce vindecare reală în relaţiile destrămate. Haide să ne dăm silinţa să ascultăm de Domnul în fiecare aspect, pentru a-I păstra biserica sfântă şi curată, o adevărată laudă la adresa Numelui Său!

Pentru un studiu mai aprofundat legat de confruntare şi disciplina în biserică vezi Rom. 16:17-18; 2 Cor. 13:1-3; Gal. 2:11-14; 2 Tes. 3:6, 14-15; 1 Tim. 1:19-20, 5:19-20; Tit 3:10-11; Iacov 5:19-20; 2 Ioan 10-11.

[1] Dacă, mai târziu, cel excomunicat se pocăieşte, este normal ca Isus să Se aştepte să îl iertăm.

[2] Dacă un soţ adulter este creştin, ar trebui să trecem acel soţ prin cei trei paşi spre împăcare despre care a vorbit Isus înainte de a intenta divorţul. Dacă acel soţ adulter se pocăieşte, conform poruncii lui Isus trebuie să îl iertăm.

Isus a lăsat bisericii doar două sacramente: botezul cu apă (vezi Mat. 28:19) şi Cina Domnului (vezi 1 Cor. 11:23-26). Vom analiza mai întâi botezul cu apă.

Sub Noul Legământ, fiecare credincios ar trebui să experimenteze trei feluri de botez. Acestea sunt: botezul în trupul lui Hristos, botezul cu apă şi botezul cu Duhul Sfânt.

Când o persoană este născută din nou, aceasta este automat botezată în trupul lui Hristos. Cu alte cuvinte, ea devine membru al trupului lui Hristos, biserica:

Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup (1 Cor. 12:13; vezi, de asemenea, Rom. 6:3; Efes. 1:22-23; Col. 1:18, 24).

Botezul cu Duhul Sfânt este o experienţă ce urmează mântuirii şi poate fi (şi ar trebui să fie) primit de orice credincios.

În ultimul rând, fiecare credincios ar trebui botezat cu apă cât de curând posibil după ce s-a pocăit şi a crezut în Domnul Isus. Botezul ar trebui să fie primul act al ascultării noului creştin:

Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit“ (Marcu 16:15-16; subliniere personală).

Biserica primară considera porunca lui Isus de a face ucenici ca fiind foarte importantă. Aproape fără excepţie, noii convertiţi erau botezaţi imediat după convertirea lor (vezi Fapte 2:37-41; 8:12-16, 36-39; 9:17-19; 10:44-48; 16:31-33; 18:5-8; 19:1-5).

Câteva idei nebiblice despre botez

Unii practică botezul prin stropirea cu apă. Este corect? Verbul tradus cu botez în Noul Testament vine din grecescul baptizo, ceea ce literal înseamnă „a scufunda“. De aceea, cei care sunt botezaţi cu apă ar trebui să fie scufundaţi în apă şi nu stropiţi cu puţină apă. Simbolul botezului creştin, pe care îl vom studia imediat, implică, de asemenea, şi ideea de scufundare.

Unii practică botezul copiilor, şi totuşi nu există exemple biblice ale unui astfel de botez. O asemenea practică îşi are originea în fals adoctrină a „botezului naşterii din nou“ – ideea că o persoană este născută din nou în momentul în care este botezată. Scriptura ne învaţă clar că oamenii ar trebui mai întâi să creadă în Isus înainte de a fi botezaţi. Astfel, copiii care sunt suficient de mari încât să se pocăiască şi să Îl urmeze pe Isus întrunesc condiţiile necesare pentru botez, dar nu este cazul bebeluşilor şi copiilor mai mici.

Unii dau învăţătura că, deşi o persoană crede în Isus, ea nu este mântuită până când nu este botezată cu apă. Conform Scripturii, această învăţătură nu este adevărată. În Fapte 10:44-48 şi 11:17 citim că cei din familia lui Corneliu au fost mântuiţi şi botezaţi cu Duhul Sfânt înainte de a fi botezaţi cu apă. Este imposibil să fii botezat cu Duhul Sfânt fără a fi mai întâi mântuit (vezi Ioan 14:17).

Unii spun că dacă o persoană nu este botezată conform anumitor formule specifice pe care le deţin ei, atunci nu este cu adevărat mântuită. Scriptura nu oferă nici un ritual specific ce ar trebui urmat pentru ca botezul să fie valid. De exemplu, unii spun că un credincios nu este mântuit dacă este botezat „în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Mat. 28:19) şi nu „în numele lui Isus“ (Fapte 8:16). Aceşti oameni sunt caracterizaţi de acelaşi duh ca şi farisei, deoarece strecoară ţinţarii şi înghit cămilele. Ce tragedie ca creştinii să se certe pentru cuvintele potrivite ce trebuie rostite în timpul botezului, în timp ce lumea aşteaptă să audă Evanghelia.

Simbolul biblic al botezului

Botezul cu apă simbolizează câteva schimbări care au avut deja loc în viaţa credinciosului. Cel mai simplu ar fi să spunem că reprezintă faptul că ni s-au iertat păcatele şi că suntem curaţi înaintea lui Dumnezeu. Când Anania a fost trimis la Saul (Pavel) imediat după convertirea acestuia din urmă, el i-a spus:

„Şi acum, ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte botezul, şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului“ (Fapte 22:16; subliniere personală).

În al doilea rând, botezul simbolizează identificarea noastră cu Hristos în moartea, îngroparea şi învierea Lui. De îndată ce am fost născuţi din nou şi introduşi în trupului lui Hristos, din acel moment suntem consideraţi de Dumnezeu „în Hristos“. Deci, „în Hristos“ am murit, am fost îngropaţi şi am fost aduşi de la moarte la viaţă ca făpturi noi:

Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă (Rom. 6:3-4).

…fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi (Col. 2:12).

Fiecare nou credincios ar trebui să fie învăţat aceste adevăruri importante când este botezat cu apă şi, după ce a crezut în Isus, ar trebui botezat cât mai curând posibil.

Cina Domnului

Cina Domnului îşi are originea în sărbătoarea Paştelui vechi-testamental. În noaptea în care Dumnezeu a eliberat poporul Israel din sclavia egiptenilor, El i-a instruit pe fiecare să taie un miel de un an şi să ungă cu sângele lui pragul şi stâlpii casei lor. Când „îngerul morţii“ a trecut prin mijlocul naţiunii în noaptea aceea, omorând toţi întâi născuţi ai egiptenilor, el a văzut sângele pe casele Israeliţilor şi a „trecut mai departe“ (în engleză „pass over“, de unde şi provine termenul de Passover – Paştele, n. t.).

Mai mult, israeliţii trebuiau să sărbătorească noaptea aceea mâncând mielul pascal şi pâine nedospită timp de şapte zile. Aceasta trebuia să fie un obicei permanente în Israel, sărbătorit în fiecare an în aceeaşi perioadă (vezi Ex. 12:1-28). Evident, mielul pascal Îl reprezenta pe Hristos, care în 1 Cor. 5:7 este numit „Paştele nostru“.

Când a instaurat Isus Cina Domnului, El şi ucenicii Săi celebrau Sărbătoarea Paştelui. Isus a fost crucificat în timpul sărbătorii Paştelui, îndeplinindu-Şi astfel chemarea de „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii“ (Ioan 1:29).

Pâinea pe care o mâncăm şi vinul pe care îl bem sunt simboluri ale trupului lui Hristos care s-a frânt pentru noi şi sângelui Său care a fost vărsat pentru iertarea păcatelor noastre:

Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.“ Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu“ (Mat. 26:26-29).

Apostolul Pavel a prezentat sacramentul în felul următor:

Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume că, Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.“ Tot astfel, după cină, a luat paharul, şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.“ Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El (1 Cor. 11:23-26).

Unde şi Cum

Scriptura nu ne spune cât de des ar trebui să luăm Cina Domnului, dar este clar că în timpul bisericii primare aceasta se lua cu regularitate în timpul adunărilor în case, ca parte a servirii mesei împreună (vezi 1 Cor. 11:20-34). Deoarece Cina Domnului îşi are rădăcina în Masa Pascală, în momentul în care a instituit-o Isus ea făcea parte din mâncarea servită la masă şi a fost preluată ca atare de biserica timpurie, ceea ce ar trebui să facem şi noi. Totuşi, multe biserici urmează „tradiţiile umane“.

Ar trebui să ne apropiem de Cina Domnului cu reverenţă. Apostolul Pavel i-a învăţat pe oameni că a lua parte la Cina Domnului într-un mod nevrednic era o adevărată ofensă:

De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea (1 Cor. 11:27-32).

Suntem îndemnaţi să ne examinăm şi să ne judecăm singuri înainte de a lua Cina Domnului şi, dacă descoperim orice păcat, trebuie să ne pocăim şi să îl mărturisim. Altfel, ne putem face „vinovaţi de trupul şi sângele Domnului“.

Deoarece Isus a murit şi Şi-a vărsat sângele pentru a ne elibera de păcat, în mod sigur nu am vrea să luăm aceste elemente care reprezintă trupul şi sângele Său dacă ştim că avem păcate nemărturisite. Dacă facem acest lucru, ne putem mânca şi bea propria judecată manifestată sub forma bolii şi a morţii premature, aşa cum s-a întâmplat în cazul credincioşilor din Corint. Pentru a evita să fim disciplinaţi de Dumnezeu, trebuie să „ne judecăm pe noi înşine“, adică să conştientizăm şi să ne pocăim de păcatele noastre.

Păcatul cel mai mare al creştinilor corinteni era lipsa de dragoste; se băteau şi se certau unii cu alţii. De fapt, lipsa lor de respect era manifestat chiar în timpul Cinei Domnului, când unii dintre ei se săturau în timp ce ceilalţi flămânzeau şi alţii chiar se îmbătau (vezi 1 Cor. 11:20-22).

Pâinea pe care o mâncăm reprezintă trupul lui Hristos care acum este biserica. Mâncăm dintr-o singură pâine ca simbol al unităţii în trup (vezi 1 Cor. 10:17). Ce nelegiuire să iei din ceea ce reprezintă unitate în trupul lui Hristos în timp ce eşti implicat în certuri şi neînţelegeri cu ceilalţi membrii ai trupului! Înainte de a ne împărtăşi din Cina Domnului, trebuie să ne asigurăm că avem relaţii adecvate cu fraţii şi surorile noastre în Hristos.

Evanghelia după Ioan consemnează un număr de promisiuni făcute de Isus în privinţa rolului Duhului Sfânt în viaţa credincioşilor. Să citim câteva dinte ele:

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi“ (Ioan 14:16-17).

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu“ (Ioan 14:26).

„Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite….Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi“ (Ioan 16:7, 12-15).

Isus le-a promis ucenicilor Săi că Duhul Sfânt va locui în ei. Tot El îi va ajuta, îi va învăţa, îi va călăuzi şi le va descoperi lucrurile viitoare. Astăzi, în calitate de ucenici ai lui Hristos, nu avem nici un motiv să credem că Duhul Sfânt va face mai puţine lucruri pentru noi.

Surprinzător, Isus le-a spus ucenicilor că era în avantajul lor ca El să plece, altfel nu va veni la ei Duhul Sfânt! Acest lucru le dovedea că părtăşia cu Duhul Sfânt putea fi la fel de intimă ca atunci când Isus era tot timpul prezent printre ei. Altfel nu ar fi fost în avantajul lor să-L aibă pe Duhul Sfânt mai degrabă decât pe Isus. Prin Duhul Sfânt Isus este mereu cu noi şi în noi.

În ce fel ar trebui să ne aşteptăm ca Duhul Sfânt să ne călăuzească?

Însuşi numele Său, Duhul Sfânt, indică faptul că principalul Său rol este să ne călăuzească să fim sfinţi şi ascultători de Dumnezeu. Deci, tot ce ţine de sfinţenie şi de împlinirea voii lui Dumnezeu pe pământ, se află în responsabilitatea Duhului Sfânt. El ne va conduce spre ascultarea de poruncile lui Hristos atât generale, dar şi specifice, conform lucrării unice la care ne-a chemat Dumnezeu. Astfel, dacă vrei să fii condus de Duhul Sfânt în ceea ce priveşte lucrarea ta specifică, trebuie, de asemenea, să fii condus de Duhul Sfânt spre sfinţenie generală. Nu poţi avea una fără alta. Prea mulţi lucrători doresc ca Duhul Sfânt să îi conducă prin semne şi minuni în lucrarea lor, dar nu vor să îşi bată capul cu aspectele mai „mici“ ale sfinţeniei. Această este o mare greşeală. Cum Şi-a condus Isus ucenicii? În primul rând, prin indicaţii generale referitoare la sfinţenie. În comparaţia cu acestea, indicaţiile specifice referitoare la responsabilităţile în lucrare au fost rare. Aşa stau lucrurile atunci când Duhul Sfânt locuieşte în noi. Aşa că dacă vrei să fii călăuzit de Duhul, mai întâi de toate trebuie să urmezi călăuzirea Lui spre sfinţenie.

Apostolul Pavel a scris: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu“ (Rom. 8:14). Călăuzirea dată de Duhul Sfânt este ceea ce ne clasifică drept copiii lui Dumnezeu. Astfel, toţii copiii lui Dumnezeu sunt conduşi de Duhul Sfânt. Desigur că, în calitate de agenţi morali liberi, depinde de noi dacă ne supunem sau nu călăuzirii Duhului Sfânt.

În acest caz, nici un creştin nu trebuie să fie învăţat despre cum poate fi condus de Duhul Sfânt, deoarece Duhul Sfânt deja călăuzeşte orice creştin. Pe de altă parte, Satan încearcă să îi înşele pe copiii lui Dumnezeu, iar noi încă mai avem vechea natură a firii ce încearcă să ne ghideze contrar voii lui Dumnezeu. Deci credincioşii au într-adevăr nevoie să înveţe să discearnă între călăuzirea Duhului Sfânt şi celelalte îndemnuri. Acesta este un proces ce se desfăşoară pe măsură ce ne maturizăm. Însă adevărul fundamental este că: Duhul Sfânt ne va conduce întotdeauna în conformitate cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu şi ne va călăuzi întotdeauna să facem ceea ce este drept şi plăcut lui Dumnezeu, ceea ce îi va aduce Lui glorie (vezi Ioan 16:14).

Vocea Duhului Sfânt

Deşi Scriptura ne spune că Duhul Sfânt ne poate călăuzi câteodată în moduri miraculoase, precum viziunile, profeţia sau auzirea vocii lui Dumnezeu, cea mai obişnuită modalitate a Duhului Sfânt de a comunica cu noi este prin „îndemnuri“. Cu alte cuvinte, dacă Duhul Sfânt doreşte să facem ceva, El ne va atinge în duhul nostru şi vom simţi „călăuzirea“ de a urma o anumită direcţie. Am putea numi vocea duhului nostru „conştiinţă“. Toţi creştinii ştiu ce înseamnă a-ţi auzi conştiinţa. Dacă suntem ispitiţi să păcătuim, nu auzim o voce spunându-ne: „Nu ceda în faţa ispitei!“. Mai degrabă simţim că ceva în noi se opune acelei ispite. Şi dacă cedăm în faţa ispitei, după ce am păcătuit, nu auzim o voce care să ne spună: „Ai păcătuit! Ai păcătuit!“ Avem doar o convingere interioară care ne conduce la pocăinţă şi la mărturisirea păcatului.

În acelaşi fel ne va învăţa şi călăuzi şi Duhul Sfânt în ceea ce priveşte adevărurile generale şi capacitatea de a înţelege. El ne va învăţa prin revelaţii spontane interioare (întotdeauna în acord cu Biblia). Aceste descoperiri pot necesita zece minute pentru a le explica altora, însă ele pot veni de la Duhul Sfânt în numai câteva secunde.

Tot aşa ne va ghida Duhul Sfânt şi în aspectele ce ţin de lucrare. Trebuie doar să facem un efort conştient de a fi sensibili la aceste călăuziri şi îndemnuri interioare şi vom învăţa încet-încet (prin greşeli şi necazuri) să Îl urmăm pe Duhul Sfânt în aspectele referitoare la lucrare. Numai când permitem gândirii (raţională şi iraţională) să se opună inimii (de unde ne conduce Duhul) ne găsim pe o cale greşită faţă de voia lui Dumnezeu.

Felul în care a fost călăuzit Isus de Duhul Sfânt

Isus a fost călăuzit de Duhul Sfânt prin convingeri interioare. De exemplu, Evanghelia după Marcu descrie ce s-a întâmplat imediat după ce Isus a fost botezat cu apă şi cu Duhul Sfânt:

Îndată Duhul a mânat pe Isus în pustie… (Marcu 1:12; sublinierea personală).

Isus nu a auzit nici-o voce puternică şi nici nu a avut o viziune care să Îl conducă în pustie – doar a fost mânat să Se ducă acolo. Acesta este felul în care ne conduce în general Duhul Sfânt. Vom simţi un îndemn, o călăuzire, o convingere interioară care ne va spune să facem anumite lucruri.

Când i-a spus bărbatului paralizat care fusese lăsat în jos prin acoperişul casei că păcatele îi erau iertate, Isus ştia că învăţătorii cărturari care erau prezenţi considerau că spunea o blasfemie. Cum a ştiut ce gândeau? În Evanghelia după Marcu citim:

Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gândeau astfel în ei, şi le-a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre?“ (Marcu 2:8; subliniere personală).

Isus a cunoscut în Duhul Său ce anume gândeau. Dacă am fi sensibili la duhul nostru şi noi am putea şti ce răspuns să le dăm celor care se opun lucrării lui Dumnezeu.

Călăuzirea Duhului în lucrarea lui Pavel

După cel puţin douăzeci de ani de slujire în lucrare, apostolul Pavel învăţase destul de bine cum să urmeze călăuzirea Duhului Sfânt. Într-o oarecare măsură Duhul îi arătase „lucruri viitoare“ referitoare la perspectiva lucrării lui. De exemplu, când Pavel îşi încheia lucrare în Efes, acesta a avut anumite concepţii despre cursul pe care îl vor lua viaţa şi lucrarea sa în următorii trei ani:

Şi, după ce s-au împlinit acestea, Pavel şi-a propus în duh să meargă la Ierusalim, străbătând Macedonia şi Ahaia, spunând: „După ce voi fi fost acolo, trebuie să văd şi Roma“ (Fapte 19:21, Traducere Literală Nouă).

Observă ca Pavel nu şi-a propus această direcţie în mintea lui, ci în duhul lui. Acest lucru indică faptul că Duhul Sfânt îl călăuzea în duhul lui să meargă mai întâi în Macedonia şi Ahaia (ambele făcând parte din actuala Grecie), apoi în Ierusalim şi în cele din urmă în Roma. Şi acesta este cu exactitate drumul pe care l-a urmat. Dacă ai o hartă în Biblia ta care descrie cea de a treia călătorie misionară a lui Pavel şi drumul spre Roma, poţi să vezi ruta lui plecând din Efes (unde şi-a propus această rută în duhul său), prin Macedonia şi Ahaia, în Ierusalim şi, câţiva ani mai târiziu, în Roma.

Mai precis, Pavel a călătorit prin Macedonia şi Ahaia, apoi s-a reîntors prin Macedonia făcând înconjurul coastei Mării Egee şi apoi a călătorit de-a lungul coastei Asiei Mici. Pe parcursul acelei călătorii s-a oprit în oraşul Milet, i-a adunat pe toţi prezbiterii bisericilor din apropierea Efesului şi le-a încredinţat un mesaj de rămas bun prin care spunea:

„Şi acum, iată că, împins de duhul, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai, Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri“ (Fapte 20:22-23; subliniere personală)

Pavel a spus că era „împins de duhul“, ceea ce însemna că avea o convingere în duhul lui care îl îndemna spre Ierusalim. Nu ştia în întregime ce i se va întâmpla când va ajunge în Ierusalim, dar a spus că în fiecare oraş în care rămânea în călătoriile lui, Duhul Sfânt îl înştiinţa că îl aşteptau lanţuri şi necazuri. Cum îl înştiinţa Duhul Sfânt despre aceste lanţuri şi necazuri care îl aşteptau în Ierusalim?

Două exemple

În capitolul 21 din Faptele Apostolilor găsim consemnate două incidente care ne răspund întrebării puse. Primul exemplu este când Pavel a debarcat în portul oraşului mediteranean Tir:

Acolo am găsit pe ucenici, şi am rămas şapte zile. Ucenicii, prin Duhul, ziceau lui Pavel să nu se suie la Ierusalim (Fapte 21:4).

Datorită acestui verset singular, unii comentatori concluzionează că Pavel nu L-a ascultat pe Dumnezeu şi şi-a continuat călătoria spre Ierusalim. Totuşi, în lumina celorlalte informaţii furnizate de cartea Faptele Apostolilor, ar fi greşit să tragem această concluzie, ceea ce devine foarte clar dacă urmăm firul povestirii.

Se pare că ucenicii din Tir erau sensibili din punct de vedere spiritual şi discerneau necazurile care îl aşteptau pe Pavel în Ierusalim. Ei au încercat în mod constant să îl convingă pe Pavel să nu se ducă. Versiunea Noului Testament în engleză tradusă de William scoate acest lucru în evidenţă, traducând acelaşi verset astfel: „Datorită îndemnărilor făcute de Duhul Sfânt au continuat să îl avertizeze să nu pună piciorul în Ierusalim.“

Ucenicii din Tir nu au avut totuşi succes, deoarece Pavel şi-a continuat călătoria spre Ierusalim în ciuda acestor avertismente.

Acest exemplu ne învaţă că trebuie să fim foarte atenţi să nu adăugăm propria noastră interpretare revelaţiei pe care o primim în duhul nostru. Pavel ştia foarte bine necazurile care îl aşteptau în Ierusalim, dar ştia, de asemenea, că era voia lui Dumnezeu să-şi continue călătoria orice s-ar întâmpla. Dacă Dumnezeu ne revelează ceva prin Duhul Sfânt, nu înseamnă că trebuie să ne grăbim să le spunem şi altora şi, de asemenea, trebuie să fim atenţi să nu adăugăm propria noastră interpretare la ceea ce ne-a revelat Duhul.

Popasul de la Cezareea

Următoarea oprire pe care a făcut-o Pavel în drum spre Ierusalim a fost în oraşul Cezarea:

Fiindcă stăteam de mai multe zile acolo, un proroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudea, şi a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile, şi a zis: „Iată ce zice Duhul Sfânt: «Aşa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta, şi-l vor da în mâinile Neamurilor»“ (Fapte 21:10-11).

Iată un alt exemplu al Duhului Sfânt care îl înştiinţa pe Pavel că în Ierusalim îl aşteptau lanţuri şi necazuri. Dar observă că Agab nu a spus: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: «Nu te duce în Ierusalim»“. Nu, Dumnezeu îl îndemna pe Pavel spre Ierusalim şi, prin profeţia lui Agab, doar îl pregătea pentru necazurile care îl aşteptau. Observă, de asemenea, că profeţia lui Agab doar i-a confirmat lui Pavel ceea ce el ştiuse în duhul său cu multe luni înainte. Nu ar trebui să ne lăsăm călăuziţi de profeţie. Dacă profeţia nu confirmă ceea ce ştim deja, nu ar trebui să îi dăm ascultare.

Profeţia lui Agab este ceea ce am putea considerea „călăuzire miraculoasă“, deoarece a depăşit cu mult simplul îndemn interior al lui Pavel. Când Dumnezeu acordă „călăuzire miraculoasă“, precum o viziune sau auzirea unor voci, este deoarece El ştie că drumul nostru nu va fi uşor. Vom avea nevoie de alte asigurări pe care le aduce călăuzirea miraculoasă. În cazul lui Pavel, aproape că a fost ucis de norod şi a petrecut câţiva ani în închisoare înainte de a merge la Roma ca prizonier. Totuşi, datorită călăuzirii spectaculoase pe care a primit-o, el a putut avea pace în tot acest timp, ştiind că rezultatul va fi favorabil.

Dacă nu primeşti călăuzire miraculoasă nu ar trebui să fii îngrijorat deoarece, dacă vei avea nevoie de ea, Dumnezeu va avea grijă să o primeşti. Totuşi, ar trebui să lupţi să rămâi sensibil faţă de înştiinţările interioare şi să te laşi condus de ele.

În lanţuri şi după voia lui Dumnezeu

Când a ajuns în Ierusalim, Pavel a fost arestat şi încarcerat. Şi a primit încă odată călăuzire miraculoasă printr-un fel de viziune a lui Isus:

În noaptea următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel, şi i-a zis: „Îndrăzneşte, Pavele; căci, după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi în Roma“ (Fapte 23:11).

Observă că Isus nu i-a spus: „Pavele, ce cauţi aici? Am încercat să te avertizez să nu vii la Ierusalim!“ Nu, Isus i-a confirmat de fapt călăuzirea pe care o primise în duhul său cu câteva luni în urmă. Pavel era chiar în centrul scopului lui Dumnezeu pentru Ierusalim, ca să fie martorul lui Isus. Şi apoi urma să Îl proclame şi în Roma.

Trebuie să nu uităm partea în care chemarea iniţială a lui Pavel a fost aceea de a mărturisi nu numai în faţa iudeilor şi a neamurilor, ci şi în faţa împăraţilor (vezi Fapte 9:15). În timpul prizonieratului din Ierusalim şi mai târziu din Cezarea, lui Pavel i s-a dat prilejul de a mărturisi înaintea gurvernatorului Felix, a lui Porcius Festus şi a Regelui Agripa, care era aproape „înduplecat“ (vezi Fapte 26:28) să creadă în Isus. În cele din urmă, Pavel a fost trimis la Roma pentru a mărturisi chiar înaintea Împăratului roman, Nero.

În drum spre Nero

În timp ce erau pe vasul care îi ducea spre Italia, Pavel a primit încă odată călăuzirea lui Dumnezeu rămănând sensibil în duhul său. În timp ce căpitanul şi pilotul încercau să hotărască în care port ar trebui să ierneze pe Insula Creta, Pavel a primit o revelaţie:

Trecuse destul de multă vreme, şi călătoria pe mare se făcea primejdioasă, pentru că trecuse chiar şi vremea „postului“. De aceea Pavel a înştiinţat pe ceilalţi, şi le-a zis: „Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre“ (Fapte 27:9-10; subliniere personală).

Pavel a văzut ce urma să se întâmple. Dar este evident că această percepţie era o presimţire dată de Duhul Sfânt.

Din nefericire, căpitanul nu l-a ascultat pe Pavel şi a încercat să ajungă la un alt port. Drept rezultat nava a fost prinsă într-o furtună violentă ce a durat două săptămâni. Pericolul era aşa de mare încât a doua zi echipajul a aruncat peste bord toată încărcătura iar în ziua a treia au aruncat chiar şi tachelajul. Puţin mai târziu, Pavel a primit altă călăuzire:

Soarele şi stelele nu s-au văzut mai multe zile, şi furtuna era aşa de puternică în cât la urmă pierdusem orice nădejde de scăpare. Oamenii nu mâncaseră de multă vreme. Atunci Pavel s-a sculat în mijlocul lor, şi a zis: „Oamenilor, trebuia să mă ascultaţi, şi să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie şi de această pagubă. Acum vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună; pentru că nici unul din voi nu va pieri; şi nu va fi altă pierdere decât a corăbiei. Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu, şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi noapte, şi mi-a zis: «Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine.» De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov“ (Fapte 27:20-26).

Cred că este evident de ce Dumnezeu i-a dat şi mai multă „călăuzire miraculoasă“, luând în calcul dificultatea situaţiei respective. Dincolo de acel chin, Pavel urma să se confrunte destul de curând cu naufragiul. La scurt timp după aceea urma să fie muşcat de o năpârcă (vezi Fapte 27:41-28:5). Ce frumos să ai un înger care să îţi spună dinainte că totul va fi bine!

Câteva sfaturi practice

Începe să cauţi în duhul tău acele percepţii şi îndemnuri care sunt călăuzirea Duhului Sfânt. S-ar putea ca la început să faci unele greşeli crezând că Duhul Sfânt te călăuzeşte, şi de fapt să nu fie aşa, dar acest lucru este normal. Nu fi descurajat: continuă să încerci.

De asemenea, este de ajutor să petreci timp într-un loc liniştit, rugându-te în limbi şi citind Biblia. Când ne rugăm în alte limbi, cel care se roagă este duhul nostru şi tindem în mod natural să devenim mai sensibil faţă de el. Citind şi meditând asupra Cuvântului lui Dumnezeu devenim, de asemenea, mai sensibili faţă de duhul nostru, deoarece Cuvântului lui Dumnezeu este hrană spirituală.

Atunci când Dumnezeu te călăuzeşte într-o anumită direcţie, această ghidare nu se va diminua, ceea ce înseamnă că ar trebui să continui să te rogi cu privire la deciziile majore timp îndelungat pentru a fi sigur că Dumnezeu este Cel care te călăuzeşte şi nu propriile idei şi emoţii. Dacă nu ai pace în inimă când te rogi pentru o anumită direcţie, atunci nu te îndrepta într-acolo decât atunci când ai pacea.

Dacă primeşti călăuzire miraculoasă, este foarte bine, dar nu încerca să „crezi“ că vei avea o viziune sau că vei auzi voci. Dumnezeu nu ne-a promis că ne va conduce prin aceste mijloace (deşi uneori face aceste lucruri după cum voieşte). Totuşi, ne putem încrede întotdeauna că El ne va conduce prin înştiinţare interioară.

În final, nu adăuga la ceea ce îţi spune Dumnezeu. Nu face presupuneri. Pavel a ştiut câte ceva despre ceea ce îi rezerva viitorul, dar nu a ştiut totul, deoarece Dumnezeu nu îi revelase totul. Dumnezeu doreşte să continuăm să umblăm întotdeauna prin credinţă.

Bineînţeles că Dumnezeu este Cel care a inventat noţiunea de familie. Atunci este normal ca tot El să ne poate ajuta să înţelegem cum ar trebui funcţiona familia şi să ne avertizeze în cazul capcanelor care o poate distruge. Într-adevăr, Dumnezeu ne-a dat multe principii în Cuvântul Său referitoare la structura familiei şi la rolul pe care ar trebui să îl împlinească fiecare membru în parte. Dacă aceste instrucţiuni biblice vor fi urmate, familiile vor trăi toate binecuvântările pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru ei. Când sunt încălcate, rezultatul va fi dezastru şi durere.

Rolul soţului şi al soţiei

Dumnezeu a dorit ca familia creştină să se conformeze unei anumite structuri. Deorece acest cadru oferă stabilitate vieţii de familie, Satan lucrează din greu să împiedice funcţionalitatea structurii create de Dumnezeu.

În primul rând, Dumnezeu a hotărât ca bărbatul să fie capul familiei. Aceasta nu îi dă bărbatului dreptul de a-şi domina în mod egoist soţia şi copiii. Dumnezeu l-a chemat pe bărbat să îşi iubească familia, să o protejeze, să o îngrijească şi să o conducă. Dumnezeu a dorit, de asemenea, ca femeile să fie supuse autorităţii bărbatului lor. Acest lucru este scris clar în Scriptură:

Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile (Efes. 5:22-24).

Nu soţul este capul spiritual al soţiei lui – Isus este Cel care îndeplineşte acest rol. Isus este capul spiritual al bisericii, iar soţia creştină este şi ea membru al bisericii, ca şi soţul ei. Totuşi, în familie, soţul creştin este capul soţiei şi al copiilor săi, iar ei ar trebui să se supună autorităţii pe care i-a dat-o Dumnezeu.

Cât de mult ar trebui soţia să se supună soţului ei? Ar trebui să se supună lui în toate lucrurile, după cum a spus Pavel. Singura excepţie de la această regulă ar fi în cazul în care soţul îi cere să încalce Cuvântul lui Dumnezeu sau să facă ceva ce contravine conştiinţei ei. Desigur, nici un soţ creştin nu i-ar cere soţiei sale să facă ceva ce ar încălca Cuvântul lui Dumnezeu sau conştiinţa ei. Soţul nu este stăpânul soţiei – numai Isus are acest loc în viaţa ei. Dacă trebuie să aleagă, ar trebui să Îl aleagă pe Isus. Soţii ar trebui să nu uite că Dumnezeu nu trebuie să fie întotdeauna „de partea soţului“. Dumnezeu i-a spus la un moment dat lui Avraam să facă ce i-a spus soţia lui, Sara (vezi Gen. 21:10-12). Scriptura consemnează, de asemenea, că Abigail nu şi-a ascultat soţul nechibzuit, evitând astfel o catastrofă (vezi 1 Sam. 25:2-38).

Cuvântul lui Dumnezeu pentru soţi

Dumnezeu le spune soţilor:

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea…Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuş. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui…Încolo fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat (Efes. 5:25, 28-30, 33).

Bărbaţilor le este poruncit să îşi iubească soţiile aşa cum Îşi iubeşte Hristos biserica. Iată o responsabilitate deloc uşoară! Orice soţie se va supune bucuroasă cuiva care o iubeşte la fel de mult ca şi Isus – care Şi-a sacrificat viaţa din dragoste. Aşa cum Hristos Îşi iubeşte trupul, biserica, tot aşa ar trebui să îşi iubească soţul femeia cu care este „un singur trup“ (Efes. 5:31). Dacă soţul creştin îşi iubeşte soţia aşa cum ar trebui, el o va întreţine, va avea grijă de ea, o va respecta, o va ajuta, o va încuraja şi va petrece timp cu ea. Dacă eşuează în îndeplinirea responsabilităţii de a-şi iubi soţia, soţul este în pericol de a împiedica răspunsul la rugăciunile lui:

Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas [trup] mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre (1 Petru 3:7; subliniere personală).

Desigur că nu există căsătorie care să fie lipsită de conflicte şi neînţelegeri. Totuşi, prin devotament şi dezvoltarea roadelor Duhului în vieţile noastre, soţii şi soţiile pot învăţa să trăiască armonios şi să se bucure de binecuvântări din ce în ce mai mari în căsătoria lor. Fiecare partener poate învăţa să se maturizeze mai mult în asemănare cu Hristos prin problemele inevitabile care apar.

Pentru un studiu mai aprofundat referitor la datoriile pe care le au soţii şi soţiile vezi Gen. 2:15-25; Prov. 19:13; 21:9, 19; 27:15-16; 31:10-31; 1 Cor. 11:3; 13:1-8; Col. 3:18-19; 1 Tim. 3:4-5; Tit. 2:3-5; 1 Pet. 3:1-7.

Relaţia sexuală în căsnicie

Dumnezeu este Cel care a inventat sexul şi este evident că l-a creat atât pentru plăcere cât şi pentru procreere. Totuşi, Biblia afirmă foarte clar că relaţiile sexuale trebuie să fie manifestate doar între două persoane care s-au unit printr-un legământ pe viaţă.

Relaţiile sexuale practicate în afara căsătoriei sunt denumite curvii sau adultere. Apostolul Pavel a afirmat că cei care practică astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 6:9-10). Deşi creştinii pot fi ispitiţi şi există posibilitatea comiterii curviei sau adulterului, aceştia se vor simţi condamnaţi în duhul lor şi această condamnare îl va duce la pocăinţă. Şi ar fi bine să se pocăiască!

Pavel a dat, de asemenea, anumite indicaţii specifice referitor la responsabilităţile sexuale ale soţului şi soţiei:

Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satan, din pricina nestăpânirii voastre (1 Cor. 7:2-5).

Aceste versete stabilesc foarte clar că relaţia sexuală nu ar trebui folosită ca „premiu“ de nici unul dintre soţi, deoarece nici unul nu are autoritate asupra propriului trup.

Mai mult, sexul este un dar de la Dumnezeu şi deci nu este nici lipsit de sfinţenie, nici păcat atâta vreme cât rămâne în cadrul căsniciei. Pavel a încurajat cuplurile creştine căsătorite să aibă relaţii sexuale. Mai mult, găsim acest sfat dat bărbaţilor creştini şi în cartea Proverbe:

Izvorul tău să fie binecuvântat, şi bucură-te de nevasta tinereţii tale. Cerboaică iubită, căprioară plăcută: fii îmbătat tot timpul de drăgălăşiile ei, fii îndrăgostit necurmat de dragostea ei! (Prov. 5:18-19).[1]

Pentru a se putea bucura de relaţia sexuală, cuplurile creştine ar trebui să înţeleagă că există o mare diferenţă între natura sexuală masculină şi cea feminină. Comparându-le, natura sexuală masculină este mai mult fizică, în timp ce natura sexuală feminină este legată de emoţiile ei. Bărbaţii pot fi excitaţi prin stimuli vizuali (vezi Mat. 5:28), în timp ce femeile sunt mai multe excitate sexual de relaţii şi de atingeri (1 Cor. 7:1). Bărbaţii sunt atraşi sexual de femei atrăgătoare la vedere, în timp ce femeile sunt mai mult atrase sexual de bărbaţii pe care îi admiră din motive mai semnificative decât cele fizice. Astfel, soţiile înţelepte îşi dau silinţa să fie atrăgătoare tot timpul. Iar bărbaţii înţelepţi ar trebui mai degrabă să manifeste tot timpul afecţiune faţă de soţiile lor prin îmbrăţişări şi acţiuni pline de atenţie şi bunătate, decât să se aştepte ca soţiile lor să se „aprindă“ imediat la sfârşitul zilei.

Nivelul dorinţei sexuale al unui bărbat tinde să fluctueze în funcţie de sperma din organism, în timp ce dorinţa sexuală a femeii creşte sau descreşte în funcţie de ciclul menstrual. Bărbaţii au capacitatea de a se excita sexual şi de a ajunge la orgasm în numai câteva secunde sau minute, în timp ce femeia are nevoie de mult mai mult timp. Deşi el este în mod normal gata din punct de vedere fizic pentru actul sexual, trupul ei s-ar putea să nu fie pregătit decât peste o jumătate de oră. De aceea, bărbaţii înţelepţi au răbdare şi acordă timpul necesar preludiului prin săruturi, mângâieri şi stimularea manuală a acelor părţi ale trupului care îi vor pregăti soţia pentru actul sexual. Dacă nu ştie care sunt aceste părţi sensibile, ar trebui să o întrebe pe ea. În plus, ar trebui ca bărbatul să ştie că, deşi el are capacitatea de a avea un singur orgasm, soţia sa are capacitatea de a avea mai multe. El ar trebui să se asigure că soţia primeşte ceea ce doreşte. Este absolut esenţial pentru soţii şi soţiile creştine să discute sincer nevoile lor şi să înveţe cât pot mai mult despre diferenţele ce caracterizează sexul opus. După luni şi ani de comunicare, de descoperiri şi practică, relaţiile sexuale dintre soţ şi soţie pot deveni o binecuvântare în continuă creştere.

Copiii în familia creştină

Copiii ar trebui să fie învăţaţi să fie ascultători şi supuşi pe deplin faţă de părinţii lor creştini. Şi dacă vor fi, li se promite o viaţă lungă şi alte binecuvântări:

Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta“ – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – „ca să fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ“ (Efes. 6:1-3).

Tatăl creştin, în calitate de cap al familiei, are responsabilitatea principală de a-şi creşte copiii:

Şi voi, părinţilor (literal: „taţilor“, n. t.), nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului.” (Efes. 6:4)

Observă că responsabilitatea tatălui este dublă: aceea de a-şi creşte copiii în disciplinarea şi învăţătura de Domnul. Să analizăm mai întâi nevoia disciplinării.

Disciplinarea copilului

Copilul care nu este disciplinat va deveni egoist şi rebel faţă de orice autoritate. Copiii ar trebui disciplinaţi ori de câte ori încalcă sfidător reguli obiective care au fost stabilite mai dinainte de părinţi. Copiii nu ar trebui pedepsiţi pentru greşeli şi iresponsabilităţi copilăreşti. Totuşi, ar trebui să li se ceară să îşi asume responsabilitatea consecinţelor greşelilor şi iresponsabilităţilor, ajutându-i astfel să se pregătească pentru realitatea vieţii de adult.

Copilaşii mai mari ar trebui disciplinaţi prin bătaie la fund, aşa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că bebeluşii ar trebui să facă tot ce doresc.

De fapt, din ziua în care s-au născut ar terbui să le fie clar că mama şi tatăl au autoritate. Ei pot fi învăţaţi de la o vârstă fragedă ce înseamnă „nu“ prin a nu fi lăsaţi să facă ce doresc sau sunt pe cale să facă. De îndată ce încep să înveţe ce înseamnă „nu“, o palmă uşoară peste fund îi va ajuta să înţeleagă chiar mai bine când nu sunt ascultători. Dacă sunteţi consecvenţi în această atitudine, copiii vor învăţa să fie ascultători încă de mici.

Părinţii pot să-şi câştige autoritatea prin a nu încuraja comportamentul neadecvat, ca de exemplu cel prin care i se dă îndată copilului ceea ce doreşte când începe să plângă. A face acest lucru înseamnă a învăţa copiii că dacă plâng pot obţine ceea ce doresc. Sau, dacă părinţii reacţionează la cerinţele copiilor de fiecare dată când sunt irascibili sau plângăreţi, ei încurajează de fapt acest comportament nedorit. Părinţii înţelepţi răsplătesc doar comportamentul bun al copiilor lor.

Pălmuirea nu ar trebui să fie dură din punct de vedere fizic, dar ar trebui să fie suficient de puternică încât să îl doară şi să plângă puţin timp. În acest fel, copilul va învăţa să asocieze neascultarea cu durerea. Acest lucru îl afirmă şi Biblia:

Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată….Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de el….Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri. Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor….Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale (Prov. 13:24; 22:15; 23:13-14; 29:15).

Când părinţii respectă regulile pe care le stabilesc, nu trebuie să îşi mai ameninţe copiii pentru a fi ascultători. Dacă un copil nu ascultă înadins, ar trebui bătut la fund. Dacă un părinte doar îl ameninţă că îi va da bătaie, nu face decât să încurajeze neasculatarea copilului. Drept rezultat, copilul învaţă să nu se streseze să fie ascultător decât atunci când ameninţările verbale ale părinţilor ating un anumit volum.

După ce a fost bătut la fund, copilul ar trebui îmbrăţişat şi reasigurat că este iubit.

Educarea copilului

Părinţii creştini ar trebui să conştientizeze că au responsabilitatea de a-şi învăţa copii, după cum citim şi în Proverbe 22:6: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”

Educarea implică nu numai pedepsirea pentru neascultare ci şi răsplata pentru comportamentul bun. Copiii au nevoie să fie lăudaţi în mod constant de părinţii lor pentru a încuraja comportamentul frumos şi caracteristicile dezirabile. Copiii au adeseori nevoie să fie reasiguraţi că sunt iubiţi, acceptaţi şi apreciaţi de părinţii lor. Părinţii le pot da această siguranţă prin laude, îmbrăţişări şi pupături şi prin timp petrecut împreună cu ei.

„A învăţa“ înseamnă „a face să asculte“. De aceea, părinţii creştini nu ar terbui să îşi lase copiii să aleagă dacă să meargă sau nu la biserică sau dacă să se roage sau nu în fiecare zi. Copiii nu sunt suficient de responsabili pentru a şti ce este mai bine pentru ei – de aceea le-a dat Dumnezeu părinţi. Dumnezeu le promite părinţilor care investesc efort şi energie pentru a-şi vedea copiii învăţaţi adecvat că copiii lor nu se vor abate de la calea cea dreaptă când vor îmbătrâni, după cum am citit în Proverbe 22:6.

Copiilor ar trebui, de asemenea, să li se dea responsabilităţi pe măsură ce cresc. Scopul părinţilor eficienţi este acela de a pregăti copilul în mod treptat pentru responsabilităţile de adult. Pe măsură ce copilul creşte, ar trebui să i se dea progresiv mai multă libertate de a lua propriile decizii. În plus, adolescentul ar trebui să înţeleagă că îşi va asuma responsabilitatea pentru consecinţele deciziilor sale şi că părinţii nu vor fi tot timpul „gata să îl scoată din probleme“.

Responsabilitatea părinţilor de a instrui

După cum am citit în Efeseni 6:4, taţii sunt responsabili nu numai să îi disciplineze pe copii, dar să îi şi înveţe în Domnul. Nu este responsabilitatea bisericii să dea copilului învăţătura biblică morală, caracterul sau teologia creştină – este slujba tatălui. Părinţii care deleagă învăţătorului de şcoală duminicală toată responsabilitatea de a-i învăţa copiii despre Dumnezeu fac o foarte mare greşeală. Dumnezeu a poruncit Israelului prin Moise:

„Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula“ (Deut. 6:6-7).

Părinţii creştini ar trebui să le vorbească încă de la o vârstă timpurie despre Dumnezeu, spunându-le cine este şi cât de mult îi iubeşte. Copiii tineri ar trebui să fie învăţaţi despre naşterea lui Isus, viaţa, moartea şi învierea Lui. Mulţi copii pot înţelege mesajul Evangheliei încă de la vârsta de cinci sau şase ani şi pot lua decizia de a-L sluji pe Domnul. Curând după aceea, (pe la şase-şapte ani şi uneori chiar mai devreme) pot fi botezaţi cu Duhul Sfânt şi vorbi în limbi. Desigur, nu este nimic bătut în cuie, deoarece fiecare copil este diferit. Ideea este că părinţii creştini ar trebui să facă prioritatea numărul unu din a-i învăţa pe copii din punct de vedere spiritual.

Zece reguli pline de dragoste faţă de copilul tău

1). Nu-ţi exaspera copiii (vezi Efes. 6:4). Nu ne putem aştepta de la copii să se comporte ca adulţii. Dacă ai aşteptări prea mari de la ei, vor renunaţa să mai încerce să îţi fie pe plac deoarece li se va părea imposibil.

2). Nu-ţi compara copiii cu alţi copii. Spune-le cât de mult le apreciezi calităţile şi darurile unice date de Dumnezeu.

3). Dă-le responsabilităţi pe lângă casă ca să ştie că sunt o parte importantă din familie. Realizările sunt pietre de temelie pentru o autoapreciere sănătoasă.

4). Petrece timp cu copiii tăi. Acest lucru le spune cât de importanţi sunt pentru tine. Oferirea lucrurilor materiale nu este un substituent pentru dăruirea persoanei tale. Mai mult, copiii sunt influenţaţi cel mai mult de cei care petrec cel mai mult timp cu ei.

5). Dacă trebuie să spui ceva negativ, încearcă să o spui într-o formă pozitivă. Eu nu le-am spus niciodată copiilor mei că sunt „răi“ când nu m-au ascultat. În schimb i-am spus fiului meu „Tu eşti un băiat bun şi băieţii buni nu fac ceea ce tocmai ai făcut tu!“ (Şi-apoi îi dau una la fund.)

6). Conştientizează că „nu“ înseamnă „îmi pasă de tine“. Când copiii fac doar ceea ce vor, ei ştiu în mod intuitiv că nu îţi pasă suficient de mult încât să îi împiedici.

7). Aşteaptă-te să fii imitat de copiii tăi. Copiii învaţă din exemplul părinţilor lor. Un părinte înţelept nu-i va spune niciodată copilului său: „Fă ce îţi spun eu, nu ce fac eu.“

8). Nu îi scoate pe copii din toate probleme în care se bagă. Îndepărtează doar pietrele mari. Lasă-le pe cele mici să rămână pe cărare.

9). Slujeşte-L pe Domnul din toată inima ta. Am observat că se întâmplă rar ca acei copii ai căror părinţi sunt căldicei din punct de vedere spiritual să continue să Îl slujească pe Dumnezeu şi când sunt mari. Copiii creştini care au părinţi nemântuiţi şi copiii cu părinţi creştini devotaţi continuă de obicei să Îl slujească pe Dumnezeu şi după ce „îşi iau zborul“.

10). Învaţă-i pe copii Cuvântul Domnului. Părinţii fac o prioritate din educarea copiilor lor, dar uită să le dea cea mai bună instruire pe care ar putea-o primi: învăţătura Scripturii.

Priorităţile în lucrare, căsnicie şi familie

Poate cea mai mare greşeală făcută de liderii creştini este aceea că-şi neglijează căsătoria şi familia în favoarea dedicării faţă de lucrare. Ei se justifică spunând că sacrificiul lor este „pentru lucrarea Domnului“.

Această greşeală este remediată atunci când lucrătorul ucenicizator înţelege că adevărata ascultare şi dedicare faţă de Dumnezeu este reflectată în relaţiile pe care le are cu soţia/soţul şi cu copiii. Lucrătorul nu poate susţine că este devotat lui Dumnezeu dacă nu îşi iubeşte soţia aşa cum Şi-a iubit Hristos biserica sau dacă neglijează să petreacă timpul necesar cu copiii lui pentru a-i învăţa şi creşte în Domnul. Mai mult, a-şi neglija soţul/soţia şi copiii de dragul „lucrării“ este de obicei semnul lucrării fireşti împlinită prin propriile puteri. Mulţi pastori instituţionali care sunt împovăraţi dovedesc acest lucru, întrucât se extenuează pentru a putea ţine funcţionabile toate programele bisericii.

Isus a promis că jugul Său este bun şi sarcina Sa este uşoară (vezi Mat. 11:30). El nu cheamă nici un lucrător să manifeste devotament faţă de lume şi faţă de biserică în detrimentul dragostei faţă de familia sa. De fapt, una dintre cerinţele pentru prezbiter este aceea de a-şi „chivernisi bine casa“ (vezi 1 Tim. 3:4). Relaţia cu familia sa este un test al compatibilităţii în lucrare.

Cei care sunt chemaţi să călătorească pentru lucrare şi care sunt plecaţi din când în când de acasă ar trebui să petreacă timp şi mai mult cu familia când se întorc acasă. Fraţii membrii ai trupului lui Hristos ar trebui să facă tot ce le stă în putere pentru a face acest lucru posibil. Ucenicizatorul autentic înţelege că ucenicii îi sunt în primul rând copiii lui. Dacă eşuează în îndeplinirea acestei sarcini, nu are nici un drept de a încerca să facă alţi ucenici.

[1] Pentru mai multe dovezi ale faptului că Dumnezeu nu este ruşinos, vezi Cântarea Cântărilor scrisă de Solomon 7:1-9 şi Levetic 18:1-23.

„Doamne“, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.“ „Femeie“, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl“ (Ioan 4:19-24).

Aceste cuvinte rostite de Isus au pus baza înţelegerii celui mai important aspect al închinării. El a vorbit despre „adevăraţii închinători“ şi le-a descris caracteristicile. Acest lucru indică faptul că există închinători care nu sunt adevăraţi. Ei pot crede că se închină lui Dumnezeu, dar în realitate nu o fac, deoarece nu îndeplinesc cerinţele lui Dumnezeu.

Isus a declarat care sunt caracteristicile adevăraţilor închinători – ei se închină „în duh şi în adevăr“. Am putea spune că falşii închinători se închină în „firea pământească şi în minciună“. Închinătorii fireşti, falşi, se pot integra în decursul închinării, dar este doar o faţadă, întrucât închinarea nu izvorăşte dintr-o inimă care Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Adevărata închinare înaintea lui Dumnezeu nu poate veni decât dintr-o inimă care Îl iubeşte pe Dumnezeu. De aceea, închinarea nu este doar ceea ce se întâmplă în timpul adunării bisericii, ci constă în fiecare moment al vieţii noastre de ascultare faţă de poruncile lui Hristos. În mod surprinzător, femeia cu care vorbea Isus fusese căsătorită de cinci ori, trăind în prezent cu un alt bărbat şi acum voia să discute despre locaţia potrivită pentru închinare înaintea lui Dumnezeu! Cât de bine îi reprezintă pe toţi oamenii religioşi care încearcă să se închine la biserică, în timp ce trăiesc zilnic în neascultare faţă de Dumnezeu. Aceştia nu sunt închinători adevăraţi.

Isus i-a acuzat pe farisei şi cărturari că închinarea lor era falsă şi lipsită de inimă:

„Făţărnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: «Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti»“ (Mat. 15:7-9; subliniere personală).

Deşi evreii şi samaritenii din vremea lui Isus puneau în mod evident accentul pe locaţia în care se închină oamenii, Isus le-a spus că locaţia nu avea importanţă. De fapt, ceea ce determină calitatea închinării este condiţia inimii fiecărei persoane şi atitudinea faţă de Dumnezeu.

Ceea ce numim „închinare“ în bisericile contemporane nu este mai mult decât un ritual mort îndeplinit de închinători morţi. Oamenii cântă cuvintele altcuiva despre Dumnezeu din „cântecele de închinare“, fără să se gândească prea mult la ele, iar închinarea lor este zadarnică, deoarece stilul lor de viaţă trădează adevărata lor inimă.

Dumnezeu ar prefera să audă un simplu „Te iubesc“ rostit din inimă de către copii Săi care Îl ascultă, decât să îndure zăngănitul lipsit de viaţă a mii de creştini ce cântă dumincă dimineaţă „Ce mare eşti!“

Închinarea în Duh

Unii afirmă că închinarea „în duh“ înseamnă a te ruga şi a cânta în alte limbi, însă această interpretare este departe de lumina pe care o aduc cuvintele lui Hristos. El a spus că: „vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl“, indicând că la momentul respectiv existau deja închinători care îndeplineau condinţiile închinării „în duh“. Desigur, nimeni nu a vorbit în limbi până în ziua Cincizecimii. De aceea, orice credincios, fie că poate vorbi în limbi, fie că nu, se poate închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr. Rugăciunea şi cântecele în alte limbi pot ajuta credinciosul în închinarea, dar chiar şi aceastea pot deveni un ritual lipsit de autenticitate.

În Fapte 13:1-2 găsim o perspectivă interesantă referitoare la închinarea în biserica primară:

În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat“ (subliniere personală).

Observă că acest pasaj spune că „slujeau Domnului“. Pare destul de obiectiv să concluzionăm că se închinau Lui, înţelegând astfel că adevărata închinare este de fapt slujirea faţă de Domnul. Totuşi, acest lucru este adevărat numai când obiectul dragostei şi afecţiunii noastre este Domnul.

Modalităţi de închinare

Psalmii, despre care putem spune că reprezintă cântările lui Israel, ne îndeamnă să ne închinăm lui Dumnezeu în multe şi diferite feluri. De exemplu, în Psalmul 32 citim:

Scoateţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană! (Ps. 32:11b; subliniere personală).

Deşi închinarea liniştită, reverenţioasă, îşi are locul ei, la fel şi-l au şi strigătele de bucurie.

Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul! Oamenilor fără prihană le şade bine cântarea de laudă. Lăudaţi pe Domnul cu arfa, lăudaţi-L cu alăuta cu zece coarde. Cântaţi-I o cântare nouă! Faceţi să răsune coardele şi glasurile voastre! (Ps. 33:1-3; subliniere personală).

Desigur că ar trebui să Îi cântăm lui Dumnezeu în timpul închinării, dar cântecul nostru ar trebui să fie plin de bucurie, un alt indiciu al stării de spirit a inimii. De asemenea, ne putem acompania cântecele pline de bucurie cu diferite instrumente muzicale. Totuşi, trebuie să menţionez că în multe biserici instrumentele electrice au adeseori volumul atât de tare, încât acoperă orice glas. Ele ar trebui fie date mai încet, fie închise. Psalmiştii nu au avut niciodată astfel de probleme!

Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile (Ps. 63:4; subliniere personală).

Ne putem ridica mâinile spre Dumnezeu în semn de reverenţă şi predare.

Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de bucurie, toţi locuitorii pământului. Cântaţi slavă Numelui Său, măriţi slava Lui prin laudele voastre. Ziceţi lui Dumnezeu: „Cât de înfricoşate sunt lucrările Tale! Din pricina mărimii puterii Tale, vrăjmaşii Tăi Te linguşesc. Tot pământul se închină înaintea Ta şi cântă în cinstea Ta, cântă Numele Tău“ (Ps. 66:1-4; subliniere personală).

Ar trebui să Îi spunem Domnului cât de minunat este şi să Îl lăudăm pentru multele atribute minunate pe care le are. Psalmii sunt locul potrivit în care să găseşti cuvintele adecvate cu care să Îl lăuzi pe Dumnezeu. Trebuie să trecem dincolo de repetiţiile nesfârşite de genul „Te laud Doamne!“ Sunt atât de multe alte lucruri pe care I le putem spune.

Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! (Ps. 95:6; subliniere personală).

Chiar şi poziţia noastră poate fi o expresie a închinării, fie că stăm în picioare, fie că îngenunchem sau ne plecăm capetele.

Să salte de bucurie credincioşii Lui îmbrăcaţi în slavă, să scoată strigăte de bucurie în aşternutul lor! (Ps. 149:5; subliniere personală).

Dar nu este nevoie să stăm în picioare sau să îngenunchem pentru a ne ruga – ne putem închina chiar şi stând în pat.

Intraţi cu laude (Traducere Literală Nouă: „cu mulţumiri“, n. t.) pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui! Lăudaţi-L şi binecuvântaţi-I Numele! (Ps. 100:4; subliniere personală).

Mulţumirea ar trebui să fie cu siguranţă parte a închinării noastre.

Să laude Numele Lui cu jocuri… (Ps. 149:3; subliniere personală).

Îl putem lăuda pe Dumnezeu chiar şi dansând. Dar acest dans nu trebuie să fie confundat cu cel firesc, senzual sau de dragul divertismentului.

Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, lăudaţi-L cu alăuta şi arfa! Lăudaţi-L cu timpane şi cu jocuri, lăudaţi-L, cântând cu instrumente cu coarde şi cu cavalul. Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zângănitoare! Tot ce are suflare, să laude pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul! (Ps. 150:3-6).

Slavă Domnului pentru cei care sunt talentaţi muzical. Talentele lor pot fi folosite pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, dacă instrumentele lor Îl laudă dintr-o inimă plină de dragoste pentru El.

Cântecele spirituale

Cântaţi Domnului o cântare nouă, căci El a făcut minuni (Ps. 98:1a; subliniere personală).

Nu este nimic rău în a cânta un cântec mai vechi dacă nu devine un obicei. Atunci avem nevoie de un cântec nou care să vină din inimă. În Noul Testament vedem că Duhul Sfânt ne va ajuta să compunem cântece noi:

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră (Col. 3:16).

Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos (Efes. 5:18-20).

Pavel a scris că ar trebui să vorbim între noi „cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti“, aşa că trebuie să fie o diferenţă între acestea trei. Studiul cuvintelor greci originale ne ajută puţin, dar s-ar putea ca „psalmi“ să însemne de fapt cântarea psalmilor din Biblie acompaniaţi de instrumente muzicale. „Cântări de laudă“, pe de altă parte, s-ar putea să fi fost în general cântece de mulţumire compuse de diferiţi creştini din biserică. „Cântări duhovniceşti“ erau probabil cântece spontane date de Duhul Sfânt şi similare darului profeţiei, doar că acestea trebuie cântate.

Lauda şi închinarea ar trebui să fie parte integrantă a vieţii noastre zilnice – nu doar un eveniment ce are loc în timpul serviciului divin. Îi putem sluji lui Dumnezeu şi trăi în părtăşie strânsă cu El în fiecare zi.

Lauda – Credinţa în acţiune

Lauda şi închinarea sunt expresii naturale ale încrederii noastre în Dumnezeu. Dacă într-adevăr credem promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu, atunci vom fi plini de bucurie şi de laudă la adresa lui Dumnezeu. Iosua şi copii lui Israel au fost nevoiţi să strige mai întâi; abia apoi au căzut zidurile. Biblia ne îndeamnă să „ne bucurăm întotdeauna în Domnul“ (Fil. 4:4) şi „să aducem mulţumiri pentru toate lucrurile“ (1 Tes. 5:18a).

Unul dintre cele mai relevante exemple ale puterii laudei se află în 2 Cronici 20, când naţiunea lui Iuda a fost invadată de armatele lui Moab şi Amon. Ca răspuns la rugăciunea împăratului Iosafat, Dumnezeu a poruncit lui Israel:

„Nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu. Mâine pogorâţi-vă împotriva lor. Ei se vor sui pe dealul Ţiţ, şi-i veţi găsi la capătul văii, în faţa pustiei Ieruel. Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi şi nu vă spăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!“ (2 Cronici 20:15b-17).

Relatarea continuă:

A doua zi, au pornit dis-de-dimineaţă spre pustia Tecoa. La plecarea lor, Iosafat a venit şi a zis: „Ascultaţi-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui, şi veţi izbuti.“ Apoi în învoire cu poporul, a numit nişte cântăreţi care, îmbrăcaţi cu podoabe sfinte, şi mergând înaintea oştirii, lăudau pe Domnul şi ziceau: „Lăudaţi pe Domnul, căci îndurarea Lui ţine în veac!“ În clipa când au început cântările şi laudele. Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon şi ai lui Moab şi împotriva celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda. Şi au fost bătuţi. Fiii lui Amon şi ai lui Moab s-au aruncat asupra locuitorilor din muntele Seir ca să-i nimicească cu desăvârşire şi să-i prăpădească. Şi, după ce au isprăvit cu locuitorii din Seir, s-au ajutat unii pe alţii să se nimicească. Când a ajuns Iuda pe înălţimea de unde se zăreşte pustia, s-au uitat înspre mulţime, şi iată că ei erau nişte trupuri moarte întinse pe pământ, şi nimeni nu scăpase. Iosafat şi poporul său s-au dus să ia prăzile; au găsit printre trupuri multe bogăţii şi lucruri scumpe, şi au luat atât de multe că n-au putut să le ducă pe toate. Trei zile au prădat, căci era multă pradă (2 Cronici 20:20-25; subliniere personală).

Lauda plină de credinţă aduce protecţie şi provizii!

Pentru un studiu mai aprofundat referitor la puterea laudei vezi Fil. 4:6-7 (lauda aduce pace), 2 Cron. 5:1-14 (lauda aduce prezenţa lui Dumnezeu), Fapte 13:1-2 (lauda revelează scopurile şi planurile lui Dumnezeu) şi Fapte 16:22-26 (lauda aduce statornicie şi eliberare din închisoare).

Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos… Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4:7, 11-13; subliniere personală).

Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi (1 Cor. 12:28; subliniere personală).

Aceste darurile lucrării, aşa cum sunt adeseori numite, sunt chemări şi diferite abilităţi date anumitor credincioşi pentru a-i ajuta în slujba de apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori şi învăţători. Nimeni nu se poate pune pe sine într-una din aceste poziţii, decât dacă este chemat şi înzestrat de Dumnezeu.

Este posibil ca o persoană să ocupe mai mult decât una din aceste cinci funcţii, dar nu sunt posibile decât anumite combinaţii. De exemplu, este posibil ca un credincios să fie chemat să fie pastor şi învăţător sau profet şi învăţător. Dar este puţin probabil să fie chemat la slujbele de pastor şi evanghelist, din simplu motiv că lucrarea pastorului îl obligă să rămână într-un singur loc pentru a sluji turma, neputând astfel îndeplini şi chemarea de evanghelist care îi cere să călătorească frecvent.

Deşi aceste cinci slujbe sunt înzestrate diferit şi cu scopuri diferite, toate au fost date bisericii pentru un singur scop general: „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire“ (Efes. 4:12).[1] Scopul fiecărui lucrător ar trebui să fie desăvârşirea (echiparea) sfinţilor pentru slujire. Totuşi, cei care sunt implicaţi în lucrare acţionează de multe ori ca şi când ar fi chemaţi nu pentru a echipa sfinţi în vederea slujirii, ci pentru a face să simtă bine oamenii fireşti care stau în bănci în timpul bisericii – al serviciilor divine. Fiecare persoană chemată pentru a împlini una dintre aceste slujbe ar trebui să îşi evalueze în mod constant contribuţia adusă la „desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire“. Dacă fiecare lucrător ar face acest lucru, mulţi ar elimina numereoase activităţi considerate în mod eronat „lucrare“.

Au fost anumite daruri ale lucrării specifice doar bisericii primare?

Cât timp vor fi date bisericii aceste daruri ale lucrării? Isus le va oferi atâta timp cât sfinţii Lui vor avea nevoie să fie echipaţi pentru slujire, adică cel puţin până la venirea Sa. Biserica primeşte constant creştini născuţi din nou care au nevoie să crească spiritual, iar pentru ceilalţi este întotdeauna loc de o maturitate spirituală şi mai mare.

Din nefericire unii au concluzionat că în prezent există doar două feluri de lucrare – pastorală şi evanghelistică – ca şi când Dumnezeu şi-ar fi schimbat planurile. Nu, încă mai avem nevoie de apostoli, profeţi şi învăţători la fel de mult pe cât a avut şi biserica timpurie. Motivul pentru care nu vedem prea multe exemple de astfel de daruri în cadrul bisericilor de peste tot din lume este acela că Isus dă aceste daruri bisericii Sale, nu celor false, nesfinte sau bazate pe o evanghelie falsă. În bisericile false pot fi găsiţi doar aceia care încearcă în mod deplorabil să împlinească rolurile corespunzătoare unora dintre darurile lucrării (în special cele de pastori şi, mai rar, de evanghelişti), dar cu greu pot fi asemănate cu chemarea divină şi darurile pentru lucrare date de Isus bisericii Sale prin ungere. Aceştia cu siguranţă nu desăvârşesc sfinţii în vederea lucrării de slujire, deoarece însăşi Evanghelia pe care o proclamă nu are ca rezultat sfinţenia; ea doar înşeală oameni, lăsându-i să creadă că sunt mântuiţi. Şi aceşti oameni nu doresc să fie echipaţi pentru slujire. Ei nu au nici o intenţie de a se lepăda de ei înşişi şi de a-şi lua crucea.

Cum poţi şti că eşti chemat?

Cum poate şti cineva dacă este chemat să împlinească în biserică una dintre aceste funcţii? În primul rând şi cel mai important, va simţi chemarea divină a lui Dumnezeu. Se va simţi responsabil să îndeplinească o anumită sarcină, ceea ce este mai mult decât a vedea pur şi simplu o nevoie ce trebuie împlinită. Este mai degrabă o dorinţă puternică pusă de Dumnezeu în profunzimea fiinţei care îl îndeamnă să îndeplinească o anumită lucrare. Dacă această chemare vine într-adevăr de la Dumnezeu, persoana respectivă nu se va simţi împlinită până când nu va începe să împlinească chemarea. Acest lucru nu are nimic de a face cu o învestire dată de către altcineva sau de către oamenii din comitet. Dumnezeu este Cel care lansează chemarea.

În al doilea rând, o persoană chemată într-adevăr de Dumnezeu va fi echipată deja de El pentru a împlini misiunea respectivă. Fiecare dintre cele cinci slujbe poartă cu ele ungerea supranaturală care o ajută să facă ceea ce a chemat-o Dumnezeu să facă. Odată cu chemarea vine şi ungerea. Dacă nu există ungere, nu există chemare. Putem aspira la o anumită slujbă duhovnicească, ne putem instrui în institute biblice timp de patru ani de zile şi ne putem pregăti pentru acea lucrare, dar fără ungerea lui Dumnezeu nu avem nici o şansă de reuşită reală.

În al treilea rând, persoana respectivă va vedea că Dumnezeu deschide anumite uşi, anumite oportunităţi prin care să îşi manifeste darurile specifice. Astfel, aceasta îşi poate dovedi credincioşia şi, în cele din urmă, i se vor da oportunităţi, responsabilităţi şi daruri şi mai mari.

Dacă o persoană nu a simţit o constrângere interioară divină şi chemarea la unul dintre cele cinci daruri ale lucrării sau dacă nu este conştientă de ungerea specială de a împlini o sarcină încredinţată de Dumnezeu sau dacă nu s-a deschis nici o perspectivă pentru folosirea darurilor pe care crede că le posedă, acea persoană nu ar trebui să încerce să facă ceva ce Dumnezeu nu a chemat-o să facă. Ar trebui mai degrabă să înveţe să fie o binecuvântare printre membrii trupului lui Hristos din biserica locală, printre vecini şi la locul de muncă. Deşi nu este chemată la „cvintetul“ lucrării, ea este chemată la slujire prin folosirea darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu şi ar trebui să-şi dea silinţa să se dovedească credincioasă.

Deşi Scriptura menţionează cinci daruri ale lucrării, aceasta nu înseamnă că persoanele care ocupă una dintre aceste slujbe vor face aceaşi lucrare. Pavel a scris că există „felurite slujbe“ (1 Cor. 12:5), făcând deosebire între lucrătorii care ocupă aceleaşi slujbe. Mai mult, se pare că sunt mai multe niveluri de ungere revărsată asupra celor care ocupă aceste slujbe, deci am putea clasifica fiecare slujbă şi în funcţie de măsura ungerii divine. De exemplu, există învăţători care par a fi mult mai unşi decât ceilalţi în anumite aspecte. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte celelalte daruri ale lucrării. Eu personal cred că fiecare lucrător poate face lucruri ce pot avea drept rezultat o ungere şi mai mare în lucrare, lucruri precum dovedirea credincioşiei pentru o perioadă de timp sau un devotament mare faţă de Dumnezeu.

O analizare mai detaliată a slujbei de apostol

Cuvântul grec tradus cu apostol este apostolos şi literal înseamnă „unul care este trimis“. Apostolul nou-testamental veritabil este credinciosul care a fost trimis în mod divin într-un anumit loc sau în anumite locuri pentru a planta biserici. Acesta pune temelia spirituală a „clădirii“ lui Dumnezeu şi este într-un fel asemănător unui „antreprenor“, aşa cum a scris Pavel, el însuşi apostol:

Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra (1 Cor. 3:9-10a; subliniere personală).

Un „meşter-zidar“ sau antreprenor supraveghează întregul proces de construcţie – el conceptualizează produsul finisat. Acesta nu este un specialist precum tâmplarul sau zidarul. El poate fi capabil să execute munca unui tâmplar sau zidar, dar probabil nu la fel de bine ca ei. Tot aşa, apostolul are abilitatea de a face lucrarea unui evanghelist sau pastor, dar numai pentru o perioadă determinată, deoarece el plantează biserici. (Apostolul Pavel a rămas de obicei în acelaşi loc de la şase luni la trei ani.)

Apostolul se pricepe cel mai bine la plantarea bisericilor şi apoi le supraveghează pentru a rămâne aproape de Dumnezeu. Apostolul este responsabil pentru numirea prezbiterilor/pastorilor/supraveghetorilor care să păstorească fiecare biserică plantată (vezi Fapte 14:21-23; Tit 1:5).

Apostoli veritabili şi apostoli falşi

Se pare că anumiţi lucrători contemporani, tânjind după autoritate asupra bisericii, se grăbesc să-şi proclame presupusa chemare de a fi apostoli, dar majoritatea au o mare problemă. De vreme ce nu au plantat nici o biserică (sau poate au plantat doar ună sau două) şi nu au darurile şi ungerea apostolică biblică, aceştia trebuie să găsească pastori naivi care să le permită să aibă autoritate asupra bisericilor lor. Dacă eşti pastor, nu te lăsa păcălit de astfel de apostoli falşi plini de sine şi avizi după putere. Ei sunt de obicei lupi în haine de oaie. De cele mai multe ori vânează banii. Scriptura ne atrage atenţia asupra apostolilor falşi (vezi 2 Cor. 11:13; Apoc. 2:2). Dacă trebuie să îţi spună ei că sunt apostoli, acesta este probabil un indiciu că nu sunt. Fructele lor ar trebui să vorbească de la sine.

Pastorul care îşi plantează propria biserică şi rămâne să o păstorească ani de zile nu este apostol. Pe aceştia i-am putea numi cel mult „pastori apostolici“ de vreme ce şi-au format propria biserică. Totuşi, ei nu pot deţine slujba de apostol deoarece apostolul plantează în mod continuu biserici.

Un „misionar“, aşa cum îl numim astăzi, cu adevărat trimis şi uns de Dumnezeu şi a cărui chemare este aceea de a planta biserici ar deţine slujba de apostol. Pe de altă parte, misionarii a căror lucrare constă în deschiderea de institute biblice şi în instruirea pastorilor nu sunt apostoli, ci învăţători.

Lucrarea unui apostol veritabil este caracterizată de semne şi minuni supranaturale, care contribuie la plantarea de biserici. Pavel a scris:

Dar voi trebuia să mă lăudaţi; căci, măcar că nu sunt nimic, totuşi cu nimic n-am fost mai pe jos de aceşti apostoli aşa de minunaţi. Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi (2 Cor. 12:11b-12).

Dacă lucrarea unei persoane nu este însoţită de semnele şi minunile adecvate, atunci nu este apostol. Evident, adevăraţii apostoli sunt rari şi nu există în bisericile false, lipsite de sfinţenie sau bazate pe o evanghelie greşită. Eu îi descopăr în special în acele locurile din lume care sunt încă nepătrunse de Evanghelie.

Înalta funcţie de apostol

În ambele enumerări ale darurilor lucrării din Noul Testament, prima listată este slujba de apostol, indicând că este cea mai înaltă chemare (vezi Efeseni 4:11; 1 Cor. 12:28).

Nimeni nu îşi începe lucrarea de pe poziţia de apostol. Un om poate fi chemat în cele din urmă la slujba de apostol, dar nu va începe de pe această poziţie. Trebuie mai întâi să dea dovadă de credincioşie în propovăduire şi învăţătură mai mulţi ani la rând şi apoi, în final, va îndeplini slujba pentru care l-a pregătit Dumnezeu. Pavel a fost chemat la slujba de apostol încă din pântecele mamei lui, dar a petrecut mulţi ani dedicaţi în întregime (fulltime) lucrării până a ajuns în cele din urmă la această poziţie (vezi Gal. 1:15-2:1). A început ca învăţător şi profet (vezi Fapte 13:1-2) şi a fost promovat să fie apostol când a fost trimis de Duhul Sfânt (vezi Fapte 14:14).

Sunt menţionaţi şi alţi apostoli în afară de cei doisprezece în Fapte 1:15-26; 14:14; Rom. 16:7; 2 Cor. 8:23; Gal. 1:17-19; Fil. 2:25 şi 1 Tes. 1:1, 2:6. (Cuvântul tradus cu trimis în 2 Cor. 8:23 şi Fil. 2:25 în greacă este apostolos.) Aceste menţionări combat teoria că slujba apostolică a fost deţinută doar de doisprezece bărbaţi.

Totuşi, doar doisprezce apostoli pot fi numiţi „Apostolii Mielului“ şi numai aceştia doisprezece vor deţine un loc deosebit atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale (vezi Mat. 19:28; Apoc. 21:14). Nu mai avem nevoie de apostoli precum Petru, Iacov şi Ioan, singurii inspiraţi să scrie Scriptura, deoarece revelaţia biblică este completă. Totuşi, şi astăzi mai avem nevoie de apostoli care să planteze biserici prin puterea Duhului Sfânt, aşa cum au făcut Pavel şi ceilalţi apostoli, după cum este scris în cartea Fapte.

Slujba de profet

Profetul este cel care primeşte revelaţie supranaturală şi vorbeşte inspirat de Duhul. În mod normal profeţia se manifestă prin intermediul darului profeţiei, dar şi prin cel al darurilor revelaţiei: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoaştere şi darul deosebirii duhurilor.

Orice credincios poate fi folosit de Dumnezeu prin darul profeţiei, după cum doreşte Duhul, dar asta nu îl face profet. Profet este mai întâi de toate lucrătorul care poate predica sau da învăţătură prin ungere divină. Deoarece se pare că profeţia este cea de a doua mare chemare (vezi ordinea enumerată în 1 Cor. 12:28), nici măcar lucrătorul dedicat permanent (fulltime) nu poate fi pus în această slujbă dacă nu a fost implicat în lucrare mai mulţi ani de zile. Dacă va ocupa această poziţie, va avea echipamentul supranatural necesar. Iuda şi Sila sunt doi oameni numiţi profeţi în Noul Testament. În Fapte 15:32 citim că au transmis multe cuvinte profetice bisericii din Antiohia:

Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci, au îndemnat pe fraţi, şi i-au întărit cu multe cuvinte.

Un alt exemplu din Noul Testament de profet este cel al lui Agab. În Fapte 11:27-28 citim:

În vremea aceea, s-au pogorât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia. Unul din ei, numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Şi a fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu.

Observă că lui Agab i-a fost dată vorbirea despre înţelepciune – o revelaţie a viitorului. Desigur, Agab nu ştia tot ce urma să se întâmple în viitor, ştia doar ceea ce i-a revelat Duhul. În Fapte 21:10-11 există un alt exemplu al vorbirii despre înţelepciune manifestat prin lucrarea lui Agab. De data aceasta se referea la o singură persoană – Pavel:

Fiindcă stăteam de mai multe zile acolo, un proroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudea, şi a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile, şi a zis: „Iată ce zice Duhul Sfânt: «Aşa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta, şi-l vor da în mâinile Neamurilor.»“

Este biblic, conform Noului Legământ, să cauţi călăuzire personală prin profeţi? Nu. Motivul este acela că toţi credincioşii au Duhul Sfânt în ei care îi călăuzeşte. Profetul ar trebui doar să confirme unui credincios ceea ce acesta ştie deja în sinea lui că este direcţia dată de Dumnezeu. De exemplu, când Agab i-a profeţit lui Pavel, acesta nu i-a dat nici o indicaţie referitor la ceea ce trebuia să facă; el doar a confirmat ceea ce Pavel ştia de mult timp.

După cum am menţionat anterior, Pavel a îndeplinit slujba de profet (şi învăţător) înainte de a fi chemat în lucrare ca apostol (vezi Fapte 13:1). Ştim că Pavel a primit revelaţii de la Domnul conform Galateni 1:11-12 şi a avut, de asemenea, câteva viziuni (vezi Fapte 9:1-9; 18:9-10; 22:17-21; 23:11; 2 Cor. 12:1-4).

Ca şi în cazul apostolilor autentici, nu găsim profeţi adevăraţi în cadrul bisericilor false. Aceste biserici ar ocoli (şi aşa şi fac) profeţi adevăraţi precum Sila, Iuda şi Agab. Motivul este acela că profeţii autentici ar revela nemulţumirea lui Dumnezeu faţă de neascultarea lor (aşa cum a făcut Ioan cu majoritatea bisericilor din Asia Mică în primele două capitole din Apocalipsa). Bisericile false nu sunt deschise spre aceste profeţii.

Slujba de învăţător

Conform ordinii enumerate în 1 Corinteni 12:28, slujba de învăţător este cea de a treia chemare importantă. Învăţătorul este cel uns în mod supranatural să dea învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu. Doar pentru că cineva dă învăţătură din Biblie nu înseamnă că este şi învăţător nou-testamental. Mulţi dau învăţătură doar pentru că aşa le place sau se simt obligaţi, dar cel care deţine această slujbă de învăţător este abilitat într-un mod supranatural să dea învăţătură. De multe ori i se dă revelaţie supranaturală referitoare la Cuvântul lui Dumnezeu şi poate explica Biblia într-un mod uşor de înţeles şi aplicabil.

Apolo este un exemplu din Noul Testament de persoană care a îndeplinit această slujbă. În 1 Corinteni, Pavel şi-a comparat lucrarea apostolică cu lucrarea de învăţătură a lui Apolo spunând:

Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească… După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra (1 Cor. 3:6, 10b; subliniere personală).

Învăţătorul Apolo nu a plantat biserica şi nici nu i-a pus temelia. În schimb, el a udat noile roade prin Cuvântul lui Dumnezeu şi a ridicat zidurile pe temelia deja existentă.

Apolo este menţionat şi în Fapte 18:27-28:

Fiindcă el [Apolo] voia să treacă în Ahaia, fraţii l-au îmbărbătat să se ducă, şi au scris ucenicilor să-l primească bine. Când a ajuns, a ajutat mult, prin harul lui Dumnezeu, pe cei ce crezuseră; căci înfrunta cu putere pe Iudei înaintea norodului, şi le dovedea din Scripturi că Isus este Hristosul.

Remarcă că Apolo a „ajutat mult“ oamenii care erau deja creştini şi că învăţătura lui era descrisă ca fiind puternică. Învăţătura unsă de Duhul are întotdeauna putere. Pentru biserică, lucrarea de învăţătură este chiar mai importantă decât lucrarea de săvârşire a minunilor sau decât darul vindecărilor. De aceea este listată în 1 Corinteni 12:28 înaintea acestor daruri:

Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, şi vorbirii în felurite limbi (subliniere personală).

Din nefericire, credincioşii sunt uneori atraşi mai mult de minuni decât de ascultarea învăţăturii clare din Cuvânt care produce creştere spirituală şi sfinţenie în viaţa noastră.

Biblia vorbeşte atât despre predicare cât şi despre învăţătură. Învăţătura este mai logică şi mai instructivă, în timp ce predicarea este mai inspirativă şi mai motivatoare. De obicei evangheliştii predică. Apostolii predică şi dau învăţătură. Este regretabil că unii credincioşi nu recunosc importanţa învăţăturii. Unii chiar consideră că singurul moment în care vorbitorii sunt unşi de Duhul este acela când predică repede şi tare. Nu este adevărat!

Isus este cel mai bun exemplu de învăţător uns. Învăţătura Lui a reprezentat o parte atât de predominată din lucrarea Sa, încât mulţi I se adresau cu „Învăţătorule“ (Mat. 8:19; Marcu 5:35; Ioan 11:28).

Pentru un studiu mai aprofundat despre învăţători şi învăţătură vezi Fapte 2:42; 5:21, 25, 28, 42; 11:22-26; 13:1; 15:35; 18:11; 20:18-20; 28:30-31; Rom. 12:6-7; 1 Cor. 4:17; Gal. 6:6; Col. 1:28; 1 Tim. 4:11-16; 5:17; 6:2; 2 Tim. 1:11; 2:2 şi Iacov 3:1. Ultimul verset biblic din această listă ne spune că învăţătorii vor primi o judecată mai aspră şi că de aceea trebuie să fie foarte atenţi la învăţătura pe care o dau. Ar trebui să dea învăţătură doar din Cuvânt.

Slujba de evanghelist

Evanghelistul este cel uns să propovăduiască Evanghelia. Mesajele sale au menirea de a conduce oameni la pocăinţă şi la credinţa în Domnul Isus Hristos. Aceştia sunt însoţiţi de miracole care atrag atenţia necredincioşilor şi îi convinge de adevărul mesajului lor.

Fără îndoială că au fost mulţi evanghelişti în biserica primară, dar numai unul singur este enumerat în cartea Faptele Apostolilor. Numele lui este Filip: „Am intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi am găzduit la el“ (Fapte 21:8; subliniere personală).

Filip şi-a început lucrarea ca slujitor (sau poate „diacon“) care servea la mese (vezi Fapte 6:1-6). El a fost promovat în slujba de evanghelist în vremea persecuţiilor bisericii care au venit după martirajul lui Ştefan.

Filip s-a coborât în cetatea Samariei, şi le-a propovăduit pe Hristos. Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele, pe care le făcea. Căci din mulţi îndrăciţi ieşeau duhuri necurate, şi scoteau mari ţipete; mulţi slăbănogi şi şchiopi erau tămăduiţi. Şi a fost o mare bucurie în cetatea aceasta (Fapte 8:5-8).

Observă că Filip avea un singur mesaj – Hristos. Scopul lui era acela de a face ucenici, adică urmaşi supuşi lui Hristos. El îndemna oamenii să se pocăiască şi să Îl urmeze pe Domnul lui.

De asemenea, remarcă că Filip era echipat cu semne supranaturale şi minuni care îi certificau mesajul. Cel care deţine slujba de evanghelist va fi uns cu darul vindecărilor şi alte daruri spirituale. Bisericile false nu au decât evanghelişti falşi care proclamă o evanghelie falsă. Lumea este plină astăzi de astfel de evanghelişti şi este evident că Dumnezeu nu le confirmă mesajul prin minuni şi vindecări. Motivul este simplu – nu predică Evanghelia Lui. Nu Îl propovăduiesc pe Hristos. De obicei propovăduiesc nevoile oamenilor şi cum le poate da Hristos viaţă din abundenţă sau formula care le atenuează vina, dar nu le mântuieşte sufletul. Rezultatele predicării lor constau în faptul că oamenii au chiar mai puţine şanse de a fi născuţi din nou, deoarece acum nu mai văd nici o nevoie să primească ceea ce consideră că au deja. Asemenea evanghelişti îl ajută de fapt pe Satan să îşi clădească împărăţia.

În 1 Corinteni 12:28 slujba de evanghelist nu este enumerată împreună cu celelalte daruri ale lucrării, dar este enumerată în Efeseni 4:11. Totuşi, presupun că referinţa făcută la „minuni şi darul tămăduirilor“ se aplică slujbei de evanghelist de vreme ce acestea au caracterizat şi lucrarea de evanghelizare a lui Filip şi având în vedere că ele reprezintă confirmarea divină a lucrării evanghelistului.

Pentru un studiu mai aprofundat în ceea ce priveşte slujba de evanghelist citeşte Fapte 8:4-40, consemnarea lucrării lui Filip.

Observă acolo importanţa interdependenţei existentă între darurile pentru lucrare (vezi în special versetele 14 şi 25) şi felul în care Filip nu numai că a propovăduit Evanghelia mulţimilor dar a şi fost condus de Dumnezeu să lucreze şi cu persoane individuale (vezi Fapte 8:25-39).

Se pare că evangheliştii sunt împuterniciţi să îi şi boteze pe cei convertiţi, dar nu le este încredinţată obligatoriu sarcina de a-i boteza cu Duhul Sfânt pe noii creştini. Aceasta este în special responsabilitatea apostolilor şi a pastorilor/prezbiterilor/supraveghetorilor.

Slujba de pastor

În două dintre capitolele anterioare am comparat rolul bilbic de pastor cu cel al pastorului instituţional. Totuşi, sunt mult mai multe lucruri de spus despre lucrarea de păstorire.

Pentru a înţelege pe deplin ce ne învaţă Scriptura despre slujba de pastor, trebuie să înţelegem trei cuvinte greceşti cheie. În limba greacă acestea sunt (1) poimen, (2) presbuteros şi (3) episkos. Ele sunt în mod constant traduse prin (1) pastor (2) prezbiter sau bătrân şi (3) supraveghetor sau episcop.

Cuvântul poimen se găseşte de optsprezece ori în Noul Testament şi este tradus cu pastor. Numai o singură dată este folosit cu sens de slujba bisericească. Forma verbală poimaino este folosită de unsprezece ori şi este cel mai adesea tradus cu a păstori.

Cuvântul grec presbuteros este menţionat de şaizeci şi sase de ori în Noul Testament şi este tradus cu bătrâni sau prezbiteri şaizeci de ori.

În final, cuvântul grec episkopos este folosit de cinci ori în Noul Testament şi este tradus cu supraveghetor sau episcop.

Toate aceste trei cuvinte se referă la aceeaşi poziţie în biserică şi sunt folosite alternativ. Ori de câte ori apostolul Pavel a plantat o biserică, el a rânduit bătrâni (presbuteros) pe care i-a lăsat să păstorească comunitatea (vezi Fapte 14:23; Tit. 1:5). Responsabilitatea lor era aceea de a acţiona ca supraveghetori (episkopos) şi de a păstori (poimaino) turma. De exemplu, în Fapte 20:17 citim:

Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes, şi a chemat pe prezbiterii [presbuteros] Bisericii (subliniere personală).

Ce le-a spus Pavel acestor prezbiteri (sau bătrâni)?

„Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi [sau supraveghetori; episkopos], ca să păstoriţi [poimano] Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20:28; subliniere personală).

Observă folosirea alternativă a cuvintelor greceşti. Ele nu reprezintă trei funcţii diferite. Pavel le-a spus bătrânilor că erau supraveghetori ce trebuiau să acţioneze ca pastori.

Sfătuiesc pe prezbiterii [sau bătrân; presbuteros] dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită: Păstoriţi [poimano] turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei (1 Petru 5:1-4; subliniere personală).

Petru le-a spus prezbiterilor să-şi păstorească turma. În Efeseni 4:11 verbul este tradus prin substantivul pastori:

Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii proroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători (Efes. 4:11; subliniere personală).

Şi acest verset ne încurajează să credem că prezbiter şi pastor este unul şi acelaşi lucru.

Pavel a folosit, de asemenea, cuvântul prezbiter [presbuteros] alternativ cu cel de supraveghetor [episkopos] în Tit 1:5-7:

Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit…Căci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană… (subliniere personală).

Astfel, orice obiecţie referitoare la faptul că slujba de pastor, prezbiter şi episcop nu este una şi aceeaşi nu îşi are fundamentul. De aceea, orice menţiune despre episcopi şi prezbiteri în epistolele Noului Testament este aplicabilă şi pastorilor.

Conducerea bisericii

Este de asemenea foarte clar din pasajele scripturale menţionate anterior nu numai că prezbiterilor/pastorilor/supraveghetorilor li s-a dat responsabilitatea de a supraveghea biserica, dar şi autoritatea conducerii. Cu alte cuvinte, prezbiterii/pastorii/ supraveghetorii au autoritatea, iar membrii bisericii se supun lor:

Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos (Evrei 13:17).

Desigur, nici un creştin nu ar trebui să se supună unui pastor care nu se supune la rândul său lui Dumnezeu, dar ar trebui să admită, de asemenea, că nici un pastor nu este perfect.

Prezbiterii/pastorii/supraveghetorii au autoritate în biserică aşa cum un tată are autoritate în familie:

Dar trebuie ca episcopul [prezbiterul/pastorul] să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? (1 Tim. 3:2-5; subliniere personală).

Pavel a continuat spunând:

Prezbiterii [pastorii/episcopii] care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora (1 Tim. 5:17; subliniere personală).

Este clar că prezbiterii trebuie să conducă biserica.

Prezbiteri nebiblici

Multe biserici consideră că structura de conducere este biblică deoarece au un grup de prezbiteri care o cârmuiesc, însă problema constă în faptul că acest concept de prezbiter este greşit înţeles. Prezbiterii lor sunt aleşi în mod regulat şi prin rotaţie din cadrul comunităţii. Aceştia formează ceea ce este numit „Comitetul prezbiterilor”. Însă asemenea oameni nu sunt prezbiteri conform definiţiei biblice. Dacă examinăm doar cerinţele enumerate de Pavel pentru un bărbat în funcţia de prezbiter, acest lucru aduce multă lumină. Pavel a scris că slujba prezbiterului este fulltime, deci este plătit, că trebuie să dea învăţătură, să predice şi să coordoneze biserica (vezi 1 Tim. 3:4-5; 5:17-18; Tit 1:9). Foarte puţini, dacă nu chiar nici unul dintre oamenii care sunt în comitetul prezbiterilor nu îndeplineşte aceste criterii: nu sunt plătiţi, nu dau învăţătură, nu predică, nu lucrează fulltime pentru biserică şi rareori ştiu să coordoneze biserica.

Cele mai multe problemele din bisericile locale se datorează în mare parte unei conduceri nebiblice. Atunci când la conducerea bisericii se află oameni nepotriviţi vor apărea întotdeauna probleme. În aceste condiţii pot apărea dezbinări, compromisuri şi chiar dizolvarea bisericii. O structură organizatorică nebiblică este o invitaţie deschisă diavolului.

Sunt conştient că mă adresez pastorilor care conduc şi biserici instituţionale, dar şi biserici în case. Unii dintre pastorii bisericilor instituţionale s-ar putea să păstorească biserici care au deja o formă de guvernare nebiblică în cazul în care prezbiteri sunt aleşi din comunitate. Această structură de guvernare nebiblică nu poate fi schimbată fără dispute.

Sfatul meu este ca fiecare pastor să facă tot ce ştie cu ajutorul lui Dumnezeu pentru a schimba organizarea bisericii şi să reziste posibilelor conflicte inevitabile temporare, întrucât conflictele viitoare vor fi oricum inevitabile dacă nu va lua atitudine. Dacă reuşeşte să treacă de această perioadă dificilă, va evita orice dezbinare viitoare. Dacă nu reuşeşte, poate începe o nouă biserică, punând bazele unei structuri biblice încă de la început.

Deşi este dureros, pe termen lung va aduce mai multe roade pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă cei care sunt în prezent la conducere sunt ucenici autentici ai lui Hristos, atunci pastorul are şanse mari să-i convingă să schimbe organizarea dacă le aduce cu respect argumente biblice care să evidenţieze această nevoie de schimbare.

Pluralitatea Prezbiterilor?

Unii preferă să sublinieze faptul că despre prezbiteri se vorbeşte întotdeauna la plural în Biblie, explicând astfel că este nebiblic să existe un singur prezbiter/pastor/supraveghetor care să conducă turma. Totuşi, această dovadă nu este definitorie, după părerea mea. Biblia menţionează într-adevăr acest lucru – în anumite oraşe supravegherea bisericii era făcută de mai mult de un singur prezbiter, dar nu spune că aceştia făceau parte din aceeaşi biserică. De exemplu, când Pavel i-a adunat pe prezbiterii din Efes (vezi Fapte 20:17), este foarte clar că aceştia făceau parte dintr-un oraş în care trupul lui Hristos era format din mii, poate chiar zeci de mii, de oameni (vezi Fapte 19:19). Astfel, probabil că erau multe turme în Efes şi este destul de posibil ca fiecare prezbiter să fi supravegheat o biserică în casă.

Nu există nici un exemplu în Scriptură în care Dumnezeu să fi chemat un comitet întreg să îndeplinească anumite sarcinii. Când a vrut să elibereze Israelul de sub stâpânirea egiptenilor, El a chemat un singur om, pe Moise, pentru a fi lider. Alţii au fost chemaţi să îl ajute pe Moise, dar toţi i se subordonau şi, ca şi el, fiecare era responsabil la rândul lui pentru un anumit grup de oameni. Această caracteristică este menţionată de mai multe ori în Biblie. Când Dumnezeu are o însărcinare, El cheamă o singură persoană pentru a-şi asuma acea responsabilitate şi îi cheamă pe alţii să ajute acea persoană.

Astfel, pare puţin probabil ca Dumnezeu să fi chemat un comitet de prezbiteri care să aibă o autoritate egală în supravegherea unei biserici în casă de douăzeci de persoane. Pare o invitaţie la dezbinare.

Aceasta nu înseamnă că fiecare biserică în casă ar trebui supravegheată numai de un singur prezbiter. Dar, dacă există mai mult de un singur prezbiter în biserică, prezbiterul (prezbiterii) mai tineri şi mai puţin maturi spiritual ar trebui să se supună celui mai în vârştă şi mai matur spiritual. Biblic vorbind, nu seminariile biblice, ci biserica ar trebui să constituie terenul pentru instruirea pastorilor/supraveghetorilor/prezbiterilor mai tineri. De aceea este destul de posibil şi chiar dezirabil să existe mai multi pastori/episcopi/prezbiteri într-o biserică în casă, astfel ca cei mai tineri din punct de vedere spiritual să fie ucenicizaţi de cei mai maturi spiritual.

Am observat acest fenomen chiar şi în bisericile care se presupune că sunt conduse de prezbiteri „egali“ ca funcţie. Totuşi, unul dintre ei este întotdeauna respectat mai mult de ceilalţi. Sau unul dintre ei domină, în timp ce ceilalţi sunt mai pasivi. Altfel s-ar ajunge tot la conflicte. Este o realitate că şi comitetele îşi aleg un conducător. Atunci când se stabileşte un grup de persoane pentru a împlini anumite sarcini, acestea recunosc că trebuie să fie un singur lider. La fel este şi în biserică.

Mai mult, în 1 Timotei 3:4-5 responsabilitatea prezbiterilor este comparată cu responsabilitatea unui tată. Prezbiterii trebuie să îşi chivernisească bine casa, altfel nu sunt calificaţi pentru a conduce biserica. Dar cât de bine ar putea fi condusă o casă care are doi taţi? Presupun că ar fi ceva probleme.

Prezbiterii/pastorii/supraveghetorii din trupul lui Hristos local ar trebui să ţină legătura unii cu alţii şi să existe o dare de socoteală reciprocă între fraţii prezbiteri, care se pot ajuta reciproc dacă apare o problemă pe care ar putea-o rezolva împreună. Pavel a scris că lucrarea de prezbiter (vezi 1 Tim. 4:14) trebuie să înceapă printr-o întâlnire a prezbiterilor (presbuteros) şi poate şi a altor oameni ce au darurile lucrării. Dacă există un apostol, şi el poate fi de ajutor în cazul în care există probleme în trupul local al lui Hristos datorită unui prezbiter care a păcătuit. Când pastorii instituţionali se îndepărtează de la calea cea dreaptă, rezultatul va consta întotdeauna în probleme mari datorită structurii bisericii. Există clădiri şi programe ce trebuie menţinute. Dar bisericile în case se pot dizolva instantaneu atunci când un pastor greşeşte, iar membrii se pot alătura unui alt grup.

Autoritate în vederea slujirii

Chiar dacă Dumnezeu dă pastorului autoritate spirituală şi organizatorică asupra bisericii sale, acestea nu îi dau dreptul de a-şi domina turma. Nu el le este Domn, ci Isus. Ei nu sunt turma lui – sunt turma Domnului.

Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei (1 Petru 5:2-4; subliniere personală).

Fiecare pastor va trebui să dea socoteală pentru lucrarea lui în faţa tronului de Judecată a lui Hristos. Mai mult, de aspectele financiare nu ar trebui să se ocupe un singur pastor/prezbiter/supraveghetor. Dacă, din anumite motive, se colectează regulat sau sporadic bani, ar trebui să fie responsabili şi alţi oameni din biserică pentru a nu exista pricină de neîncredere referitoare la folosirea fondurilor (vezi 2 Cor. 8:18-23). Aceştia pot fi organizaţi într-un grup prin nominalizare directă sau prin alegeri.

Plata Prezbiterilor

Scriptura spune foarte concret că prezbiterii/pastorii/supraveghetorii trebuie să fie plătiţi, deoarece sunt lucrători fulltime în biserică. Pavel a scris:

Prezbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura, pe care o dau altora. Căci Scriptura zice: „Să nu legi gura boului când treieră bucate“; şi: „Vrednic este lucrătorul de plata lui“ (1 Tim. 5:17-18).

Subiectul este foarte clar – Pavel chiar foloseşte cuvântul plata. Fraza mai generală în care spune că prezbiterii care cârmuiesc ar trebui să fie consideraţi demni de o onoare dublă este uşor de înţeles dacă este luat în calcul contextul. Chiar în versetele anterioare, Pavel a scris fără urmă de îndoială despre responsabilitatea bisericii de a-şi susţine financiar văduvele care nu aveau alt sprijin şi a început prin folosirea aceleiaşi formulări: „Cinsteşte pe văduvele care sunt cu adevărat văduve“ (vezi 1 Tim. 5:3-16). Deci, în acest context, a „onora“ înseamnă a sprijini financiar. Prezbiterii care cârmuiresc bine sunt demni de o cinste îndoită, primind cel puţin dublu din ceea ce le este dat văduvelor şi chiar mai mult dacă au şi copii de întreţinut.

Cele mai multe biserici instituţionale îşi subvenţioanează financiar pastorii (chiar şi în naţiunile sărace), dar se pare că cele mai multe biserici în casă, în special cele din Vest, nu fac aşa.

Cred că acest lucru se datorează în parte faptului că majoritatea celor care frecventează bisericile în case au o inimă răzvrătită şi caută să găsească cea mai puţin costisitoare formă de creştinism existent pe lume. Ei spun că s-au alăturat bisericii în casă deoarece doresc să se elibereze de barierele impuse de biserica instituţională, dar de fapt doresc să scape de orice nivel de dedicare faţă de Hristos, căutând biserici ce nu cer nici un fel de angajament financiar, biserici ce sunt în contrast cu ceea ce aşteaptă Hristos de la ucenicii Săi. Aceşti oameni, ai căror dumnezeu sunt banii şi care dovedesc acest lucru prin strângerea comorilor pe pământ şi nu în cer, nu sunt ucenici autentici ai lui Hristos (vezi Matei 6:19-24; Luca 14:33). În cazul în care creştinismul nu este manifestat şi prin felul în care îşi administrează banii, acea persoană nu este creştină.

Bisericile în case care susţin că sunt biblice ar trebui să îşi susţină financiar pastorii, să aibă, de asemenea, grijă şi de săraci şi să finanţeze misiunile. În ceea ce priveşte dărnicia şi toate elementele financiare, ar trebui să depăşească cu mult bisericile instituţionale, de vreme ce nu au clădiri şi programe în care să se investească. Este nevoie de doar zece oameni care să îşi dea zeciuiala pastorului. 10 oameni care dau 20% din veniturile lor pot sprijini atât un pastor, cât şi un alt misionar care are acelaşi nivel de trai ca şi pastorul.

Ce fac pastorii?

Imaginează-ţi că întrebi participanţii la slujbă: „Cine trebuie să îndeplinească următoarele sarcini: să ducă Evanghelia la oamenii nemântuiţi, să trăiască o viaţă sfântă, să se roage, să mustre, să încurajeze sau să ajute credincioşii, să îi viziteze pe cei bolnavi, să-şi pună mâinile peste cei bolnavi şi să-i vindece, să poarte poverile celorlalţi, să îşi manifeste darurile în trupul bisericii, să se lepede de sine, sacrifindu-se de dragul Împărăţiei Domnului, să facă ucenici şi să-i boteze, învăţându-i să păzească tot ce a poruncit Hristos?“

Majoritatea vor răspunde fără ezitare: „Toate acestea sunt responsabilităţile pastorului.“ Să fie oare adevărat?

Conform Scripturii, fiecare credincios ar trebui să vestească Evanghelia oamenilor nemântuiţi:

„Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.“ Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă (1 Petru 3:15).

Fiecare credincios trebuie să trăiască o viaţă sfântă:

Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1 Petru 1:15-16).

Fiecare credincios trebuie să se roage:

Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat (1 Tes. 5:16-17).

Fiecare credincios trebuie să mustre, să încurajeze şi să îi ajute pe ceilalţi credincioşi:

Vă rugăm, de asemenea, fraţilor să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi (1 Tes. 5:14; subliniere personală).

Fiecare credincios trebuie să îi viziteze pe cei bolnavi:

„Am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine“ (Mat. 25:36).

Alte responsabilităţi

Însă nu ne oprim aici. Fiecare credincios ar trebui să îşi pună mâinile peste cei bolnavi şi să îi vindece:

„Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnav,i şi bolnavii se vor însănătoşi“ (Marcu 16:17-18; subliniere personală).

Fiecare credincios trebuie să poarte poverile fraţilor credincioşi:

Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos (Gal. 6:2).

Fiecare credincios trebuie să îşi manifeste darurile spirituale:

Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie (Rom. 12:6-8).

Fiecare credincios trebuie să se lepede de sine şi să se sacrifice de dragul Evangheliei:

Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui“ (Marcu 8:34-35; subliniere personală).

Fiecare credincios trebuie să facă ucenici şi să îi boteze, învăţându-i să păzească tot ce a poruncit Isus:

„Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 5:19; subliniere personală).

În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare (Evrei 5:12; subliniere personală).

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Mat. 28:19-20; subliniere personală).[2]

Toate aceste responsabilităţi sunt date fiecărui credincios, şi totuşi majoritatea participanţilor la slujbele bisericii consideră că aceste sarcini revin pastorilor! Motivul este probabil faptul că pastorii înşişi consideră că aceste responsabilităţi le sunt atribuite doar lor.

Deci care este responsabilitatea pastorilor?

Dacă aceste responsabilităţi sunt date fiecărui credincios, atunci ce ar trebui să facă pastorii? Este foarte simplu, ei sunt chemaţi să echipeze sfinţii să facă toate aceste lucruri (vezi Efes. 4:11-12). Ei sunt chemaţi să îi înveţe pe aceşti credincioşi sfinţi să păzească toate poruncile lui Hristos (vezi Mat. 28:19-20) prin cuvânt şi faptă (vezi 1 Tim. 3:2; 4:12-13; 5:17; 2 Tim. 2:2; 3:16-4:4; 1 Pet. 5:1-4).

Scriptura nu putea fi mai clară în acest sens. Rolul biblic al pastorului nu este acela de a aduna cât mai mulţi oameni la slujbele de duminica dimineaţa, ci acela de a „înfăţişa pe orice om desăvârşit în Hristos“ (vezi Col. 1:28). Pastorii biblici nu gâdilă urechile oamenilor (vezi 2 Tim. 4:3); ei învaţă, instruiesc, îndeamnă, mustră, îndreaptă, ceartă, încurajează – toate acestea conform Cuvântului lui Dumnezeu (vezi 2 Tim. 3:16-4:4).

În prima scrisoare către Timotei, Pavel a enumerat câteva calităţi pe care trebuie să le aibă un om în slujba de pastor. Paisprezece dintre aceste cincisprezece enumerări se referă la caracter, subliniând faptul că exemplul vieţii personale este cel mai important lucru:

Adevărat este cuvântul acesta: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun.“ Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului. Trebuie să aibă şi o bună mărturie din partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară, şi să cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3:1-7).

Comparând aceste calităţi cu cele enumerate de bisericile instituţionale în căutare de noi pastori, descoperim problema principală a multor biserici. Ele caută un angajat manager/carismatic/cu predici scurte/administrator/psiholog/director de activităţi şi programe/strângător de fonduri/prietenul tuturor/cal de cursă lungă. Vor pe cineva care să „întreţină lucrarea bisericii“. Totuşi, supraveghetorul biblic trebuie să fie mai presus de toate un om de mare caracter şi supus lui Hristos, un adevărat slujitor, deoarece scopul lui va fi acela de a se multiplica în alţii. El trebuie să fie în stare să spună turmei pe care o conduce „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos“ (1 Cor. 11:1).

Pentru un studiu mai aprofundat referitor la slujba de pastor vezi, de asemenea, Fapte 20:28-31; 1 Tim. 5:17-20 şi Tit 1:5-9.

Slujba de Diacon

În încheiere, permite-mi să menţionez pe scurt câteva lucruri despre diaconi. Slujba de diacon este singura slujbă din biserica locală care nu face parte dintre darurile pentru cele cinci lucrări. Diaconii nu au autoritatea de a conduce biserica, aşa cum o au prezbiterii. Cuvântul grecesc tradus cu diacon este diakonos, ceea ce literal înseamnă „slujitor“.

Cei şapte bărbaţi aleşi pentru această slujbă zilnică de a hrăni văduvele din biserica din Ierusalim sunt de obicei consideraţi a fi primii diaconi (vezi Fapte 6:1-6). Aceştia au fost aleşi de biserica lor şi împuterniciţi de apostoli. Cel puţin doi dintre ei, Filip şi Ştefan, au fot mai târziu promovaţi de Dumnezeu pentru a fi evanghelişti influenţi.

Despre diaconi se mai menţionează şi în 1 Timotei 3:8-13 şi Filipeni 1:1. Se pare că această slujbă poate fi îndeplinită atât de un bărbat cât şi de o femeie (vezi 1 Tim. 3:11).

[1] Acesta este un alt mod de a spune „Pentru formarea de ucenici pentru Hristos“.

[2] Dacă ucenicii lui Isus trebuiau să îşi înveţe ucenicii să păzească tot ceea ce le poruncise El, atunci fiecare dintre aceştia, la rândul lor, trebuia să îşi înveţe ucenicii să facă şi ei alţi ucenici, botezându-i şi învăţându-i să păzească tot ce poruncise Hristos. Astfel, formarea, botezarea şi învăţarea ucenicilor era o poruncă perpetuă, transmisă fiecărui nou ucenic.